luni, decembrie 14
Azi, fără cuvinte inutile
un domn mi-a amintit astăzi despre Herta Muler. Am vrut de vreo două săptămâni să scriu despre dânsa, dar n-am reușit să încheg nimic cu adevărat revelator, așa că renunț. Este unul dintre puținii scriitori care vorbesc atât de complet și de adevărat prin ceea ce scriu încât orice comentariu devine o înșelăciune. Adaug doar Fernando Pessoa ”Cartea Neliniștirii”. Două recomandări din toată inima, fără altă justificare decât scriitura însăși. Enjoy.
vineri, decembrie 4
banc porcos (pe final)
copyright Mirela, o doamnă:
”trei cowboy în pădure, la foc , stau de vorbă.
primul cowboy : ”am fost acum o săptămână la cârciumă, unde a început un scandal. se băteau toți cu toți, ca chiorii. io am stat jos vreo juma de oră, până mi-a vărsat unu berea, atunci m-am ridicat și i-am luat la bătaie unu câte unu până am golit tot localul. sunt cel mai tare cow-boy!”
al doilea cowboy : „io am fost la un concurs de călărit tauri. am stat pe taur vreo 5 minute, că n-a putut să mă dea jos, după care am coborât io și l-am doborât cu un pumn. sunt cel mai tare cowboy!”
al treilea cowboy, în liniște, răsucea jarul cu pula.
”trei cowboy în pădure, la foc , stau de vorbă.
primul cowboy : ”am fost acum o săptămână la cârciumă, unde a început un scandal. se băteau toți cu toți, ca chiorii. io am stat jos vreo juma de oră, până mi-a vărsat unu berea, atunci m-am ridicat și i-am luat la bătaie unu câte unu până am golit tot localul. sunt cel mai tare cow-boy!”
al doilea cowboy : „io am fost la un concurs de călărit tauri. am stat pe taur vreo 5 minute, că n-a putut să mă dea jos, după care am coborât io și l-am doborât cu un pumn. sunt cel mai tare cowboy!”
al treilea cowboy, în liniște, răsucea jarul cu pula.
sălbăticiunile orașului
le-am vazut acum o oră, din mașină. copii, tineri, maturi, bătrâni. ascunși după nebunie, obsesii, pungi de aurolac. au priviri hăituite și furișe, veșnic în alertă, nu sunt niciodată prinși pe picior greșit de vreo agresiune și nici nu se miră. dacă aleargă, o fac cu aceeași grație implacabilă ca animalele sălbatice, fără să le pese cum le stau hainele în fugă, fără poză, pur și simplu de nevoie acută de a scăpa de ceva. când au ceva de spus, e ceva stringent și o spun cu voce tare, ca și cum ar fi singuri. de fapt, chiar sunt întotdeauna singuri, sau dacă fac parte dintr-un grup, e unul atât de ascuns despre care oamenii nu știu aproape nimic, o ramură nescrisă a vreunui ordin masonic unde nu ai acces decât dacă nu ai nimic. nimic al tău.
sălbăticiunile orașului sunt cel mai puțin ale orașului decât toate celelalte creaturi, nu sunt stăpânite de lucruri, sau de dragostea altor oameni, sau de nevoia de a aparține. n-au ajuns niciodată acolo, în locul acela cald, așa că sunt permanent pregătite să facă față răului, sau să facă rău. Răul n-are prea mult sens, e doar o problemă de supraviețuire.
dacă le prinzi privirea ți se face frică, frică de toată evoluția ta ca om educat, protejat, neliniștit, cu noțiuni acute de trecut și viitor. ei n-au istorie și nici n-o fac vreodată. trăiesc acum și se adaptează instantaneu la prezent, cu instinct primitiv.
sălbăticiunile orașului ar fi atât de frumoase, dacă n-ar fi atât de hăituite sau ignorate. dar atunci n-ar mai fi sălbăticiuni, și orașul ar fi o casă unde poți să crezi că știi pe toată lumea.
sălbăticiunile orașului sunt cel mai puțin ale orașului decât toate celelalte creaturi, nu sunt stăpânite de lucruri, sau de dragostea altor oameni, sau de nevoia de a aparține. n-au ajuns niciodată acolo, în locul acela cald, așa că sunt permanent pregătite să facă față răului, sau să facă rău. Răul n-are prea mult sens, e doar o problemă de supraviețuire.
dacă le prinzi privirea ți se face frică, frică de toată evoluția ta ca om educat, protejat, neliniștit, cu noțiuni acute de trecut și viitor. ei n-au istorie și nici n-o fac vreodată. trăiesc acum și se adaptează instantaneu la prezent, cu instinct primitiv.
sălbăticiunile orașului ar fi atât de frumoase, dacă n-ar fi atât de hăituite sau ignorate. dar atunci n-ar mai fi sălbăticiuni, și orașul ar fi o casă unde poți să crezi că știi pe toată lumea.
văroooooog
dragii mei,
vă rog, dacă aveți plăcerea și dorința, să mă ajutați și pe mine, după cum urmează:
Aj vrea să-mi spuneți ce vă place să faceți. 3 lucruri care vă fac să vă treziți dimineața. 3 lucruri pe care, atunci când le faceți, vă uitați pe voi și nu vă gândiți la absolut nimic altceva decât la lucrul ăla anume.
Balansând eu între glume și treburi serioase, am aflat că se confundă îngrijorător - adicătelea lucrurile care mă fac să râd (singură, ca nebunii) ajung să fie la fel de importante ca lucrurile care mă fac să gândesc. Nu cred că e în regulă. Nu sunt eu un om serios? Responsabil? e acceptabil să sari ca nebuna de la o cugetare tip guru la o povestioară cretină fără implicații profunde? nu e rușinoasă schizofrenia asta? să nu răspundă nimeni, că am boală pe sfaturi și sentințe, mi-ajung alea pe care mi le dau singură. Problema e următoarea : deduc eu în sinea mea că oamenii sunt ca starea vremii - azi plouă mocănește și e bine în casă la căldură cu lumina caldă a lămpii și o familie zgomotoasă și veselă, mâine plouă identic mocănește și e nasol în casă fără lumina soarelui și o familie zgomotoasă și enervantă. Adică nu plouă identic mocănește, că nu vedem noi la fel ploaia. Atunci oamenii sunt la fel de labili și schimbători ca percepția asupra buletinului meteo? Eu cred că da, dacă sunt cinstiți cu ei înșiși. Sau am eu personalitate multiplă? Care dintre ele sunt eu? mă rog, n-are importanță, dar ajjj vreeeeaaa să aflu care sunt lucrurile alea care mă fac să vă plac cu adevărat - că vă plac pe toți ăștia care ați scris aici până acum.
Ca să fiu cinstită până la capăt, eu mă plac pe mine. Dar nu prea știu de ce. Că dacă despic firul în patru, e jale - inconsecveță, nehotărâre, însăși despicarea firului în patru până la demență, obsesii matematice, sociopatie, o varză frățioare. În disperare, hai să spun că eu sunt ce-mi place cu adevărat să fac, iar lucrurile alea determină cumva faptul că-mi place să stau cu mine. Și mai cred că eu sunt și oamenii pe care-i plac, din cauza acelorași lucruri subtile care-i definesc.
Pe cei pe care-i întânesc față-n față nu pot să-i întreb , că mi-e rușine că mă fac de râs. Pe cei pe care nu-i cunosc fizic, aș vrea să-i aflu mai mult. Ce-mi spuneți (dacă-mi spuneți) mă ajută să aflu despre mine și-mi crește și moralul că nu sunt labilă psihic.
Cei care mă cunosc știu că sunt un om serios, responsabil, relativ inteligent și cu ceva umor. Dar uite că nu sunt. Nu chiar.
Top 3:
1. de departe câștigător : să zac în pat, în liniște, înainte să adorm și să imaginez scenarii total nerealiste despre alte timpuri, alte lumi, cu oameni din capul meu. Altfel nu pot să adorm. Aaa, în plus, eu ies bine întotdeauna în poveștile astea - ce mama dracului, eu muncesc la ele!
2. să repar mecanisme cu șuruburi și fire, în special să folosesc scule cum ar fi șurubelnițe, chei, patent. După care să văd că funcționează. De preferință, să aibă un manual gros din care să deduc problema mecanismului și principiul de funcționare.
3. să mă uit la degetele de la picioare ale fetelor mele.
Fără abureli de tip ”îmi plac lectura și călătoriile”.Fiți clari. Dacă nu răspunde nimeni la postul ăsta, jur că nu mai scriu tâmpenii niciodată. Nu aici.
vă rog, dacă aveți plăcerea și dorința, să mă ajutați și pe mine, după cum urmează:
Aj vrea să-mi spuneți ce vă place să faceți. 3 lucruri care vă fac să vă treziți dimineața. 3 lucruri pe care, atunci când le faceți, vă uitați pe voi și nu vă gândiți la absolut nimic altceva decât la lucrul ăla anume.
Balansând eu între glume și treburi serioase, am aflat că se confundă îngrijorător - adicătelea lucrurile care mă fac să râd (singură, ca nebunii) ajung să fie la fel de importante ca lucrurile care mă fac să gândesc. Nu cred că e în regulă. Nu sunt eu un om serios? Responsabil? e acceptabil să sari ca nebuna de la o cugetare tip guru la o povestioară cretină fără implicații profunde? nu e rușinoasă schizofrenia asta? să nu răspundă nimeni, că am boală pe sfaturi și sentințe, mi-ajung alea pe care mi le dau singură. Problema e următoarea : deduc eu în sinea mea că oamenii sunt ca starea vremii - azi plouă mocănește și e bine în casă la căldură cu lumina caldă a lămpii și o familie zgomotoasă și veselă, mâine plouă identic mocănește și e nasol în casă fără lumina soarelui și o familie zgomotoasă și enervantă. Adică nu plouă identic mocănește, că nu vedem noi la fel ploaia. Atunci oamenii sunt la fel de labili și schimbători ca percepția asupra buletinului meteo? Eu cred că da, dacă sunt cinstiți cu ei înșiși. Sau am eu personalitate multiplă? Care dintre ele sunt eu? mă rog, n-are importanță, dar ajjj vreeeeaaa să aflu care sunt lucrurile alea care mă fac să vă plac cu adevărat - că vă plac pe toți ăștia care ați scris aici până acum.
Ca să fiu cinstită până la capăt, eu mă plac pe mine. Dar nu prea știu de ce. Că dacă despic firul în patru, e jale - inconsecveță, nehotărâre, însăși despicarea firului în patru până la demență, obsesii matematice, sociopatie, o varză frățioare. În disperare, hai să spun că eu sunt ce-mi place cu adevărat să fac, iar lucrurile alea determină cumva faptul că-mi place să stau cu mine. Și mai cred că eu sunt și oamenii pe care-i plac, din cauza acelorași lucruri subtile care-i definesc.
Pe cei pe care-i întânesc față-n față nu pot să-i întreb , că mi-e rușine că mă fac de râs. Pe cei pe care nu-i cunosc fizic, aș vrea să-i aflu mai mult. Ce-mi spuneți (dacă-mi spuneți) mă ajută să aflu despre mine și-mi crește și moralul că nu sunt labilă psihic.
Cei care mă cunosc știu că sunt un om serios, responsabil, relativ inteligent și cu ceva umor. Dar uite că nu sunt. Nu chiar.
Top 3:
1. de departe câștigător : să zac în pat, în liniște, înainte să adorm și să imaginez scenarii total nerealiste despre alte timpuri, alte lumi, cu oameni din capul meu. Altfel nu pot să adorm. Aaa, în plus, eu ies bine întotdeauna în poveștile astea - ce mama dracului, eu muncesc la ele!
2. să repar mecanisme cu șuruburi și fire, în special să folosesc scule cum ar fi șurubelnițe, chei, patent. După care să văd că funcționează. De preferință, să aibă un manual gros din care să deduc problema mecanismului și principiul de funcționare.
3. să mă uit la degetele de la picioare ale fetelor mele.
Fără abureli de tip ”îmi plac lectura și călătoriile”.Fiți clari. Dacă nu răspunde nimeni la postul ăsta, jur că nu mai scriu tâmpenii niciodată. Nu aici.
miercuri, decembrie 2
telenovelă belgiană pentru rock și orchestră
două lucruri importante pentru mine s-au întâmplat ieri, 1 decembrie, despre care nu pot să scriu nimic:
1. la Timisoara au avut loc manifestații în stradă împotriva pactului Geoană - Antonescu, proteste auto-catalogate drept anti-comuniste și anti-Iliescu - nu le pot comenta pentru că trebuie să mărturisesc cinstit că nu mai pot să am o opinie obiectivă prin ceața electorală care mă paralizează. Nu știu și nu vreau să cred nimic despre nici un protest cu cinci zile înainte de turul II al alegerilor prezidențiale. Mă scârbesc deopotrivă alegerea Timișoarei ca loc de asumare oficială al acestei înțelegeri dubioase PSD-PNL (Timișoara, frățioare, cât de prost să fii să-l bagi pe Geoană în față în orașul unde au murit oameni la revoluția anti-comunistă??? Doamne, ne ducem pe apa Sâmbetei, vă jur!), cât și bănuiala că manifestațiile au fost organizate din culise de PDL și Băsescu. Faptul că probabil au ieșit și câțiva oameni în stradă care au strigat cinstit ”Jos Iliescu” și ”Jos comunismul”, mă umple de furie.
2. am făcut un grătar în curte cu prietenii, așa, de ziua națională (că aveam nevoie de un motiv! aiurea...). La masa de-a dreptul porcină care s-a întins, s-a pornit - pentru prima oară - o discuție politică despre Geoană vs. Băsescu. Oameni deștepți, sensibili, cu umor, s-au porcăit delicat cu argumente pe care n-am îndrăznit să le cataloghez drept superficiale, că dacă le spuneam că eu nu votez din cauză că amândoi candidații sunt de rahat și că aruncă praf în ochii românilor acum pe ultima sută de metri, o dădeam în alt scandal. Nu comentez, vă iubesc pe toți, mai bagă un mic cu muștar, că se răcește. Micul, nu muștarul.
Așadar, mă distanțez rușinos de actualitatea politică și povestesc din amintiri experiența cu belgienii pe care am pomenit-o în postul despre premierul Herman Van Rompuy.
Colegul meu de birou, Mateiaș, m-a abordat prin iarna trecută cu o idee interesantă: pasămite, există un festival de rock la Werchter , Belgia, între 2 și 6 iunie. Fiind vorba de o recomandare din partea unui om blând care fumează ierburi constant, am luat problema în serios și am intrat pe site-ul respectivului festival. Acolo, surpriză : vreo 24 de formații de rock în patru zile de festival, cu nume care de care mai sonore. E adevărat că am orbit parțial când am văzut Metallica drept cap de afiș, am și eu fixațiile mele la care nu renunț nici moartă, dar nici restul nu era de aruncat, ba dimpotrivă. Așa că am pus deoparte imaginea de femeie responsabilă, mamă a doi copii minori, integrată social undeva peste medie, și m-am aruncat orbește într-o aventură fără coordonate clare. Soțul meu a fost foarte de acord, probabil plictisit de aparențele menționate mai sus, așa că am comandat bilete de festival, locuri în camping, bilete de avion (la Tarom, mai scumpe, dar nu mă urc în avioanele alea low-cost că și-așa îmbătrânesc cu anii când zbor cu avionul, n-are rost să prind suta de ani în patru zile). După care am așteptat frumos să vină vara, plină de speranță. Părea a fi un fel de Vamă cu muzică foarte bună, ce vrei mai mult de-atât?
Am luat rucsacii (sau rucsacurile?), cortul, acte și telefoane mobile (le menționez, că fac parte din poveste) și am plecat către Bruxelles pe 1 iunie. Am ajuns acolo pe aeroport la ora 8 seara, cu gândul să petrecem noaptea prin această metropolă europeană, metropolă a Uniunii Europene, metropolă, ce mama dracului, și să ajungem la Werchter la 8 dimineața, când se deschidea campingul. Trenul rapid către Werchter pleca din subsolul aeroportului și te duce în 15 minute până la Leuven, de unde aveam asigurat transport cu autobuzul până la locul faptei.
Așaaa. Aeroportul internațional pare internațional, într-adevăr, la acea oră anume din zi. Ne-am bucurat, am băut o bere cu 6 euro la restaurant ca să-mi revină ritmul cardiac la normal după 3 ore de zbor (foarte civilizat de altfel, am tot respectul pentru Tarom).Am plecat cu trenul rapid către centru, fluturând entuziasmați o frumoasă hartă color cu minunile Bruxelles-ului.
Sunt gata să admit că oboseala, în special psihică, are un cuvânt de spus în ceea ce privește impresia mea despre această capitală europeană: este un oraș îngrijit, cu un centru vechi frumușel, complet lipsit de atmosferă istorică, restul este curat, trist, plicticos. Umblând cu ochi înfometați după ceva care să ne facă să ne oprim, am bănănăit printre turiști blazați ce păreau la fel de derutați ca și noi, iar la un moment dat, pe la 10,30, ne-am oprit extenuați la o cârciumă să mâncăm ceva specific locului, măcar. Adică scoici. Nasol. La 11, ospătarii au început să strângă mesele prin jurul nostru, altfel foarte îndatoritori, motiv pentru care ne-am simțit și am plecat mai departe, la altă cârciumă, speram noi, dar stupoare : peste tot se strângeau mese! La ora 12 totul era închis. Hoarde de oameni dezorientați se îndreptau agale către hotelurile scumpe la care stăteau, mai puțin noi care n-aveam hotel - la ce ne trebuia? Dan mă întreabă visător ”oare Becali ce face după 8 seara, când vine la slujbă la Consiliul Europei?” Tot el își răspunde : ”cre-că și-a închiriat o vilă în Bruxelles, împreună cu EBA, unde bagă niște grătare cu lăutari și-i înjură pe adormiții ăștia”. Probabil.
Așa că ne-am căutat și noi hotel, am găsit într-un târziu când pierdusem orice speranță, ne-am culcat dezbrăcați, că bagajele erau în seif la aeroport ca să nu stea în calea descoperirii metropolei cu pricina, și ne-am trezit pe la 10 dimineața cu entuziasmul puțintel ciobit. În definitiv, mai dă-i dracului cu Urziceniul lor spoit, că noi am venit la festival de rock.
Despre transporturi în Belgia numai de bine. Probabil că mulți fug de-acolo foarte repede, așa că s-au pus la punct cu infrastructura. Totul e smooth, rapid, civilizat. Am ajuns la Leuven, unde am dat cu ochii, lângă gară, de o coadă de cca 1000 de tineri ( că nu pot să le spun altfel) care așteptau autobuzele pentru Wrechter. ”Am pizdit-o” rezumă Dan situația. Eu ridic vulturește privirea, că ideea a fost a mea, pregătită pentru multe glume cretine din partea soțului care din păcate are foarte mult umor și nu mă pot abține să râd, în loc să mă enervez. Dar, cum am spus, metodele de scăpare din Belgia sunt impecabile, adică transportul e de vis; autobuzele făceau coadă unul după altul, împărțite pe zone de camping (poftim!), iar la coada cu pricina nu se stătea, propriu-zis, ci se înainta relativ rapid și sigur. După nici un sfert de oră ne-am suit și noi, puțintel dezorientați de atâta eficiență, fără să ne îmbrâncim cu nimeni. Afară, soare și 40 de grade la umbră. Mă rog, e vară, aveam șepci.
Populația de tineri belgieni, englezi (foarte mulți), olandezi și încă ceva de prin alte părți, părea prietenoasă și relaxată. Cam prea relaxată pe gustul meu, pentru un festival de muzică rock, dar mi-am zis că trăiesc cu sechele dintr-o țară veșnic pe buza prăpastiei. Hai să ne relaxăm și noi. Zis și făcut. Am ajuns la camping, am mers cam un kilometru până la intrare bând apă într-una, pe o șosea mărginită de corturi improvizate cu junk-food, tricouri, șepci și din nou junk-food. Dan mă întreabă : ”tu ai văzut ce grase sunt astea?”, eu arăt către junk-food, el aprobă, după care zice :”bine că au bere la drought la fiecare dugheană”. Dă să se oprească să-și ia una, după care trece la următoarea dugheană, după care se întoarce la mine siderat :”fă păpușă, aia nu e bere la halbă, e maioneză la manetă!”. Mă înțeapă un presentiment despre ce-o să mâncăm noi cinci zile, dar nu zic nimic.
La camping, stăm la coadă cam o oră ca să ne validăm biletele și să primim brățări de festival. Campingul nostru consta într-o pârloagă de vreo 2 ha, înnierbată frumos de altfel, cu un grup de 4-5 pomi înalți pe undeva aproape de spatele câmpului. Deci, umbră cam 0,3%. Acum, eu mă gândeam cu o logică de om hăituit de condiții nasoale de campare, că tot poporul care intrase înaintea noastră avea să-și pună corturile pornind de la grupusculul de pomi care dadeau umbră. Aiurea. Belgianul majoritar începuse să campeze nemțește de la linia din față, frumos către spate. Sub pomi, 2 corturi - de englezi! Văzând norocul care ne-a lovit din prostia altora, ne-am așezat frumos cortul, după studierea în prealabil a însoririi, sub sus-menționații copaci. Acolo nu era înnierbat la fel de frumos, erau câteva răgălii, dar ce contează am zis noi, cu creierii aburiți sub șapcă. Pe lângă noi treceau grupuri de oameni care cărau navete de bere (foarte caldă, evident), corturi de armată dintr-alea de 20 de persoane, piscine gonflabile, frigidere. Da, frigidere cu roți, eu întreb ”auzi, ăștia stau aici toată vara?”, Dan zice ”nuuu, dar sunt obișnuiți cu confortu, n-au stat niciodată la Vamă trei săptămâni pă banii scoși din vânzarea de borcane goale de iaurt”. ”Bravo lor, da cine păzește frigideru cât sunt ei la concerte?”. Dan mă privește puțin disprețuitor :”la ăștia nu se fură ca la noi, e Belgia, mămiță, nu Jimbolia”. Mda.
Ieșim la plimbare către zona de concerte. Pe drum, descoperim cârciuma cu bere, ne așezăm s-o bem, timp în care eu îmi pun mobilul la încărcat la unul din standurile cu încărcătoare de lângă intrarea în camping - Nokia din ăla vechi, puțin jupuit, pe care l-am lăsat vreo 2 ore, că uitasem între timp de el bând cele 6 beri de sete. Îl iau și pornim mai departe, uitându-ne după oameni mișto, dar nu prea avem ce alege - ele erau ori foarte grase, cu bluzițe minuscule și strechuri peste șunci, ori subțirele, blonde și cu priviri golite de orice gând; ei, băieți frumoși ca brajii, invariabil escortând câte o grasă dominatoare, părând foarte recunoscători că au cu cine face sex. Nu păreau că au ceva de-a face cu muzica din festival, ci erau doar în proces de socializare cu alții asemenea lor, bând tone de bere cumva meșterește, așa ca la servici. Adică veniseră cu treabă, alta decât concertele. Nu sunt rea, dar așa erau și la festival, am văzut noi dup-aia.
Concertele la cele două scene, cu toate amenajările adiacente (ecrane video enorme, grupuri de boxe amplasate intermediar pe gazon, etc.) au fost organizate impecabil. Sonorizare de vis, lumini, totul făcut profesional, fără greșală. Mi-a plăcut ce-am auzit, în special The Prodigy, The Killers, ceva Jason Mraz, Seasick Steve, Nick Cave, Dave Matthews Band, Kaiser Chiefs, marea surpriză live NineInchNails. De Metallica nu mai zic, că nu sunt obiectivă. Cumva dezamăgitori Oasis și Coldplay. Nu știu ce-au căutat acolo 2Manydjs și Black Eyed Peas, dar la popor au prins cel mai bine, că era cumva un disco cu 300 000 de cretini.
Stadioanele s-au umplut din prima zi cu un covor de hârtii îmbibate de omniprezenta maioneză, peturi de bere pe care le strângeau unii dintre belgieni ca să ia o bere gratis la 20 de pahare goale adunate de pe jos, ambalaje dubioase de mâncare chinezească sau vietnameză îmbibate și ele cu - surpriză! - tot maioneză. Scenariul era așa : ei turuiau veseli în timp ce li se scurgeau zemuri din senvișuri pe iarbă, când terminau de mâncat turuiau în continuare în timp ce lăsau din mână ambalajele acolo unde erau așezați, se ștergeau pe blugi, după care își aprindeau o țigare cu iarbă. Fumul aromat plutea compact cam pe 4 stadioane adunate, așa că nici nu simțeai nevoia să-ți aprinzi și tu una. Dan a susținut că noaptea vin niște chinezi care adună gunoaiele pentru ziua următoare - ei bine nu, stratul s-a îngroșat constant în 4 zile, cred că au băgat direct buldozerele după festival. Erau coșuri de gunoi, dar la minim 2 metri de fiecare consumator, în consecință prea departe.
”Aici nu e ca la Vamă” zice Dan, la fel de visător ca la Bruxelles. Nici nu știa cîtă dreptate avea. La întoarcere către camping, în prima zi, și-a pus și el mobilul la încărcat la standul cu pricina (obișnuit fiind cu telefonul lăsat în priză în mijlocul cârciumii Expirat din Vamă și uitat acolo vreo juma de zi) - Nokia din ăla nouț, cu cameră video. După 20 de minute, ia telefonul de unde nu-i! Ochii s-au injectat, înjurăturile au pornit valuri, dar telefonul n-a mai apărut. ”'Futu-ți Belgia mă-tii!” a fost cea mai blândă , după care a urmat și ”Futu-ți România mă-tii” ( a mea personală) după o oră de încercat să sun la Orange ca să-i blocheze cartela. Dacă ești român în străinătate nu contezi pentru Orange România, pentru că nu ai cum să le dai telefon de pe altă cartelă Orange, evident. Pur și simplu nu face apel, discuțiile cu roboții lor se finalizează cu un exasperant ton de ocupat. Am reușit să rezolv problema după ce-am sunat în țară la cunoscuții care aveau telefoane tot la Orange, ca să anunțe ei tragedia. În fine, după o oră și jumătate s-a reușit, timp în care belgianul hoț putea să converseze liniștit cu mătușa din Tahiti pe banii soțului meu. N-a fost cazul, cred că era un belgian foarte prost. Sau mă rog, un belgian.
Ar mai fi de menționat problema cu soarele din Belgia. Pe la 9 seara, stând sfârșiți de căldură pe gazon, la concert, privim soarele care stă în aceeași poziție de 5 ore. Dan mă îndeamnă să-l sun pe tata la București să intre pe net și să-mi spună la ce oră apune soarele la looser-ii ăștia. Fac întocmai, tata își drege vocea la telefon și zice ”ăăă, am aici pe sait trei ore diferite, astronomic, maritim, pe care-l vrei?” Îmi înnăbuș o înjurătură urâtă și zic, ușor răstit ”dă-mi-l pe ăla care-i cel mai devreme”. Tata ghicesc că rânjește malefic : ”10, 47”-”cuuuuum? adică o să fie soarele ăsta cretin până la unșpe fără un sfert?”. ”Dracu v-a pus” conchide tata ”aici e răcorică și uite beau o bere rece, cântă greierii, mi-am pus și-o muzică...”. ”Hai sictir!” închei eu grosolan, după care îl privesc cu milă pe Dan. Oftăm, țară de rahat, muzica e de vis, las că ajungem noi și la Vamă.
La plecare, Metallica a încheiat festivalul pe la 12 noaptea, noi am strâns totul din timp ca s-o zbughim către autobuze înaintea celorlați 300 ooo de oameni (credeam noi) care vor părăsi campingurile ca să se ducă pe la casele lor. Aiurea. Ne-am suit într-un autobuz pe jumătate gol, care ne-a lăsat în gara din Leuven la 3 dimineața, unde câteva grupuri de tineri dormeau pe jos pe holurile impecabile ale gării, așteptând primul tren către Bruxelles, la ora 5. Automatele de băuturi blocate, reflectoare de stadion care luminau peroane goale, o singură întrebare esențială : de unde ne luăm noi niște țigări și-o apă din Leuven? Dan pleacă plin de curaj să găsească un non-stop, pentru că, nu-i așa, speranța moare ultima, ăla e un oraș serios. Vine nervos după o oră, cu o apă și fără țigări, povestindu-mi cât de frumos iluminat e orașul gol, unde totul e închis, inclusiv benzinăriile, unde singurul chioșc de unde să-ți cumperi ceva, orice, e ținut de un arab care, din păcate, n-avea licență să vândă și țigări. Așteptăm plini de speranță trenul către aeroportul internațional al metropolei europene, unde să ne relaxăm la restaurant cu un mic dejun copios, o cafea aburindă și 5 țigări fumate deodată (afară , dar ce contează?).
Așa facem, descălecăm în aeroport cu ochii cârpiți de lipsa de nicotină și cu muzica în cap. Acolo, muzica se oprește brusc - tăcere! 3 nivele de aeroport foarte internațional, unde la 6 dimineața totul e închis - zeci de magazine, cârciumioare, bărulețe, standuri, toate cu obloanele trase și programul înscris pe ușă ”se deschide la 7 ,00”. Călători din toate țările, uniți de disperare, zac lipsiți de speranță pe bănci, mestecând obsesibv gumă. Avioane vin și pleacă unul după altul, noi zăcem răpuși în fața unui magazin cu țigări și cafea așteptând ora 7,00 ca pe mântuirea sufletelor, jurând că nu mai punem piciorul aici câte zile om avea.
Am plecat, am ajuns la București tot cu Taromul - se le dea Dumnezeu sănătate - acasă ne-am culcat și ne-am trezit pe la 12 noaptea, când Dan s-a dus doar așa, de-al naibii, la non-stopul de la colț să cumpere ceva, orice. A venit zâmbind.
E subiectiv ce-am scris? Ba bine că nu !
Nu cred că Belgia putea avea un premier altfel decât domnul Van Rompuy. S-ar fi sinucis după 3 zile.
1. la Timisoara au avut loc manifestații în stradă împotriva pactului Geoană - Antonescu, proteste auto-catalogate drept anti-comuniste și anti-Iliescu - nu le pot comenta pentru că trebuie să mărturisesc cinstit că nu mai pot să am o opinie obiectivă prin ceața electorală care mă paralizează. Nu știu și nu vreau să cred nimic despre nici un protest cu cinci zile înainte de turul II al alegerilor prezidențiale. Mă scârbesc deopotrivă alegerea Timișoarei ca loc de asumare oficială al acestei înțelegeri dubioase PSD-PNL (Timișoara, frățioare, cât de prost să fii să-l bagi pe Geoană în față în orașul unde au murit oameni la revoluția anti-comunistă??? Doamne, ne ducem pe apa Sâmbetei, vă jur!), cât și bănuiala că manifestațiile au fost organizate din culise de PDL și Băsescu. Faptul că probabil au ieșit și câțiva oameni în stradă care au strigat cinstit ”Jos Iliescu” și ”Jos comunismul”, mă umple de furie.
2. am făcut un grătar în curte cu prietenii, așa, de ziua națională (că aveam nevoie de un motiv! aiurea...). La masa de-a dreptul porcină care s-a întins, s-a pornit - pentru prima oară - o discuție politică despre Geoană vs. Băsescu. Oameni deștepți, sensibili, cu umor, s-au porcăit delicat cu argumente pe care n-am îndrăznit să le cataloghez drept superficiale, că dacă le spuneam că eu nu votez din cauză că amândoi candidații sunt de rahat și că aruncă praf în ochii românilor acum pe ultima sută de metri, o dădeam în alt scandal. Nu comentez, vă iubesc pe toți, mai bagă un mic cu muștar, că se răcește. Micul, nu muștarul.
Așadar, mă distanțez rușinos de actualitatea politică și povestesc din amintiri experiența cu belgienii pe care am pomenit-o în postul despre premierul Herman Van Rompuy.
Colegul meu de birou, Mateiaș, m-a abordat prin iarna trecută cu o idee interesantă: pasămite, există un festival de rock la Werchter , Belgia, între 2 și 6 iunie. Fiind vorba de o recomandare din partea unui om blând care fumează ierburi constant, am luat problema în serios și am intrat pe site-ul respectivului festival. Acolo, surpriză : vreo 24 de formații de rock în patru zile de festival, cu nume care de care mai sonore. E adevărat că am orbit parțial când am văzut Metallica drept cap de afiș, am și eu fixațiile mele la care nu renunț nici moartă, dar nici restul nu era de aruncat, ba dimpotrivă. Așa că am pus deoparte imaginea de femeie responsabilă, mamă a doi copii minori, integrată social undeva peste medie, și m-am aruncat orbește într-o aventură fără coordonate clare. Soțul meu a fost foarte de acord, probabil plictisit de aparențele menționate mai sus, așa că am comandat bilete de festival, locuri în camping, bilete de avion (la Tarom, mai scumpe, dar nu mă urc în avioanele alea low-cost că și-așa îmbătrânesc cu anii când zbor cu avionul, n-are rost să prind suta de ani în patru zile). După care am așteptat frumos să vină vara, plină de speranță. Părea a fi un fel de Vamă cu muzică foarte bună, ce vrei mai mult de-atât?
Am luat rucsacii (sau rucsacurile?), cortul, acte și telefoane mobile (le menționez, că fac parte din poveste) și am plecat către Bruxelles pe 1 iunie. Am ajuns acolo pe aeroport la ora 8 seara, cu gândul să petrecem noaptea prin această metropolă europeană, metropolă a Uniunii Europene, metropolă, ce mama dracului, și să ajungem la Werchter la 8 dimineața, când se deschidea campingul. Trenul rapid către Werchter pleca din subsolul aeroportului și te duce în 15 minute până la Leuven, de unde aveam asigurat transport cu autobuzul până la locul faptei.
Așaaa. Aeroportul internațional pare internațional, într-adevăr, la acea oră anume din zi. Ne-am bucurat, am băut o bere cu 6 euro la restaurant ca să-mi revină ritmul cardiac la normal după 3 ore de zbor (foarte civilizat de altfel, am tot respectul pentru Tarom).Am plecat cu trenul rapid către centru, fluturând entuziasmați o frumoasă hartă color cu minunile Bruxelles-ului.
Sunt gata să admit că oboseala, în special psihică, are un cuvânt de spus în ceea ce privește impresia mea despre această capitală europeană: este un oraș îngrijit, cu un centru vechi frumușel, complet lipsit de atmosferă istorică, restul este curat, trist, plicticos. Umblând cu ochi înfometați după ceva care să ne facă să ne oprim, am bănănăit printre turiști blazați ce păreau la fel de derutați ca și noi, iar la un moment dat, pe la 10,30, ne-am oprit extenuați la o cârciumă să mâncăm ceva specific locului, măcar. Adică scoici. Nasol. La 11, ospătarii au început să strângă mesele prin jurul nostru, altfel foarte îndatoritori, motiv pentru care ne-am simțit și am plecat mai departe, la altă cârciumă, speram noi, dar stupoare : peste tot se strângeau mese! La ora 12 totul era închis. Hoarde de oameni dezorientați se îndreptau agale către hotelurile scumpe la care stăteau, mai puțin noi care n-aveam hotel - la ce ne trebuia? Dan mă întreabă visător ”oare Becali ce face după 8 seara, când vine la slujbă la Consiliul Europei?” Tot el își răspunde : ”cre-că și-a închiriat o vilă în Bruxelles, împreună cu EBA, unde bagă niște grătare cu lăutari și-i înjură pe adormiții ăștia”. Probabil.
Așa că ne-am căutat și noi hotel, am găsit într-un târziu când pierdusem orice speranță, ne-am culcat dezbrăcați, că bagajele erau în seif la aeroport ca să nu stea în calea descoperirii metropolei cu pricina, și ne-am trezit pe la 10 dimineața cu entuziasmul puțintel ciobit. În definitiv, mai dă-i dracului cu Urziceniul lor spoit, că noi am venit la festival de rock.
Despre transporturi în Belgia numai de bine. Probabil că mulți fug de-acolo foarte repede, așa că s-au pus la punct cu infrastructura. Totul e smooth, rapid, civilizat. Am ajuns la Leuven, unde am dat cu ochii, lângă gară, de o coadă de cca 1000 de tineri ( că nu pot să le spun altfel) care așteptau autobuzele pentru Wrechter. ”Am pizdit-o” rezumă Dan situația. Eu ridic vulturește privirea, că ideea a fost a mea, pregătită pentru multe glume cretine din partea soțului care din păcate are foarte mult umor și nu mă pot abține să râd, în loc să mă enervez. Dar, cum am spus, metodele de scăpare din Belgia sunt impecabile, adică transportul e de vis; autobuzele făceau coadă unul după altul, împărțite pe zone de camping (poftim!), iar la coada cu pricina nu se stătea, propriu-zis, ci se înainta relativ rapid și sigur. După nici un sfert de oră ne-am suit și noi, puțintel dezorientați de atâta eficiență, fără să ne îmbrâncim cu nimeni. Afară, soare și 40 de grade la umbră. Mă rog, e vară, aveam șepci.
Populația de tineri belgieni, englezi (foarte mulți), olandezi și încă ceva de prin alte părți, părea prietenoasă și relaxată. Cam prea relaxată pe gustul meu, pentru un festival de muzică rock, dar mi-am zis că trăiesc cu sechele dintr-o țară veșnic pe buza prăpastiei. Hai să ne relaxăm și noi. Zis și făcut. Am ajuns la camping, am mers cam un kilometru până la intrare bând apă într-una, pe o șosea mărginită de corturi improvizate cu junk-food, tricouri, șepci și din nou junk-food. Dan mă întreabă : ”tu ai văzut ce grase sunt astea?”, eu arăt către junk-food, el aprobă, după care zice :”bine că au bere la drought la fiecare dugheană”. Dă să se oprească să-și ia una, după care trece la următoarea dugheană, după care se întoarce la mine siderat :”fă păpușă, aia nu e bere la halbă, e maioneză la manetă!”. Mă înțeapă un presentiment despre ce-o să mâncăm noi cinci zile, dar nu zic nimic.
La camping, stăm la coadă cam o oră ca să ne validăm biletele și să primim brățări de festival. Campingul nostru consta într-o pârloagă de vreo 2 ha, înnierbată frumos de altfel, cu un grup de 4-5 pomi înalți pe undeva aproape de spatele câmpului. Deci, umbră cam 0,3%. Acum, eu mă gândeam cu o logică de om hăituit de condiții nasoale de campare, că tot poporul care intrase înaintea noastră avea să-și pună corturile pornind de la grupusculul de pomi care dadeau umbră. Aiurea. Belgianul majoritar începuse să campeze nemțește de la linia din față, frumos către spate. Sub pomi, 2 corturi - de englezi! Văzând norocul care ne-a lovit din prostia altora, ne-am așezat frumos cortul, după studierea în prealabil a însoririi, sub sus-menționații copaci. Acolo nu era înnierbat la fel de frumos, erau câteva răgălii, dar ce contează am zis noi, cu creierii aburiți sub șapcă. Pe lângă noi treceau grupuri de oameni care cărau navete de bere (foarte caldă, evident), corturi de armată dintr-alea de 20 de persoane, piscine gonflabile, frigidere. Da, frigidere cu roți, eu întreb ”auzi, ăștia stau aici toată vara?”, Dan zice ”nuuu, dar sunt obișnuiți cu confortu, n-au stat niciodată la Vamă trei săptămâni pă banii scoși din vânzarea de borcane goale de iaurt”. ”Bravo lor, da cine păzește frigideru cât sunt ei la concerte?”. Dan mă privește puțin disprețuitor :”la ăștia nu se fură ca la noi, e Belgia, mămiță, nu Jimbolia”. Mda.
Ieșim la plimbare către zona de concerte. Pe drum, descoperim cârciuma cu bere, ne așezăm s-o bem, timp în care eu îmi pun mobilul la încărcat la unul din standurile cu încărcătoare de lângă intrarea în camping - Nokia din ăla vechi, puțin jupuit, pe care l-am lăsat vreo 2 ore, că uitasem între timp de el bând cele 6 beri de sete. Îl iau și pornim mai departe, uitându-ne după oameni mișto, dar nu prea avem ce alege - ele erau ori foarte grase, cu bluzițe minuscule și strechuri peste șunci, ori subțirele, blonde și cu priviri golite de orice gând; ei, băieți frumoși ca brajii, invariabil escortând câte o grasă dominatoare, părând foarte recunoscători că au cu cine face sex. Nu păreau că au ceva de-a face cu muzica din festival, ci erau doar în proces de socializare cu alții asemenea lor, bând tone de bere cumva meșterește, așa ca la servici. Adică veniseră cu treabă, alta decât concertele. Nu sunt rea, dar așa erau și la festival, am văzut noi dup-aia.
Concertele la cele două scene, cu toate amenajările adiacente (ecrane video enorme, grupuri de boxe amplasate intermediar pe gazon, etc.) au fost organizate impecabil. Sonorizare de vis, lumini, totul făcut profesional, fără greșală. Mi-a plăcut ce-am auzit, în special The Prodigy, The Killers, ceva Jason Mraz, Seasick Steve, Nick Cave, Dave Matthews Band, Kaiser Chiefs, marea surpriză live NineInchNails. De Metallica nu mai zic, că nu sunt obiectivă. Cumva dezamăgitori Oasis și Coldplay. Nu știu ce-au căutat acolo 2Manydjs și Black Eyed Peas, dar la popor au prins cel mai bine, că era cumva un disco cu 300 000 de cretini.
Stadioanele s-au umplut din prima zi cu un covor de hârtii îmbibate de omniprezenta maioneză, peturi de bere pe care le strângeau unii dintre belgieni ca să ia o bere gratis la 20 de pahare goale adunate de pe jos, ambalaje dubioase de mâncare chinezească sau vietnameză îmbibate și ele cu - surpriză! - tot maioneză. Scenariul era așa : ei turuiau veseli în timp ce li se scurgeau zemuri din senvișuri pe iarbă, când terminau de mâncat turuiau în continuare în timp ce lăsau din mână ambalajele acolo unde erau așezați, se ștergeau pe blugi, după care își aprindeau o țigare cu iarbă. Fumul aromat plutea compact cam pe 4 stadioane adunate, așa că nici nu simțeai nevoia să-ți aprinzi și tu una. Dan a susținut că noaptea vin niște chinezi care adună gunoaiele pentru ziua următoare - ei bine nu, stratul s-a îngroșat constant în 4 zile, cred că au băgat direct buldozerele după festival. Erau coșuri de gunoi, dar la minim 2 metri de fiecare consumator, în consecință prea departe.
”Aici nu e ca la Vamă” zice Dan, la fel de visător ca la Bruxelles. Nici nu știa cîtă dreptate avea. La întoarcere către camping, în prima zi, și-a pus și el mobilul la încărcat la standul cu pricina (obișnuit fiind cu telefonul lăsat în priză în mijlocul cârciumii Expirat din Vamă și uitat acolo vreo juma de zi) - Nokia din ăla nouț, cu cameră video. După 20 de minute, ia telefonul de unde nu-i! Ochii s-au injectat, înjurăturile au pornit valuri, dar telefonul n-a mai apărut. ”'Futu-ți Belgia mă-tii!” a fost cea mai blândă , după care a urmat și ”Futu-ți România mă-tii” ( a mea personală) după o oră de încercat să sun la Orange ca să-i blocheze cartela. Dacă ești român în străinătate nu contezi pentru Orange România, pentru că nu ai cum să le dai telefon de pe altă cartelă Orange, evident. Pur și simplu nu face apel, discuțiile cu roboții lor se finalizează cu un exasperant ton de ocupat. Am reușit să rezolv problema după ce-am sunat în țară la cunoscuții care aveau telefoane tot la Orange, ca să anunțe ei tragedia. În fine, după o oră și jumătate s-a reușit, timp în care belgianul hoț putea să converseze liniștit cu mătușa din Tahiti pe banii soțului meu. N-a fost cazul, cred că era un belgian foarte prost. Sau mă rog, un belgian.
Ar mai fi de menționat problema cu soarele din Belgia. Pe la 9 seara, stând sfârșiți de căldură pe gazon, la concert, privim soarele care stă în aceeași poziție de 5 ore. Dan mă îndeamnă să-l sun pe tata la București să intre pe net și să-mi spună la ce oră apune soarele la looser-ii ăștia. Fac întocmai, tata își drege vocea la telefon și zice ”ăăă, am aici pe sait trei ore diferite, astronomic, maritim, pe care-l vrei?” Îmi înnăbuș o înjurătură urâtă și zic, ușor răstit ”dă-mi-l pe ăla care-i cel mai devreme”. Tata ghicesc că rânjește malefic : ”10, 47”-”cuuuuum? adică o să fie soarele ăsta cretin până la unșpe fără un sfert?”. ”Dracu v-a pus” conchide tata ”aici e răcorică și uite beau o bere rece, cântă greierii, mi-am pus și-o muzică...”. ”Hai sictir!” închei eu grosolan, după care îl privesc cu milă pe Dan. Oftăm, țară de rahat, muzica e de vis, las că ajungem noi și la Vamă.
La plecare, Metallica a încheiat festivalul pe la 12 noaptea, noi am strâns totul din timp ca s-o zbughim către autobuze înaintea celorlați 300 ooo de oameni (credeam noi) care vor părăsi campingurile ca să se ducă pe la casele lor. Aiurea. Ne-am suit într-un autobuz pe jumătate gol, care ne-a lăsat în gara din Leuven la 3 dimineața, unde câteva grupuri de tineri dormeau pe jos pe holurile impecabile ale gării, așteptând primul tren către Bruxelles, la ora 5. Automatele de băuturi blocate, reflectoare de stadion care luminau peroane goale, o singură întrebare esențială : de unde ne luăm noi niște țigări și-o apă din Leuven? Dan pleacă plin de curaj să găsească un non-stop, pentru că, nu-i așa, speranța moare ultima, ăla e un oraș serios. Vine nervos după o oră, cu o apă și fără țigări, povestindu-mi cât de frumos iluminat e orașul gol, unde totul e închis, inclusiv benzinăriile, unde singurul chioșc de unde să-ți cumperi ceva, orice, e ținut de un arab care, din păcate, n-avea licență să vândă și țigări. Așteptăm plini de speranță trenul către aeroportul internațional al metropolei europene, unde să ne relaxăm la restaurant cu un mic dejun copios, o cafea aburindă și 5 țigări fumate deodată (afară , dar ce contează?).
Așa facem, descălecăm în aeroport cu ochii cârpiți de lipsa de nicotină și cu muzica în cap. Acolo, muzica se oprește brusc - tăcere! 3 nivele de aeroport foarte internațional, unde la 6 dimineața totul e închis - zeci de magazine, cârciumioare, bărulețe, standuri, toate cu obloanele trase și programul înscris pe ușă ”se deschide la 7 ,00”. Călători din toate țările, uniți de disperare, zac lipsiți de speranță pe bănci, mestecând obsesibv gumă. Avioane vin și pleacă unul după altul, noi zăcem răpuși în fața unui magazin cu țigări și cafea așteptând ora 7,00 ca pe mântuirea sufletelor, jurând că nu mai punem piciorul aici câte zile om avea.
Am plecat, am ajuns la București tot cu Taromul - se le dea Dumnezeu sănătate - acasă ne-am culcat și ne-am trezit pe la 12 noaptea, când Dan s-a dus doar așa, de-al naibii, la non-stopul de la colț să cumpere ceva, orice. A venit zâmbind.
E subiectiv ce-am scris? Ba bine că nu !
Nu cred că Belgia putea avea un premier altfel decât domnul Van Rompuy. S-ar fi sinucis după 3 zile.
luni, noiembrie 30
Herman van Rompuy
domnul cu pricina este primul președinte ales al UE (ca să scurtez titulatura stufoasă). La investitură a declarat că vrea :”...în funcţia sa de preşedinte al Consiliului, să se mulţumeasă doar cu un rol de facilitare a compromisurilor între statele UE.”.
Bun.
Domnia-sa este prim-ministru al Belgiei, are o carieră discretă de negociator consecvent, 62 de ani și se declară lipsit de ambiții politice. Principala calitate pe care o posedă, calitate care a înclinat hotărâtor balanța în favoarea sa pentru funcția de președinte UE, este aceea de a reuși să obțină înțelegeri dificile între parteneri dificili, după principiul auto-declarat ”o afacere din care nu câștigă decât unul dintre parteneri e o afacere proastă”.
În toată nebunia electorală a zilelor noastre, știrea a trecut aproape neobservată. La fel ca și personajul sus amintit, despre care multe voci europene susțin că e prea șters, ca politician, ca să aducă vreo contribuție notabilă din înalta funcție pe care o ocupă acum.
Întrebarea firească pe care mi-o pun, în raport cu alegerile din România, este una fundamentală : ce fel de om este necesar pentru președinție, la noi și la ei (care, de fapt, e tot la noi, doar că nimeni, în România, nu e conștient cu adevărat, încă) - o personalitate puternică, reprezentativă, capabilă să-și impună propriul program, sau un negociator încăpățânat și consecvent?
răspunsul, care te poate scoate din postura idioată de măgar al lui Buridan, stă în ceva cunoștințe esențiale de istorie. mai exact, istoria e compusă esențial din două feluri de date : nume de conducători sau nume de state; o perioadă istorică e definită ori de numele personalității care și-a pus amprenta energică asupra unui popor, ori de numele poporului condus de un conducător discret și abil. restul e nesemnificativ și pierdut la scară istorică, cam ca 150 de ani de conducere fanariotă pentru români.
Din punctul meu de vedere, nu există neapărat o condiționare de tip ”cine este necesar în condițiile date” ci mai mult o chestiune de ofertă : pe cine ai să bagi în față?
Are Uniunea Europeană un politician puternic care să reprezinte cu forță amalgamul de copii râzgâiați care nu prea vor să-și pună jucăriile la mijloc ? Poate domnul Van Rompuy să-i alinieze frumos, fără să ridice vocea la ei, ca să cânte la fel la serbarea de sfârșit de an?
Rămâne de văzut dacă mandatul domniei sale va face istorie, cât de mică, sau va fi ignorat de cei care l-au ales. Personal, cred că are șanse infime de a se face auzit în larma europeană. Mai ales că suferă, se pare, de laringită politică. Însă cred că e preferabil ca UE să-și încerce norocul în acest mod, în lipsa vocii puternice a unui președinte cu nume sonor, nu de alta, dar care ar fi acela?
Om trăi și-om vedea. La vot în turul II nu mă duc. N-am ce alege. Nu vom face istorie nici de data asta, nu e prima oară, doar că lipsa de speranță e covârșitoare.
Subiectul postului de față a fost inspirat indirect și de experiența personală cu belgienii. O s-o povestesc, că merită. De-aia am și dubii privind calitățile domnului Van Rompuy, deși recunosc că nu e cinstit
Bun.
Domnia-sa este prim-ministru al Belgiei, are o carieră discretă de negociator consecvent, 62 de ani și se declară lipsit de ambiții politice. Principala calitate pe care o posedă, calitate care a înclinat hotărâtor balanța în favoarea sa pentru funcția de președinte UE, este aceea de a reuși să obțină înțelegeri dificile între parteneri dificili, după principiul auto-declarat ”o afacere din care nu câștigă decât unul dintre parteneri e o afacere proastă”.
În toată nebunia electorală a zilelor noastre, știrea a trecut aproape neobservată. La fel ca și personajul sus amintit, despre care multe voci europene susțin că e prea șters, ca politician, ca să aducă vreo contribuție notabilă din înalta funcție pe care o ocupă acum.
Întrebarea firească pe care mi-o pun, în raport cu alegerile din România, este una fundamentală : ce fel de om este necesar pentru președinție, la noi și la ei (care, de fapt, e tot la noi, doar că nimeni, în România, nu e conștient cu adevărat, încă) - o personalitate puternică, reprezentativă, capabilă să-și impună propriul program, sau un negociator încăpățânat și consecvent?
răspunsul, care te poate scoate din postura idioată de măgar al lui Buridan, stă în ceva cunoștințe esențiale de istorie. mai exact, istoria e compusă esențial din două feluri de date : nume de conducători sau nume de state; o perioadă istorică e definită ori de numele personalității care și-a pus amprenta energică asupra unui popor, ori de numele poporului condus de un conducător discret și abil. restul e nesemnificativ și pierdut la scară istorică, cam ca 150 de ani de conducere fanariotă pentru români.
Din punctul meu de vedere, nu există neapărat o condiționare de tip ”cine este necesar în condițiile date” ci mai mult o chestiune de ofertă : pe cine ai să bagi în față?
Are Uniunea Europeană un politician puternic care să reprezinte cu forță amalgamul de copii râzgâiați care nu prea vor să-și pună jucăriile la mijloc ? Poate domnul Van Rompuy să-i alinieze frumos, fără să ridice vocea la ei, ca să cânte la fel la serbarea de sfârșit de an?
Rămâne de văzut dacă mandatul domniei sale va face istorie, cât de mică, sau va fi ignorat de cei care l-au ales. Personal, cred că are șanse infime de a se face auzit în larma europeană. Mai ales că suferă, se pare, de laringită politică. Însă cred că e preferabil ca UE să-și încerce norocul în acest mod, în lipsa vocii puternice a unui președinte cu nume sonor, nu de alta, dar care ar fi acela?
Om trăi și-om vedea. La vot în turul II nu mă duc. N-am ce alege. Nu vom face istorie nici de data asta, nu e prima oară, doar că lipsa de speranță e covârșitoare.
Subiectul postului de față a fost inspirat indirect și de experiența personală cu belgienii. O s-o povestesc, că merită. De-aia am și dubii privind calitățile domnului Van Rompuy, deși recunosc că nu e cinstit
miercuri, noiembrie 25
GDF, BRD, RSR
azi am fost la gaze, să plătesc o factură cu ceva penalizări pentru frate-meu.
dom-ne, pe mine mă înveselesc teribil experiențele astea. cred că nu suntem un popor pasibil de trăit în bună înțelegere cu marile corporații. uite cum stă treaba:
de vreun an de zile primesc facturi de la fostul Distrigaz, actual GDF Suez, printate frumos, în culori. mă cam enervează plicul, că n-are bandă de-aia să-l desfaci ușor, ca la Romtelecom, dar una peste alta, aspectul e prietenos. corporația cu pricina a făcut și un sistem de plată pe internet, în care nu contează la ce bancă ai card, plătești ușor și rapid - bravo! (menționez aici cei 2 milioane de neuroni pe care i-am pierdut încercând să plătesc o factură prin BRD internet banking, cu un card emis de respectiva BRD; dragi români, a fost supra-realist! nu se poate plăti. nimic. dacă eu vreau să donez 5 milioane din contul meu de persoană fizică (parol!) într-un cont al unui manelist miliardar care scuipă semințe din chiușapte la stop și m-a agățat cu ”ce face feteleeee, ascultă rock? hai fă că te scot la bambu sâmbătă, punem de-un parti? uite telefonu meu, te pup, pa” - de exemplu, drept mulțumire pentru zâmbetul siderat pe care mi l-am făcut cadou, uite că nu pot. BRD dorește să sun la ei la bancă, unde să-i comunic unei domnișoare la fel de fizice ca și mine, că io vreau să fac o plată din banii mei! după care respectivul cont al manelistului îmi apare -uite contu! - pe pagina mea de internet banking, alături de opțiunea ”repetare plată”. adicătelea, eu nu pot să scriu contul cu mâna mea nicăieri, dacă nu anunț telefonic(!!!) la ei înainte. de ceeeeee? care mai e internet bankingu? e mai simplu să scot 5 milioane de la bancomat și să mă duc la bambu să-i dau boului în mână, poate pică și-o votcă, ceva.)
am încheiat paranteza, că m-am enervat din nou.
deci, cu gazele. n-am avut nevoie să mă duc la ei la sediu, că am internet și card (de la BRD!) care funcționează.
doar că azi a trebuit să rezolv problema fratelui meu, așa că m-am deplasat la ei pe Mărășești ca să le dau foarte mulți bani.
acuma, dacă am o relație atât de smooth cu GDF-ul, normal că am avut așteptări foarte mari de la relația directă om-corporație. cine să vină la ei acolo să stea la coadă, în epoca internetului ? se plătește și pe la poște, cecuri și alte bănci, de ce să-i mai deranjeze pe salariații de sub impecabilele neoane din sediul nou? ei bine, cel puțin 200 de cetățeni aveau un răspuns acceptabil la întrebarea asta.
nu discut despre ceilalți 200 care stăteau nervoși la cozile de la ghișeele de informații, că ăia aveau într-adevăr probleme extrem de particulare și variate, care ar umple un roman - dau doar un exemplu prins cu urechea în timp ce așteptam la casierii : ”doamnă, mie mi-au spart niște nesimțiți de copii, că nici nu-mi vine să le spun așa, niște golani de pe stradă, geamul de la contor și vreau să vină cineva să mi-l schimbe. - depuneți o cerere, uitați formularul. - da când vine? că mi-e frică să nu se strice contoarul, dacă vin și toarnă suc în el? - hă, hă, hă, lăsați că-i mai bine așa (un alt solicitant), nu mai înregistrează! - da io nu vreau probleme dom-ne, că dup-aia vin tot ăștia de la Distrigaz și zic că io l-am stricat și mă pun să plătesc penalizări ! - n-are dreptu, doamnă (același solicitant), că ei l-a scos în stradă, ei să păzească contoaru . - nu știu când vin, că eu doar înregistrez cererea, haideți că e coada mare (cucoana de la ghișeu). - păi da, că v-ați făcut sediu nou din banii noștri, da la telefoanele și roboții ăia nu răspunde nimeni, ca să pierdem noi vremea pe-aici! - nu e vina doamnei (alt solicitant), dânsa e doar angajată! - și io sunt angajată, și ce ? să zică mai departe la șefi! - faceți dumneavoastră o reclamație și io v-o înregistrez! - cuuuum? să stau și la coada aia de la reclamații? hai cucoană că-ți bați joc de mine! - vă rog frumos, eu nu v-am vorbit așa, fac și eu ce pot, haideți, vă rog cu cererea aia!. doamna pleacă înjurând discret (adică soft, doar cu dracu) să completeze cererea, următorul solicitant trece la ghișeu, dar între timp coada mea a înaintat cu 2 metri așa că s-a dus dracului distracția. întrebare : dacă formularele tip de cereri stăteau morman la intrare, împreună cu un text tipărit mare care să specifice că nu contează cât de absurd sau ciudat e motivul cererii, asta-i procedura standard și nu necesită explicații suplimentare, nu era mai simplu? răspuns : nu! toți ar fi stat la coadă ca să întrebe în prealabil, pentru că toți au impresia că dacă vorbesc direct cu un om de la ghișeul corporației, aceasta devine brusc o ființă prietenoasă, fizică și caldă, care rezolvă pe loc problema, respectiv dă un telefon și în 3 minute apare un salariat cu un geam de contor nou-nouț care o conduce pe doamna acasă cu mașina proprietate a corporației, unde schimbă geamul, aspiră sucul din cotor, admonestează copiii, pardon, golanii și nu ia șpagă când pleacă. eu încerc să fiu un om rațional, așa că accept faptul că e imposibil să fi eficient în felul ăsta, când ai milioane de clienți - extrem de individualizați! - așa că trebuie cumva să centralizezi înainte problemele și să trimiți dup-aia un salariat care să rezolve cât mai multe dintre ele, similare pe cât posibil.
să fie foarte clar, nu-mi fac iluzii privind eficiența GDF Suez (de ce ”Suez”, un GDF Ciulnița nu s-a găsit? nu, că n-are infrastructură pentru milioanele de clienți și nici milioane de euro să dea șpăgi pe unde trebuie). dar, oricât de frustrantă ar fi procedura, nu văd de ce trebuie să te încăpățânezi să dezvolți o relație personală cu o corporație în loc să procedezi corect și să le dai în cap după ce vezi că respectiva corporație nu-și face treaba - în fine, prezumția de nevinovăție, bla-bla-bla, nervi salvați de la sinucidere etc., rahaturi de genul ăsta.
revenind la celălalt grupuscul de 200 de oameni de la casierii, jur că doar vreo 10 erau pensionari vizibili, ceilalți, dacă erau, erau pensionați pe caz de boală. mintală. o frumoasă nișă de cetățeni între 30 și 40 de ani, îmbrăcați sport de la Purna sau Adibas, sau cu geci de piele de la Big Berceni și șapcă asortată, bătând din picior impacientați că merge greu coada și fluturând o unică factură la termen pe care voiau s-o plătească aici și acum, sub lumina fluorescentă de sediu nou. plata cash, evident, cu tot măruntul adiacent de dat rest, nu știu de unde scot femeile alea atâtea monezi și bancnote să dea rest la 100 de lei, dar păreau obișnuite, au părut puțintel contrariate când am vrut să plătesc cu cardul.
coada a durat 45 de minute, plata vreo 2. experiența neprețuită!
hai România! eu nu emigrez nicăieri, că-mi plac toți românii, și ăia care fac cozi și ăia salariați la corporație. în definitiv, e ca și cum ai merge la cârciuma din sat să mai bei un coniac Unirea și să mai auzi cine pe cine înjură. satul București.
dom-ne, pe mine mă înveselesc teribil experiențele astea. cred că nu suntem un popor pasibil de trăit în bună înțelegere cu marile corporații. uite cum stă treaba:
de vreun an de zile primesc facturi de la fostul Distrigaz, actual GDF Suez, printate frumos, în culori. mă cam enervează plicul, că n-are bandă de-aia să-l desfaci ușor, ca la Romtelecom, dar una peste alta, aspectul e prietenos. corporația cu pricina a făcut și un sistem de plată pe internet, în care nu contează la ce bancă ai card, plătești ușor și rapid - bravo! (menționez aici cei 2 milioane de neuroni pe care i-am pierdut încercând să plătesc o factură prin BRD internet banking, cu un card emis de respectiva BRD; dragi români, a fost supra-realist! nu se poate plăti. nimic. dacă eu vreau să donez 5 milioane din contul meu de persoană fizică (parol!) într-un cont al unui manelist miliardar care scuipă semințe din chiușapte la stop și m-a agățat cu ”ce face feteleeee, ascultă rock? hai fă că te scot la bambu sâmbătă, punem de-un parti? uite telefonu meu, te pup, pa” - de exemplu, drept mulțumire pentru zâmbetul siderat pe care mi l-am făcut cadou, uite că nu pot. BRD dorește să sun la ei la bancă, unde să-i comunic unei domnișoare la fel de fizice ca și mine, că io vreau să fac o plată din banii mei! după care respectivul cont al manelistului îmi apare -uite contu! - pe pagina mea de internet banking, alături de opțiunea ”repetare plată”. adicătelea, eu nu pot să scriu contul cu mâna mea nicăieri, dacă nu anunț telefonic(!!!) la ei înainte. de ceeeeee? care mai e internet bankingu? e mai simplu să scot 5 milioane de la bancomat și să mă duc la bambu să-i dau boului în mână, poate pică și-o votcă, ceva.)
am încheiat paranteza, că m-am enervat din nou.
deci, cu gazele. n-am avut nevoie să mă duc la ei la sediu, că am internet și card (de la BRD!) care funcționează.
doar că azi a trebuit să rezolv problema fratelui meu, așa că m-am deplasat la ei pe Mărășești ca să le dau foarte mulți bani.
acuma, dacă am o relație atât de smooth cu GDF-ul, normal că am avut așteptări foarte mari de la relația directă om-corporație. cine să vină la ei acolo să stea la coadă, în epoca internetului ? se plătește și pe la poște, cecuri și alte bănci, de ce să-i mai deranjeze pe salariații de sub impecabilele neoane din sediul nou? ei bine, cel puțin 200 de cetățeni aveau un răspuns acceptabil la întrebarea asta.
nu discut despre ceilalți 200 care stăteau nervoși la cozile de la ghișeele de informații, că ăia aveau într-adevăr probleme extrem de particulare și variate, care ar umple un roman - dau doar un exemplu prins cu urechea în timp ce așteptam la casierii : ”doamnă, mie mi-au spart niște nesimțiți de copii, că nici nu-mi vine să le spun așa, niște golani de pe stradă, geamul de la contor și vreau să vină cineva să mi-l schimbe. - depuneți o cerere, uitați formularul. - da când vine? că mi-e frică să nu se strice contoarul, dacă vin și toarnă suc în el? - hă, hă, hă, lăsați că-i mai bine așa (un alt solicitant), nu mai înregistrează! - da io nu vreau probleme dom-ne, că dup-aia vin tot ăștia de la Distrigaz și zic că io l-am stricat și mă pun să plătesc penalizări ! - n-are dreptu, doamnă (același solicitant), că ei l-a scos în stradă, ei să păzească contoaru . - nu știu când vin, că eu doar înregistrez cererea, haideți că e coada mare (cucoana de la ghișeu). - păi da, că v-ați făcut sediu nou din banii noștri, da la telefoanele și roboții ăia nu răspunde nimeni, ca să pierdem noi vremea pe-aici! - nu e vina doamnei (alt solicitant), dânsa e doar angajată! - și io sunt angajată, și ce ? să zică mai departe la șefi! - faceți dumneavoastră o reclamație și io v-o înregistrez! - cuuuum? să stau și la coada aia de la reclamații? hai cucoană că-ți bați joc de mine! - vă rog frumos, eu nu v-am vorbit așa, fac și eu ce pot, haideți, vă rog cu cererea aia!. doamna pleacă înjurând discret (adică soft, doar cu dracu) să completeze cererea, următorul solicitant trece la ghișeu, dar între timp coada mea a înaintat cu 2 metri așa că s-a dus dracului distracția. întrebare : dacă formularele tip de cereri stăteau morman la intrare, împreună cu un text tipărit mare care să specifice că nu contează cât de absurd sau ciudat e motivul cererii, asta-i procedura standard și nu necesită explicații suplimentare, nu era mai simplu? răspuns : nu! toți ar fi stat la coadă ca să întrebe în prealabil, pentru că toți au impresia că dacă vorbesc direct cu un om de la ghișeul corporației, aceasta devine brusc o ființă prietenoasă, fizică și caldă, care rezolvă pe loc problema, respectiv dă un telefon și în 3 minute apare un salariat cu un geam de contor nou-nouț care o conduce pe doamna acasă cu mașina proprietate a corporației, unde schimbă geamul, aspiră sucul din cotor, admonestează copiii, pardon, golanii și nu ia șpagă când pleacă. eu încerc să fiu un om rațional, așa că accept faptul că e imposibil să fi eficient în felul ăsta, când ai milioane de clienți - extrem de individualizați! - așa că trebuie cumva să centralizezi înainte problemele și să trimiți dup-aia un salariat care să rezolve cât mai multe dintre ele, similare pe cât posibil.
să fie foarte clar, nu-mi fac iluzii privind eficiența GDF Suez (de ce ”Suez”, un GDF Ciulnița nu s-a găsit? nu, că n-are infrastructură pentru milioanele de clienți și nici milioane de euro să dea șpăgi pe unde trebuie). dar, oricât de frustrantă ar fi procedura, nu văd de ce trebuie să te încăpățânezi să dezvolți o relație personală cu o corporație în loc să procedezi corect și să le dai în cap după ce vezi că respectiva corporație nu-și face treaba - în fine, prezumția de nevinovăție, bla-bla-bla, nervi salvați de la sinucidere etc., rahaturi de genul ăsta.
revenind la celălalt grupuscul de 200 de oameni de la casierii, jur că doar vreo 10 erau pensionari vizibili, ceilalți, dacă erau, erau pensionați pe caz de boală. mintală. o frumoasă nișă de cetățeni între 30 și 40 de ani, îmbrăcați sport de la Purna sau Adibas, sau cu geci de piele de la Big Berceni și șapcă asortată, bătând din picior impacientați că merge greu coada și fluturând o unică factură la termen pe care voiau s-o plătească aici și acum, sub lumina fluorescentă de sediu nou. plata cash, evident, cu tot măruntul adiacent de dat rest, nu știu de unde scot femeile alea atâtea monezi și bancnote să dea rest la 100 de lei, dar păreau obișnuite, au părut puțintel contrariate când am vrut să plătesc cu cardul.
coada a durat 45 de minute, plata vreo 2. experiența neprețuită!
hai România! eu nu emigrez nicăieri, că-mi plac toți românii, și ăia care fac cozi și ăia salariați la corporație. în definitiv, e ca și cum ai merge la cârciuma din sat să mai bei un coniac Unirea și să mai auzi cine pe cine înjură. satul București.
luni, noiembrie 23
.
http://www.youtube.com/watch?v=FLQALZFW85E&feature=related
ca să aibă sens, a nu se citi decât cu muzica pe fundal.
orice formă de artă te face mare și adânc pe dinăuntru. orice om cred că are un simț particular, exact, care-l face să zboare în afară doar în prezența unei la fel de particulare forme de artă, o nișă personală.
la mine e muzica. fără scăpare.
ca să aibă sens, a nu se citi decât cu muzica pe fundal.
orice formă de artă te face mare și adânc pe dinăuntru. orice om cred că are un simț particular, exact, care-l face să zboare în afară doar în prezența unei la fel de particulare forme de artă, o nișă personală.
la mine e muzica. fără scăpare.
duminică, noiembrie 22
.
de ce, mă întreb absolut retoric, toți oamenii de bună calitate pe care-i cunosc aleg invariabil bunăvoința în detrimentul adevărului? de ce preferă să te-ncălzească cu o vorbă liniștitoare în loc să spună pe față un adevăr care știu sigur că o să te doară?
să fie clar, eu nu vreau să mi se spună că sunt proastă. asta știu deja. și pe mine mă și doare propria prostie, motiv pentru care nu pot să iau decizii pe care ar trebui să le fi tranșat de multă vreme, decât după chinuitoare și prostesc de lungi procese de conștiință. hai, frățioare, să fim cinstiți! doar am știut de mult că nu poți să schimbi o stare de fapt doar pentru că nu vrei să accepți evidența.
Evidența? aici e problema. nimic nu e evident pentru oamenii care vor cu încăpățânare să fie buni. orice pare a fi posibil. dacă mai are și cultură, și ceva iscusință dialectică, te-ai fript. Nimic nu stă în calea afecțiunii celor din jur după ce au hotărât că există cu siguranță un fel în care să te facă fericit. treaba asta cu fericirea e o capcană în care cădem cu toții, ba chiar ne și zvârcolim prin ea, așa ca unchiul Gili care a alunecat pe o balegă, la Podul Dâmboviței, după care a agravat teribil situația încercând să iasă din ea. Fericirea nu e un bun pentru care muncești responsabil și-l capeți la salariu, ci te lovește cam când nu te-aștepți, ca dragostea.
Păi e cinstit așa? Nu e. Și ? Suntem buni pentru că ni se dă satisfacția admirației și respectului oamenilor pe care-i iubim, sau pentru că nu putem trăi altfel? Întrebarea nu ți-o pui decât atunci când trebuie să renunți la unul din motive, adică faci ce trebuie, ce știi că e adevărat, riscând să fi urât și detestat de cei la care ții, sau te sacrifici afecțiunii lor?
răspunsul este da. nu contează pentru care din ele, atâta timp cât poți să trăiești cu el și să fii consecvent. numai că doare ca o schilodeală, în oricare din cazuri.
Și atunci mă bălăcesc mai departe în dilemă, o uit uneori, sau o dau la o parte, sau mi se pare că n-are importanță, așteptând să mă lovească un trăznet din afară care să declanșeze o reacție în lanț. Dar trăznetul nu vine de nicăieri pentru că, nu-i așa, toți cei care ar trebui să trăznească sunt buni, mult mai buni ca mine.
Of, nici n-ar fi trebuit să scriu postul ăsta. Dar acum l-am scris și nu pot să-l uit.
să fie clar, eu nu vreau să mi se spună că sunt proastă. asta știu deja. și pe mine mă și doare propria prostie, motiv pentru care nu pot să iau decizii pe care ar trebui să le fi tranșat de multă vreme, decât după chinuitoare și prostesc de lungi procese de conștiință. hai, frățioare, să fim cinstiți! doar am știut de mult că nu poți să schimbi o stare de fapt doar pentru că nu vrei să accepți evidența.
Evidența? aici e problema. nimic nu e evident pentru oamenii care vor cu încăpățânare să fie buni. orice pare a fi posibil. dacă mai are și cultură, și ceva iscusință dialectică, te-ai fript. Nimic nu stă în calea afecțiunii celor din jur după ce au hotărât că există cu siguranță un fel în care să te facă fericit. treaba asta cu fericirea e o capcană în care cădem cu toții, ba chiar ne și zvârcolim prin ea, așa ca unchiul Gili care a alunecat pe o balegă, la Podul Dâmboviței, după care a agravat teribil situația încercând să iasă din ea. Fericirea nu e un bun pentru care muncești responsabil și-l capeți la salariu, ci te lovește cam când nu te-aștepți, ca dragostea.
Păi e cinstit așa? Nu e. Și ? Suntem buni pentru că ni se dă satisfacția admirației și respectului oamenilor pe care-i iubim, sau pentru că nu putem trăi altfel? Întrebarea nu ți-o pui decât atunci când trebuie să renunți la unul din motive, adică faci ce trebuie, ce știi că e adevărat, riscând să fi urât și detestat de cei la care ții, sau te sacrifici afecțiunii lor?
răspunsul este da. nu contează pentru care din ele, atâta timp cât poți să trăiești cu el și să fii consecvent. numai că doare ca o schilodeală, în oricare din cazuri.
Și atunci mă bălăcesc mai departe în dilemă, o uit uneori, sau o dau la o parte, sau mi se pare că n-are importanță, așteptând să mă lovească un trăznet din afară care să declanșeze o reacție în lanț. Dar trăznetul nu vine de nicăieri pentru că, nu-i așa, toți cei care ar trebui să trăznească sunt buni, mult mai buni ca mine.
Of, nici n-ar fi trebuit să scriu postul ăsta. Dar acum l-am scris și nu pot să-l uit.
despre cele ce curg şi celelalte
Sâmbătă am privit apa curgând.
Râul Neajlov, la vreo 50 km de București, pădurice pe mal cu gunoaie, frunze uscate, picnic, mă rog, tacâm complet de week-end ecologist.
Trebuie să menționez aici, cu toată seriozitatea, bunăvoința și înțelepciunea fără margini (sau cu margini îndepărtate) ale soțului meu, care intuiește locuri comune ale personalităților noastre și le fructifică elegant. Mărturisesc faptul că nu arăt suficient cât de mult modifică acest lucru imaginea de ansamblu a relaţiei noastre. Cer iertare.
Revenind, cred că un râu, oricare ar fi el, e darul lui Dumnezeu pe pământ pentru specia umană , aşa cretină cum e ea. Literal un dar. E ceva profund alinător în curgerea unei ape şi cred că toate apele mişcătoare vindecă orice boală la cap.
Faptul e explicabil acum pentru mine, pentru că asta am realizat sâmbătă: se pare că boala se defineşte fundamental ca dezordine, aritmie, dizarmonie, în consecinţă panaceul este ritm, muzică, dans. Parcă nimic nu dansează mai implacabil vindecător ca un râu.
Mie mi-a cântat apa aia până n-am mai avut cuvinte să le gândesc. A curs prin faţa mea până m-a vindecat complet de idei; am stat, pur şi simplu, cu un băţ în apă, privind tâmp curgerea.
N-am avut nici o şansă. Oricât de masochist ai fi, oricât de mult ţi-ai iubi foamea interioară şi neliniştea, şi sufletul veşnic incomplet, lângă un râu timpul curge simplu cu sens, implacabil, nu se curbează, n-are valori diferite, vârfuri pozitive sau negative: nu e linia aia dreaptă de pe monitoarele de spital care arată că în sfârşit ai scăpat, ci umple tot ecranul.
Mai târziu m-am gândit la teoria relativităţii a lui Einstein - orice om cu scaun la cap trebuie să fie profund neliniştit de implicaţiile celei de-a patra dimensiuni asupra conceptului de evoluţie a spaţiului tridimensional. Mi s-a părut incredibil că abia în secolul XX, un mustăcios ciufulit a atras atenţia, matematic pe deasupra, că cele trei dimensiuni ale materiei finite nu valorează nici cât o ceapă degerată dacă nu există încă ceva care să le facă să se mişte - ca diferenţa între pictura de gang şi Rembrandt. Moartea nu poate fi concepută în coordonate temporale, pentru că nu le are, că dacă le avea, era viaţă (măcar puţin pe fund, cum zice un prieten de-al meu).
Care e legătura? Am avut eu o viziune sâmbătă : am văzut umbra nemişcată a unui copac pe curgerea apei de dedesubt şi mi-am simţit curgerea timpului prin viaţa mea, cuprinzător peste miezul nemişcat al propriei fiinţe. Nu cred că ne schimbăm fundamental, doar percepem această curgere a timpului prin noi şi asta am numit-o viaţă. Poate creştem, ne facem mai mari, dup-aia ne scofâlcim şi ne scufundăm, dar umbra rămâne mereu acolo, în acelaşi loc pe râul care e mereu altul. Iar alinarea în faţa apei curgătoare cred că vine din lecţia pe care ţi-o arată cu simplitate : viaţa poate curge muzical, cu ritm, fără să faci din asta un spectacol de circ.
Acum, mă rog, mie-mi place la circ. Dacă nu mi-ar plăcea, nici n-aş căuta liniştea cu atâta consecvenţă. Dar ăsta e alt dar cu două feţe, tot de la nemernicul care a făcut şi râuri ca să ne dea peste nas că suntem neterminaţi.
Mai e ceva ce am vrut dintotdeauna să spun, dar n-am ştiut cum : apa cu val mic mi-a revelat sunetul liniştii profunde (paranteza e dedicată celor care au stat cu mine pe maluri şi-au băut Martini, ştiu ei care sunt). Pe la 6 dup-amiaza, vara pe malul mării, dacă stai şi taci, auzi cum se sparg discret şi ritmic valuri mici de mal. Între ele, auzi perfect şi clar muzica tăcerii - aş vrea s-o spun mai adevărat, dar tot nu ştiu cum. O las pe altădată.
După ce am stat mult pe malul râului în linişte, m-am vindecat atât de profund că am vrut neapărat să plec undeva şi să ascult un om vorbind. Adică să ghicesc cum curge.
Râul Neajlov, la vreo 50 km de București, pădurice pe mal cu gunoaie, frunze uscate, picnic, mă rog, tacâm complet de week-end ecologist.
Trebuie să menționez aici, cu toată seriozitatea, bunăvoința și înțelepciunea fără margini (sau cu margini îndepărtate) ale soțului meu, care intuiește locuri comune ale personalităților noastre și le fructifică elegant. Mărturisesc faptul că nu arăt suficient cât de mult modifică acest lucru imaginea de ansamblu a relaţiei noastre. Cer iertare.
Revenind, cred că un râu, oricare ar fi el, e darul lui Dumnezeu pe pământ pentru specia umană , aşa cretină cum e ea. Literal un dar. E ceva profund alinător în curgerea unei ape şi cred că toate apele mişcătoare vindecă orice boală la cap.
Faptul e explicabil acum pentru mine, pentru că asta am realizat sâmbătă: se pare că boala se defineşte fundamental ca dezordine, aritmie, dizarmonie, în consecinţă panaceul este ritm, muzică, dans. Parcă nimic nu dansează mai implacabil vindecător ca un râu.
Mie mi-a cântat apa aia până n-am mai avut cuvinte să le gândesc. A curs prin faţa mea până m-a vindecat complet de idei; am stat, pur şi simplu, cu un băţ în apă, privind tâmp curgerea.
N-am avut nici o şansă. Oricât de masochist ai fi, oricât de mult ţi-ai iubi foamea interioară şi neliniştea, şi sufletul veşnic incomplet, lângă un râu timpul curge simplu cu sens, implacabil, nu se curbează, n-are valori diferite, vârfuri pozitive sau negative: nu e linia aia dreaptă de pe monitoarele de spital care arată că în sfârşit ai scăpat, ci umple tot ecranul.
Mai târziu m-am gândit la teoria relativităţii a lui Einstein - orice om cu scaun la cap trebuie să fie profund neliniştit de implicaţiile celei de-a patra dimensiuni asupra conceptului de evoluţie a spaţiului tridimensional. Mi s-a părut incredibil că abia în secolul XX, un mustăcios ciufulit a atras atenţia, matematic pe deasupra, că cele trei dimensiuni ale materiei finite nu valorează nici cât o ceapă degerată dacă nu există încă ceva care să le facă să se mişte - ca diferenţa între pictura de gang şi Rembrandt. Moartea nu poate fi concepută în coordonate temporale, pentru că nu le are, că dacă le avea, era viaţă (măcar puţin pe fund, cum zice un prieten de-al meu).
Care e legătura? Am avut eu o viziune sâmbătă : am văzut umbra nemişcată a unui copac pe curgerea apei de dedesubt şi mi-am simţit curgerea timpului prin viaţa mea, cuprinzător peste miezul nemişcat al propriei fiinţe. Nu cred că ne schimbăm fundamental, doar percepem această curgere a timpului prin noi şi asta am numit-o viaţă. Poate creştem, ne facem mai mari, dup-aia ne scofâlcim şi ne scufundăm, dar umbra rămâne mereu acolo, în acelaşi loc pe râul care e mereu altul. Iar alinarea în faţa apei curgătoare cred că vine din lecţia pe care ţi-o arată cu simplitate : viaţa poate curge muzical, cu ritm, fără să faci din asta un spectacol de circ.
Acum, mă rog, mie-mi place la circ. Dacă nu mi-ar plăcea, nici n-aş căuta liniştea cu atâta consecvenţă. Dar ăsta e alt dar cu două feţe, tot de la nemernicul care a făcut şi râuri ca să ne dea peste nas că suntem neterminaţi.
Mai e ceva ce am vrut dintotdeauna să spun, dar n-am ştiut cum : apa cu val mic mi-a revelat sunetul liniştii profunde (paranteza e dedicată celor care au stat cu mine pe maluri şi-au băut Martini, ştiu ei care sunt). Pe la 6 dup-amiaza, vara pe malul mării, dacă stai şi taci, auzi cum se sparg discret şi ritmic valuri mici de mal. Între ele, auzi perfect şi clar muzica tăcerii - aş vrea s-o spun mai adevărat, dar tot nu ştiu cum. O las pe altădată.
După ce am stat mult pe malul râului în linişte, m-am vindecat atât de profund că am vrut neapărat să plec undeva şi să ascult un om vorbind. Adică să ghicesc cum curge.
luni, noiembrie 9
decât parc
Într-un oraș ca Bucureștiul, parcurile (mari) sunt locurile unde poți să vezi oameni normali.
Intru în parc și după vreo 50 de metri mă lovește evidența: nimeni nu se grăbește. Nimeni nu se uită după mașini, nu ferește vreun zid sau vreun dobitoc și mai grăbit, toți se plimbă.
Spațiul e larg și oamnii încetinesc voit. Dobândesc o ușurință a corpului, care începe să se bălăngăne într-un ritm lent, mușchii se relaxează (în special mușchii feței), tălpile sunt aruncate înainte puțin a lehamite, mâinile se odihnesc prin buzunare, sau în alte mâini, sau pur și simplu se leagănă și ele liniștite pe lângă restul corpului.
Dar mai ales, oamenii din parcuri privesc în jur.
Mi-am dat seama cât de stresant e să mergi printre oameni care privesc constant doar în ei înșiși. Chiar când vorbesc cu mine, chiar când sunt atenți la un lucru anume, privirea e cumva întoarsă spre interior și concentrată să nu lase vreo breșă prin care să fie luați prin surprindere de altă privire. Ori, în parc, privirea se întoarce în afară și privește, laolaltă cu tot corpul. Adică nu le mai e frică de alți oameni, probabil datorită existenței a ceva frumos și viu, care nu e om - copaci, iarbă, cer, câini -, unde ar putea să-și odihnească privirea în cazul unei agresivități vizuale din partea altui om. Alternativa de siguranță.
Bucureștenii sunt foarte singuri când ies în oraș. De frică insidioasă de alți bucureșteni. Pentru că, probabil, nu suntem o comunitate, nu avem spirit de haită - în sensul bun al expresiei - decât cu cei de pe același nivel social cu noi, prieteni, neamuri, cei care se îmbracă-mișcă-vorbesc aceeași limbă; Bucureștiul e o sumă de orașe umane care nu formează un oraș mare, ci coexistă cumva de nevoie în același spațiu finit. Amestecați alandala, funcționăm pe principiul prezumției de vinovăție, având experiența repetată a unei întâmplări tulburătoare : orice agresiune (incluzând tot spectrul cuvântului, fizică sau psihică) e multiplicată înzecit de faptul că te descoperi singur în fața ei, chiar dacă ești într-o mulțime. Adică, revenind la povestea cu privirea, dacă întorci ochii de la agresor, nu găsești nici o altă privire care să te susțină, sau măcar să fie puțin tentată să se implice cumva (păi da, generalizez grosier, dar procentul de excepții e ridicol). Toți sunt singuri, cu ei, pentru ei și-atât. Problema (chiar dacă e personală, deși nu cred) se extinde dincolo de nevoia de suport psihic la nevoie, ci și în caz de parteneriat întâmplător la distracție - fiind bucureșteancă născută, nu făcută, sunt blindată (măcar în exterior) în fața violențelor concitadinilor mei - dar, frățioare, nu se bagă nimeni nici la râs! Măcar cu ochii, cu fața, cu ceva! Mi s-a întâmplat de multe ori să mă trezesc zâmbind ca proasta pe stradă, dintr-un motiv evident, fără să observ în jur nici o reacție. E jenant, mă simt puțintel dusă cu pluta și-mi recompun rapid fața de oraș.
Am divagat, dar o să revin. Până atunci, scenariul e așa : să zicem că o domnișoară platinată, îmbrăcată lucios de firmă, defilează triumfător cu bustul înainte și privirea vulturească, iar deodată, piciorușul încălțat cu cizmă cu toc cui și bot extrem de ascuțit se agață discret de pantoful moale cu ciucurași al unuia dintre cei doi maneliști ce încălzesc o bordură, în pauza nesfârșită dintre două târnăcoape (să le spunem Dorel, ca nume generic), care cască admirativ gura tocmai la domnișoara cu pricina. Nu au vrut să-i pună piedică, doar au uitat că piciorul unuia dintre ei a alunecat nepermis de mult în pietonal, iar domnișoara n-are nici ea vreo vină, privirea fiindu-i vulturească, așa cum am spus, parțial blocată oricum de bustul agresiv. Ea se dezechilibrează vulgar, mai să-și rupă tocul, dar își revine rapid cu instinctul infailibil al culegătoarei de roșii și castraveți de la Popești-Leordeni (na, că am instinct de haită, din ăla greșit!), după care le aruncă o privire de un dispreț zdrobitor tradusă cam așa :”băi luzăre, io nu mă uit la unu ca tine nici cînd îmi cară sacoja (copyright exarhu), cum ți-ai permis să-mi întrerupi marșul către shopping, nu vezi că muncesc? ai noroc că Juan Antonio zis Gămălie (că și prietenii ăia ai lui sunt niște facări, da măcar au Audi, nu ca tine) e plecat cu nisanu la proasta aia de mă-sa să-i ducă varza, că dacă ierea cu mine ți-o furai de nici nu mai vedeai șanțu ăla de căcat lângă care stai. Și degeaba ți-ai tras freza aia, că tot ca un prost arăți. Hai sictir!”. Dorel (1 sau 2) se face mai mic, Dorel (2 sau 1) rânjește încurajator, tradus cam așa :”mamă ce bună ești, ăsta e prost, așa-i, da io? Ăăă?”. Ea defilează nervoasă mai departe, s-a dus dracului, pentru 5 minute, aerul de superioritate, da-și revine repede cu același instinct amintit mai sus. Ei râd gros și-și dau câteva coate, acum și-au propus deja să pună piedică discret domnișoarelor care trec, că mai trece timpul și târnăcoapele alea au mânerul rece. The end.
Acum întreb eu : jumatea aia de minut în care s-au petrecut toate astea nu merită un zâmbet, măcar așa, cu colțul ochiului? Nu de oamenii implicați, doar așa, de scenariul personal care-ți vine instantaneu în cap? Nu e un motiv de enervare (pentru mine), ci de amuzament fugar, într-o zi obișnuită, o întâmplare fericită (tot pentru mine), văzută de mai mulți oameni, care n-au nici o reacție. Zero. Mă seacă!
Așadar, revin la parcuri. Trebuie să menționez cei câțiva cretini (în majoritate de sex feminin) care țipă la copiii lor ”nu alerga cu gura deschisă! uită-te pe unde calci, că m-ai înnebunit!” etcetera, dar în afară de ăștia zău dacă mă enervează cineva în parc. Oamenii dansează echilibrat, în ritmul propriu, cu legănarea firească a ierbii și a copacilor.
Cred că oamenii preistorici nu erau niște brute cu mișcări neterminate și agresive, ci niște dansatori grațioși cu ochii limpezi. Pentru că aveau numai parc.
Intru în parc și după vreo 50 de metri mă lovește evidența: nimeni nu se grăbește. Nimeni nu se uită după mașini, nu ferește vreun zid sau vreun dobitoc și mai grăbit, toți se plimbă.
Spațiul e larg și oamnii încetinesc voit. Dobândesc o ușurință a corpului, care începe să se bălăngăne într-un ritm lent, mușchii se relaxează (în special mușchii feței), tălpile sunt aruncate înainte puțin a lehamite, mâinile se odihnesc prin buzunare, sau în alte mâini, sau pur și simplu se leagănă și ele liniștite pe lângă restul corpului.
Dar mai ales, oamenii din parcuri privesc în jur.
Mi-am dat seama cât de stresant e să mergi printre oameni care privesc constant doar în ei înșiși. Chiar când vorbesc cu mine, chiar când sunt atenți la un lucru anume, privirea e cumva întoarsă spre interior și concentrată să nu lase vreo breșă prin care să fie luați prin surprindere de altă privire. Ori, în parc, privirea se întoarce în afară și privește, laolaltă cu tot corpul. Adică nu le mai e frică de alți oameni, probabil datorită existenței a ceva frumos și viu, care nu e om - copaci, iarbă, cer, câini -, unde ar putea să-și odihnească privirea în cazul unei agresivități vizuale din partea altui om. Alternativa de siguranță.
Bucureștenii sunt foarte singuri când ies în oraș. De frică insidioasă de alți bucureșteni. Pentru că, probabil, nu suntem o comunitate, nu avem spirit de haită - în sensul bun al expresiei - decât cu cei de pe același nivel social cu noi, prieteni, neamuri, cei care se îmbracă-mișcă-vorbesc aceeași limbă; Bucureștiul e o sumă de orașe umane care nu formează un oraș mare, ci coexistă cumva de nevoie în același spațiu finit. Amestecați alandala, funcționăm pe principiul prezumției de vinovăție, având experiența repetată a unei întâmplări tulburătoare : orice agresiune (incluzând tot spectrul cuvântului, fizică sau psihică) e multiplicată înzecit de faptul că te descoperi singur în fața ei, chiar dacă ești într-o mulțime. Adică, revenind la povestea cu privirea, dacă întorci ochii de la agresor, nu găsești nici o altă privire care să te susțină, sau măcar să fie puțin tentată să se implice cumva (păi da, generalizez grosier, dar procentul de excepții e ridicol). Toți sunt singuri, cu ei, pentru ei și-atât. Problema (chiar dacă e personală, deși nu cred) se extinde dincolo de nevoia de suport psihic la nevoie, ci și în caz de parteneriat întâmplător la distracție - fiind bucureșteancă născută, nu făcută, sunt blindată (măcar în exterior) în fața violențelor concitadinilor mei - dar, frățioare, nu se bagă nimeni nici la râs! Măcar cu ochii, cu fața, cu ceva! Mi s-a întâmplat de multe ori să mă trezesc zâmbind ca proasta pe stradă, dintr-un motiv evident, fără să observ în jur nici o reacție. E jenant, mă simt puțintel dusă cu pluta și-mi recompun rapid fața de oraș.
Am divagat, dar o să revin. Până atunci, scenariul e așa : să zicem că o domnișoară platinată, îmbrăcată lucios de firmă, defilează triumfător cu bustul înainte și privirea vulturească, iar deodată, piciorușul încălțat cu cizmă cu toc cui și bot extrem de ascuțit se agață discret de pantoful moale cu ciucurași al unuia dintre cei doi maneliști ce încălzesc o bordură, în pauza nesfârșită dintre două târnăcoape (să le spunem Dorel, ca nume generic), care cască admirativ gura tocmai la domnișoara cu pricina. Nu au vrut să-i pună piedică, doar au uitat că piciorul unuia dintre ei a alunecat nepermis de mult în pietonal, iar domnișoara n-are nici ea vreo vină, privirea fiindu-i vulturească, așa cum am spus, parțial blocată oricum de bustul agresiv. Ea se dezechilibrează vulgar, mai să-și rupă tocul, dar își revine rapid cu instinctul infailibil al culegătoarei de roșii și castraveți de la Popești-Leordeni (na, că am instinct de haită, din ăla greșit!), după care le aruncă o privire de un dispreț zdrobitor tradusă cam așa :”băi luzăre, io nu mă uit la unu ca tine nici cînd îmi cară sacoja (copyright exarhu), cum ți-ai permis să-mi întrerupi marșul către shopping, nu vezi că muncesc? ai noroc că Juan Antonio zis Gămălie (că și prietenii ăia ai lui sunt niște facări, da măcar au Audi, nu ca tine) e plecat cu nisanu la proasta aia de mă-sa să-i ducă varza, că dacă ierea cu mine ți-o furai de nici nu mai vedeai șanțu ăla de căcat lângă care stai. Și degeaba ți-ai tras freza aia, că tot ca un prost arăți. Hai sictir!”. Dorel (1 sau 2) se face mai mic, Dorel (2 sau 1) rânjește încurajator, tradus cam așa :”mamă ce bună ești, ăsta e prost, așa-i, da io? Ăăă?”. Ea defilează nervoasă mai departe, s-a dus dracului, pentru 5 minute, aerul de superioritate, da-și revine repede cu același instinct amintit mai sus. Ei râd gros și-și dau câteva coate, acum și-au propus deja să pună piedică discret domnișoarelor care trec, că mai trece timpul și târnăcoapele alea au mânerul rece. The end.
Acum întreb eu : jumatea aia de minut în care s-au petrecut toate astea nu merită un zâmbet, măcar așa, cu colțul ochiului? Nu de oamenii implicați, doar așa, de scenariul personal care-ți vine instantaneu în cap? Nu e un motiv de enervare (pentru mine), ci de amuzament fugar, într-o zi obișnuită, o întâmplare fericită (tot pentru mine), văzută de mai mulți oameni, care n-au nici o reacție. Zero. Mă seacă!
Așadar, revin la parcuri. Trebuie să menționez cei câțiva cretini (în majoritate de sex feminin) care țipă la copiii lor ”nu alerga cu gura deschisă! uită-te pe unde calci, că m-ai înnebunit!” etcetera, dar în afară de ăștia zău dacă mă enervează cineva în parc. Oamenii dansează echilibrat, în ritmul propriu, cu legănarea firească a ierbii și a copacilor.
Cred că oamenii preistorici nu erau niște brute cu mișcări neterminate și agresive, ci niște dansatori grațioși cu ochii limpezi. Pentru că aveau numai parc.
joi, octombrie 29
am obosit.
mă întreb cum suntem noi oamenii entități finite, care nu se dizolvă și rezolvă la loc în forme și culori mereu altele.
m-am plictisit să scriu siropoșenii, da uite că nu-mi iese ceva sprinten, cu trimiteri inteligente la cultură underground sau subtilități delicate. întrebările pe care mi le pun sunt simple și la obiect. pierpătrat spune că am o minte primitivă.
am obosit.
citesc, ascult, observ, îmi place jocul ideilor diferite-sprințare-inteligente-serioase-, mă topesc după oamenii cu umor fin și după oamenii care fac glume groase, după motocicliști bărboși și tatuați, după oameni subtili și sensibili până la durere (fizică, se înroșesc și le tremură vocea și le ard ochii), îmi plac fetele delicate și cenușii care știu lucruri pe care nimeni altcineva nu le știe - chiar nimeni -, pot să ascult ore în șir un om cu coloană vertebrală, sigur pe el, care demonstrează matematic, cu back-up cultivat, fiecare idee pe care-o scoate pe gură. Mai sunt DJ relaxați care pun muzică pe care n-am auzit-o niciodată înainte - și-mi dau o neliniște că se termină și n-o s-o mai aud din nou nicăieri - doamne bătrâne și elegante care e clar că au fost frumoase, in-style și s-au futut la greu din dragoste (de fiecare dată cu interes și curiozitate), făcători de muzică tineri, obișnuiți, care dau tot din ei pe scenă și devin mai mari și mai importanți și mai profunzi încât te rușinează că nu i-ai bănuit, sunt oameni câtă frunză și iarbă, doamne ce mulți sunt și cât de adânci, ochi și timp și urechi să ai.
toți lasă o urmă, mă schimbă, sar ca o capră turbată dintr-o stare în alta și-mi place, în spatele tuturor acestor stări stă speranța că vor intra într-un puzzle care o să se reveleze dracului odată.
fiindcă am o minte primitivă. vreau simplu, clar, esență.
dup-aia mi-amintesc de Blaga și Misterul lui nenorocit, de Biblie și ”crede și nu cerceta”, de toată muzica ChopinNickCaveMetallicaBenWebsterNINNusratFatehAliKhanRammsteinAlbinonișipots-oținașavreopatrupaginicelpuțindarnarerost, și iar mă-ntorc și zic: o fi de neatins, o fi doar credință și speranță necondiționată, o fi prea mult pentru un singur om, dar totuși, frățioare, nu găsești liniște interioară decât cu o lobotomie?
am obosit.
m-aș rupe în bucăți și-aș pleca definitiv în alte părți. să-i ia dracu pe toți proștii care susțin că nu e bine să fugi, că trebuie să-ți înfrunți temerile și lipsurile și neputințele și să le rezolvi ca să devii în sfârșit un super-om de căcat. ba e bine, că azi așa vreau eu.
așa că iar mă-ntorc și zic : o să-mi iau un Harley, că am o minte primitivă. gata.
a, era să uit, îmi plac și lucrurile mici.
m-am plictisit să scriu siropoșenii, da uite că nu-mi iese ceva sprinten, cu trimiteri inteligente la cultură underground sau subtilități delicate. întrebările pe care mi le pun sunt simple și la obiect. pierpătrat spune că am o minte primitivă.
am obosit.
citesc, ascult, observ, îmi place jocul ideilor diferite-sprințare-inteligente-serioase-, mă topesc după oamenii cu umor fin și după oamenii care fac glume groase, după motocicliști bărboși și tatuați, după oameni subtili și sensibili până la durere (fizică, se înroșesc și le tremură vocea și le ard ochii), îmi plac fetele delicate și cenușii care știu lucruri pe care nimeni altcineva nu le știe - chiar nimeni -, pot să ascult ore în șir un om cu coloană vertebrală, sigur pe el, care demonstrează matematic, cu back-up cultivat, fiecare idee pe care-o scoate pe gură. Mai sunt DJ relaxați care pun muzică pe care n-am auzit-o niciodată înainte - și-mi dau o neliniște că se termină și n-o s-o mai aud din nou nicăieri - doamne bătrâne și elegante care e clar că au fost frumoase, in-style și s-au futut la greu din dragoste (de fiecare dată cu interes și curiozitate), făcători de muzică tineri, obișnuiți, care dau tot din ei pe scenă și devin mai mari și mai importanți și mai profunzi încât te rușinează că nu i-ai bănuit, sunt oameni câtă frunză și iarbă, doamne ce mulți sunt și cât de adânci, ochi și timp și urechi să ai.
toți lasă o urmă, mă schimbă, sar ca o capră turbată dintr-o stare în alta și-mi place, în spatele tuturor acestor stări stă speranța că vor intra într-un puzzle care o să se reveleze dracului odată.
fiindcă am o minte primitivă. vreau simplu, clar, esență.
dup-aia mi-amintesc de Blaga și Misterul lui nenorocit, de Biblie și ”crede și nu cerceta”, de toată muzica ChopinNickCaveMetallicaBenWebsterNINNusratFatehAliKhanRammsteinAlbinonișipots-oținașavreopatrupaginicelpuțindarnarerost, și iar mă-ntorc și zic: o fi de neatins, o fi doar credință și speranță necondiționată, o fi prea mult pentru un singur om, dar totuși, frățioare, nu găsești liniște interioară decât cu o lobotomie?
am obosit.
m-aș rupe în bucăți și-aș pleca definitiv în alte părți. să-i ia dracu pe toți proștii care susțin că nu e bine să fugi, că trebuie să-ți înfrunți temerile și lipsurile și neputințele și să le rezolvi ca să devii în sfârșit un super-om de căcat. ba e bine, că azi așa vreau eu.
așa că iar mă-ntorc și zic : o să-mi iau un Harley, că am o minte primitivă. gata.
a, era să uit, îmi plac și lucrurile mici.
luni, octombrie 26
în oraș
Îmi place să conduc mașina, mi-aș lua un motor Harley dar n-am bani, așa că deocamdată rămân la autoturismul proprietate a familiei (destul de numeroasă, de altfel; nu cred că o să pot să-mi duc fetele în spate pe motor).
În sfânta zi de duminică, fiind liberă de obligații familiale, inclusiv deposedată de prezența soțului, m-am decis să ies prin oraș, să conduc cu muzica dată tare (dar nu cu geamurile coborâte, ca să nu se impacienteze vreun domn consumator de alte genuri muzicale decât de jazz sau rock industrial).
Așa că am purces la drum, conducând fără țintă pe străzi, până când am observat că e cam obositor să tot ferești vitezomani care-ți taie fața din dorința de a ajunge la stop cu 2,5 secunde mai devreme.
M-am oprit în centrul istoric, am parcat și am plecat la plimbare pe jos.
Am hoinărit vreo oră prin Lipscănie, m-am uitat pe ferestrele cârciumilor, m-am intersectat cu cohorte de oameni care păreau că și ei caută ceva, dar nu găsesc (ceea ce e relaxant, în definitiv, să vezi oameni indeciși și neliniștiți, semn că mai au loc pentru surprize). Ca o paranteză, mie îmi place Centrul istoric așa desfundat, ca după război, e o imagine cinstită aceea ce e orașul ăsta în esență, necosmetizat, cumva despuiat de false pretenții și cu parfum de ceva adevărat, trecut dar nu mort. Îmi place să mă preling noaptea pe o stradă pustie și dărăpănată, îmi miroase a case bolnave și vii.
În final, m-am oprit la Bruno, o cârciumioară vis-a-vis de berăria Amsterdam, unde se dă vin foarte scump și foarte bun. Am stat singură acolo și m-am uitat pe geam, am mai citit, iar m-am uitat pe geam, am băut un pahar de vin și am mai citit puțin. Mi-am amintit de senzația pe care o am la mare când citesc, atunci când ridic ochii de pe carte și văd apa și cerul în față, toate având dintr-o dată o altă dimensiune. Așa e și cu oamenii de pe stradă, par mult mai plini, compleți și mari cumva, priviți după cărți sau muzici, de unde zic așa : arta transformă realitatea, nu invers (sunt sigură că au mai zis alții mult mai deștepți treaba asta).
Una peste alta, am ajuns înapoi la mașină, am închis ușa după mine și am privit în gol. Nu mi-am găsit locul nicăieri, pe deplin, am privit și am fost privită, incomplet de ambele părți. Am rămas cu neliniștea că am trecut poate pe lângă ceva ce merita găsit, doar că nu m-am priceput eu să descifrez semnele din oameni sau din locuri - decât din cărți.
E bine să fii singur.
În concluzie, am fost în oraș, dar nu era acolo.
În sfânta zi de duminică, fiind liberă de obligații familiale, inclusiv deposedată de prezența soțului, m-am decis să ies prin oraș, să conduc cu muzica dată tare (dar nu cu geamurile coborâte, ca să nu se impacienteze vreun domn consumator de alte genuri muzicale decât de jazz sau rock industrial).
Așa că am purces la drum, conducând fără țintă pe străzi, până când am observat că e cam obositor să tot ferești vitezomani care-ți taie fața din dorința de a ajunge la stop cu 2,5 secunde mai devreme.
M-am oprit în centrul istoric, am parcat și am plecat la plimbare pe jos.
Am hoinărit vreo oră prin Lipscănie, m-am uitat pe ferestrele cârciumilor, m-am intersectat cu cohorte de oameni care păreau că și ei caută ceva, dar nu găsesc (ceea ce e relaxant, în definitiv, să vezi oameni indeciși și neliniștiți, semn că mai au loc pentru surprize). Ca o paranteză, mie îmi place Centrul istoric așa desfundat, ca după război, e o imagine cinstită aceea ce e orașul ăsta în esență, necosmetizat, cumva despuiat de false pretenții și cu parfum de ceva adevărat, trecut dar nu mort. Îmi place să mă preling noaptea pe o stradă pustie și dărăpănată, îmi miroase a case bolnave și vii.
În final, m-am oprit la Bruno, o cârciumioară vis-a-vis de berăria Amsterdam, unde se dă vin foarte scump și foarte bun. Am stat singură acolo și m-am uitat pe geam, am mai citit, iar m-am uitat pe geam, am băut un pahar de vin și am mai citit puțin. Mi-am amintit de senzația pe care o am la mare când citesc, atunci când ridic ochii de pe carte și văd apa și cerul în față, toate având dintr-o dată o altă dimensiune. Așa e și cu oamenii de pe stradă, par mult mai plini, compleți și mari cumva, priviți după cărți sau muzici, de unde zic așa : arta transformă realitatea, nu invers (sunt sigură că au mai zis alții mult mai deștepți treaba asta).
Una peste alta, am ajuns înapoi la mașină, am închis ușa după mine și am privit în gol. Nu mi-am găsit locul nicăieri, pe deplin, am privit și am fost privită, incomplet de ambele părți. Am rămas cu neliniștea că am trecut poate pe lângă ceva ce merita găsit, doar că nu m-am priceput eu să descifrez semnele din oameni sau din locuri - decât din cărți.
E bine să fii singur.
În concluzie, am fost în oraș, dar nu era acolo.
de luni, cu respect
gândindu-mă la numele tuturor lucrurilor, dimpreună cu niște poezie de Blaga (nu ministrul), am ajuns la următoarea concluzie:
Știm să numim începuturile și sfârșiturile. Dar nu știm să dăm nume căutării dintre ele.
De-aia există oameni talentați dăruiți cu știința de a traduce căutarea pentru noi ăștialalți care o intuim, dar nu putem s-o numim.
Nici un artist nu ajunge vreodată la capăt, iar frustrarea, suferința, zbaterea interioară sunt dureros de privit, cu reverență și umilință pentru cei ce ne hrănesc.
Știm să numim începuturile și sfârșiturile. Dar nu știm să dăm nume căutării dintre ele.
De-aia există oameni talentați dăruiți cu știința de a traduce căutarea pentru noi ăștialalți care o intuim, dar nu putem s-o numim.
Nici un artist nu ajunge vreodată la capăt, iar frustrarea, suferința, zbaterea interioară sunt dureros de privit, cu reverență și umilință pentru cei ce ne hrănesc.
joi, octombrie 22
.
curge muzica. curge ca și cum nu s-ar mai sfârși.
nimic nu curge așa ca muzica. nici apa, nici nisipul din clepsidre, nici mierea, nici . doar eu curg odată cu ea.
sunt experimentul Philadelphia.
nimic nu curge așa ca muzica. nici apa, nici nisipul din clepsidre, nici mierea, nici . doar eu curg odată cu ea.
sunt experimentul Philadelphia.
miercuri, octombrie 21
luni, octombrie 19
orhan pamuk
Există artiști din toate domeniile care mă frustrează. În muzică, este Rolling Stones - e un fel de scurt-circuit între ce cântă ei și ce simt eu și mă enervez de fiecare dată când se întâmplă, pentru că ȘTIU că muzica lor are toate calitățile necesare ca să devină o plăcere profundă când o ascult. Doar că nu se întâmplă așa. În puzzle-ul meu interior Rolling Stones, Rafael și Picasso, Lars von Trier și subiectul postului de azi, printre alții, sunt ca niște piese care sunt clar făcute să se potrivească, doar că nu intră cum trebuie.
Dumnezeu știe dacă piesele sunt greșite din fabrică, sau am eu degetele neândemânatice, chestia e că mie puzzle-ul ”îmi face burtă”, sau pur și simplu nu vor să intre.
Și mă străduiesc, încerc să întorc problema pe toate părțile, dar nu și nu.
Asta pățesc eu cu Orhan Pamuk.
Nu discut aici valoarea obiectivă ca scriitor, nici măcar nu discut premiul Nobel pentru literatură pe care l-a luat, pentru că prima carte pe care am citit-o a fost Mă numesc Roșu și mi-a plăcut foarte mult - felul în care a împărțit povestea în capitole cu succesive puncte de vedere ale fiecărui personaj, detaliile parfumate ale artei miniaturiștilor turci, eleganța cu care a conectat firele poveștii (polițistă, în esență) cu istoria unei lumi trecute, aproape inaccesibilă spațiului creștin occidental, în fine, m-a prins de la început și n-am lăsat-o din mână până la capăt.
Am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap și am găsit un nou deliciu literar, cum sunt scriitori pe care-i cumpăr fără ezitare și nu mă dezamăgesc niciodată - Salman Rushdie, Jose Saramago, Kurt Vonnegut. Așa că m-am grăbit să cumpăr tot ce-am mai găsit publicat la noi, respectiv Zăpada și Viața cea nouă.
Am început să citesc Zăpada și după primele pagini mi-a scăpat ușurel din mână, am uitat-o pe noptieră fără să-mi dau seama și când am regăsit-o sub un vraf de cărți, m-am uitat cu uimire la ea și mi-am amintit că, parcă, am început s-o citesc la un moment dat. Ce s-o fi întâmplat ?
Acum două săptămâni am cumpărat Viața cea nouă și m-am așezat temeinic, hotărâtă să nu mă las până nu mă lămuresc ce se-ntâmplă. M-am concentrat, mi-a plăcut scriitura, dar nici asta nu m-a prins în plasă. Îmi place să mă încolțească o carte, să mă facă s-o caut cu ochii din când în când, să anticipez momentul când o deschid din nou, din diverse motive - să-mi placă, să mă enerveze, să mă contrarieze, - dar nu am reușit să deschid nici o relație personală cu cărțile lui Orhan Pamuk. Am senzația că trișează cumva, cu talentul de povestitor și ușurința cu care încheagă frazele în carte, substituie substanța pe care o descopăr și mă impresionează la Rushdie, de exemplu.
Sunt aproape sigură că pur și simplu nu rezonăm pe aceeași frecvență, deși mă încearcă un dubiu că, poate, într-adevăr lipsește ceva esențial în cărțile lui.
Cât despre excepția Mă numesc Roșu , gândindu-mă retrospectiv îmi amintesc desfătarea cu care am savurat detaliile de factură istorică, mai mult decât povestea în sine, iar asta e o înclinație personală către istorie - am vrut să scriu despre cărțile care m-au schimbat, iar una dintre primele care mi-au venit în minte a fost Suetonius, 12 cezari! - hai că e clar.
Așa că renunț. Le pun frumos în bibliotecă și le adaug la lista frustrărilor mele. În definitiv, n-am destul timp pentru toate cărțile pe care vreau să le citesc, toată muzica pe care vreau s-o ascult, toate filmele pe care vreau să le văd.
Adio, domnule Pamuk.
Dumnezeu știe dacă piesele sunt greșite din fabrică, sau am eu degetele neândemânatice, chestia e că mie puzzle-ul ”îmi face burtă”, sau pur și simplu nu vor să intre.
Și mă străduiesc, încerc să întorc problema pe toate părțile, dar nu și nu.
Asta pățesc eu cu Orhan Pamuk.
Nu discut aici valoarea obiectivă ca scriitor, nici măcar nu discut premiul Nobel pentru literatură pe care l-a luat, pentru că prima carte pe care am citit-o a fost Mă numesc Roșu și mi-a plăcut foarte mult - felul în care a împărțit povestea în capitole cu succesive puncte de vedere ale fiecărui personaj, detaliile parfumate ale artei miniaturiștilor turci, eleganța cu care a conectat firele poveștii (polițistă, în esență) cu istoria unei lumi trecute, aproape inaccesibilă spațiului creștin occidental, în fine, m-a prins de la început și n-am lăsat-o din mână până la capăt.
Am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap și am găsit un nou deliciu literar, cum sunt scriitori pe care-i cumpăr fără ezitare și nu mă dezamăgesc niciodată - Salman Rushdie, Jose Saramago, Kurt Vonnegut. Așa că m-am grăbit să cumpăr tot ce-am mai găsit publicat la noi, respectiv Zăpada și Viața cea nouă.
Am început să citesc Zăpada și după primele pagini mi-a scăpat ușurel din mână, am uitat-o pe noptieră fără să-mi dau seama și când am regăsit-o sub un vraf de cărți, m-am uitat cu uimire la ea și mi-am amintit că, parcă, am început s-o citesc la un moment dat. Ce s-o fi întâmplat ?
Acum două săptămâni am cumpărat Viața cea nouă și m-am așezat temeinic, hotărâtă să nu mă las până nu mă lămuresc ce se-ntâmplă. M-am concentrat, mi-a plăcut scriitura, dar nici asta nu m-a prins în plasă. Îmi place să mă încolțească o carte, să mă facă s-o caut cu ochii din când în când, să anticipez momentul când o deschid din nou, din diverse motive - să-mi placă, să mă enerveze, să mă contrarieze, - dar nu am reușit să deschid nici o relație personală cu cărțile lui Orhan Pamuk. Am senzația că trișează cumva, cu talentul de povestitor și ușurința cu care încheagă frazele în carte, substituie substanța pe care o descopăr și mă impresionează la Rushdie, de exemplu.
Sunt aproape sigură că pur și simplu nu rezonăm pe aceeași frecvență, deși mă încearcă un dubiu că, poate, într-adevăr lipsește ceva esențial în cărțile lui.
Cât despre excepția Mă numesc Roșu , gândindu-mă retrospectiv îmi amintesc desfătarea cu care am savurat detaliile de factură istorică, mai mult decât povestea în sine, iar asta e o înclinație personală către istorie - am vrut să scriu despre cărțile care m-au schimbat, iar una dintre primele care mi-au venit în minte a fost Suetonius, 12 cezari! - hai că e clar.
Așa că renunț. Le pun frumos în bibliotecă și le adaug la lista frustrărilor mele. În definitiv, n-am destul timp pentru toate cărțile pe care vreau să le citesc, toată muzica pe care vreau s-o ascult, toate filmele pe care vreau să le văd.
Adio, domnule Pamuk.
luni, octombrie 12
Mamaia Lucica, Maica Domnului și niște garduri
Mamaia Lucica e cel mai BUN om sănătos la cap pe care îl cunosc. Mai cunosc și alții, e adevărat, sunt buni, dar nu sânt sănătoși la cap. Toți au în ei un pic de uimire rănită, temperată de umor sau obișnuință, că și-o iau peste scăfârlie aproape de fiecare dată când fac ceva dezinteresat.
Ei bine, mamaia n-are reacția asta niciodată. E bună cu simplitate, așa e natura ei interioară.
Are 84 de ani, a venit în București după al doilea război, de la Călugăreni, a prins foametea, a locuit într-o cameră cu tataia Gicu și cu 2 copii mici (tata și unchiu Luță) vreo 2 ani, după care s-au mutat în casa în care stă și azi, în Pieptănari - 2 camere, pivniță, pod și curte cu viță.
Povestește toate astea cu poftă, ca și cum viața ei a fost importantă și plină de sevă. Și chiar așa a și fost.
I-a plăcut să trăiască toate greutățile vieții ei pentru că a avut doi copii sănătoși și deștepți pe care i-a făcut oameni, un soț care n-a ridicat mâna sau vocea la ea niciodată și pe care a putut să pună bază, pentru că vara stăteau cu toții la șpriț în curte, cu neamurile și prietenii, toamna culegeau viia și făceau o nenorocire de vin care se termina invariabil până la Crăciun, primăvara trăgeau niște mese de Paște de pomină, pentru că se duce la biserică de 84 de ani în fiecare duminică și e ferm convinsă că Isus Cristos și Maica Domnului sunt reali, vii și o ascultă.
Că veni vorba, eu cred că e adevărat. Una din puținele certitudini pe care le am e că toate lucrurile bune care mi se întâmplă (și nu cred că le merit), ca și toate lucrurile nasoale care nu mi se întâmplă (pe care sigur le merit) se datorează exclusiv faptului că Mamaia Lucica dă acatiste la biserică în fiecare duminică pentru tot neamul nostru. Jur că așa cred.
Acum o doare un șold de la vreme, obosește mai repede ca altădată după ce spală-calcă-gătește-face curățenie-face piața, dar tot sare la bucătărie să aducă niște gogoși cu gem sau niște sarmale de vis, plus dulceață în farfuriuță cu un pahar de apă rece (să nu ți s-aplece, mămăică).
Se uită la telenovele, după ora 3 dup-amiaza. Într-o zi ne-a povestit happy-end-ul uneia, citez : ”erau frumoși, mămăică, cum alergau ei așa, printre niște garduri !”. Eu mă uit la Dan (soțul meu), el se uită la tata, tata întreabă ușor răstit (că are boală fundamentalistă pe telenovele) :”ce garduri, dom-ne?”. Mamaia răspunde convinsă :”niște garduri frumoase, cu flori pă ele”.
Stăm noi, trei arhitecți, în cameră la tata și studiem problema: am eliminat din start posibilitatea ca protagoniștii să fi fost sportivi de performanță la campionatul mondial de 400m garduri. Plus că telenovela era de epocă, cu rochii lungi și costume cu melon. Păi cum mama dracului sălta domnișoara peste uluci fără să-și agațe poalele, câte duble să tragi până iese acrobația? Apoi, dacă nu săreau peste ele, ce căutau printre? Erau homeleși? - nu cadrează cu subiectul.
După multe ipoteze abracadabrante și râsete cu lacrimi, ne-a lovit evidența : erau pergole ! din alea care se cumpără la Hornbach la bucată! Concluzia a fost clară : mamaia are o capacitate de sinteză excepțională, iar noi suntem zero la amenajări peisagistice.
Toate astea, plus încă un milion de alte lucruri, mă fac să mă doară inima puțin când mă gândesc la ea. O să moară firesc, într-un viitor relativ apropiat, pun pariu că n-o să zacă nici o zi, iar eu trăiesc cu groaza că n-o să fiu acolo (din cine știe ce motive stupide) să-i aprind lumânarea, așa cum m-a rugat: ”să vii tu, mămăică, că în tac-tu nu pun nici o bază!”.
Și nu-mi pasă că postul ăsta e patetic și atât de personal. Dacă n-aveți una ca ea, ați fript-o!
Ei bine, mamaia n-are reacția asta niciodată. E bună cu simplitate, așa e natura ei interioară.
Are 84 de ani, a venit în București după al doilea război, de la Călugăreni, a prins foametea, a locuit într-o cameră cu tataia Gicu și cu 2 copii mici (tata și unchiu Luță) vreo 2 ani, după care s-au mutat în casa în care stă și azi, în Pieptănari - 2 camere, pivniță, pod și curte cu viță.
Povestește toate astea cu poftă, ca și cum viața ei a fost importantă și plină de sevă. Și chiar așa a și fost.
I-a plăcut să trăiască toate greutățile vieții ei pentru că a avut doi copii sănătoși și deștepți pe care i-a făcut oameni, un soț care n-a ridicat mâna sau vocea la ea niciodată și pe care a putut să pună bază, pentru că vara stăteau cu toții la șpriț în curte, cu neamurile și prietenii, toamna culegeau viia și făceau o nenorocire de vin care se termina invariabil până la Crăciun, primăvara trăgeau niște mese de Paște de pomină, pentru că se duce la biserică de 84 de ani în fiecare duminică și e ferm convinsă că Isus Cristos și Maica Domnului sunt reali, vii și o ascultă.
Că veni vorba, eu cred că e adevărat. Una din puținele certitudini pe care le am e că toate lucrurile bune care mi se întâmplă (și nu cred că le merit), ca și toate lucrurile nasoale care nu mi se întâmplă (pe care sigur le merit) se datorează exclusiv faptului că Mamaia Lucica dă acatiste la biserică în fiecare duminică pentru tot neamul nostru. Jur că așa cred.
Acum o doare un șold de la vreme, obosește mai repede ca altădată după ce spală-calcă-gătește-face curățenie-face piața, dar tot sare la bucătărie să aducă niște gogoși cu gem sau niște sarmale de vis, plus dulceață în farfuriuță cu un pahar de apă rece (să nu ți s-aplece, mămăică).
Se uită la telenovele, după ora 3 dup-amiaza. Într-o zi ne-a povestit happy-end-ul uneia, citez : ”erau frumoși, mămăică, cum alergau ei așa, printre niște garduri !”. Eu mă uit la Dan (soțul meu), el se uită la tata, tata întreabă ușor răstit (că are boală fundamentalistă pe telenovele) :”ce garduri, dom-ne?”. Mamaia răspunde convinsă :”niște garduri frumoase, cu flori pă ele”.
Stăm noi, trei arhitecți, în cameră la tata și studiem problema: am eliminat din start posibilitatea ca protagoniștii să fi fost sportivi de performanță la campionatul mondial de 400m garduri. Plus că telenovela era de epocă, cu rochii lungi și costume cu melon. Păi cum mama dracului sălta domnișoara peste uluci fără să-și agațe poalele, câte duble să tragi până iese acrobația? Apoi, dacă nu săreau peste ele, ce căutau printre? Erau homeleși? - nu cadrează cu subiectul.
După multe ipoteze abracadabrante și râsete cu lacrimi, ne-a lovit evidența : erau pergole ! din alea care se cumpără la Hornbach la bucată! Concluzia a fost clară : mamaia are o capacitate de sinteză excepțională, iar noi suntem zero la amenajări peisagistice.
Toate astea, plus încă un milion de alte lucruri, mă fac să mă doară inima puțin când mă gândesc la ea. O să moară firesc, într-un viitor relativ apropiat, pun pariu că n-o să zacă nici o zi, iar eu trăiesc cu groaza că n-o să fiu acolo (din cine știe ce motive stupide) să-i aprind lumânarea, așa cum m-a rugat: ”să vii tu, mămăică, că în tac-tu nu pun nici o bază!”.
Și nu-mi pasă că postul ăsta e patetic și atât de personal. Dacă n-aveți una ca ea, ați fript-o!
vineri, octombrie 9
Precucuteni
azi dimineață mi-am băut cafeaua în bucătărie, din aceeași cană în care mi-o beau de ani de zile și mi-a rămas degetul prins în mâner, de era s-o vărs pe toată masa.
mi-am amintit așadar de uimirea, amestecată cu încântare, cu care am descoperit ceramica din cultura Precucuteni, pornind de la modelul de ceașcă din lut cu mâner foarte înalt, supra-dimensionat, ce mi s-a părut la vremea aceea (ca și acum) o dovadă de bun-simț elementar.
Am acasă, ascunse pe undeva, copii pe calc dintr-o carte dedicată culturii sus-amintite, de la biblioteca Institutului de Arheologie București. o să le caut și-o să le postez, că e păcat să nu fie expuse public. printre ele sunt desfășurări de pictură de pe vase ceramice, rudimentare în raport cu pictura ulterioară Cucuteni, dintre care îmi amintesc imaginea unor motive animale (sau animaliere? - scuze pentru ignoranță) - așa-numitele ”motive cu lupi” - impresionant de expresive, cum mi s-au și părut caii cu gât lung pictați la Mânăstirea Arbore (unici, se pare, în pictura bisericilor zidite de Ștefan cel Mare).
cu aceeași uimire mi-am amintit de Getica lui Pârvan, mai exact planșele cu hărți reprezentînd expansiunea getică din mileniul I A.Chr. - pentru orice om obișnuit cu harta actuală a Europei, creuzetul populațiilor în continuă mișcare expansionistă din perioada pre-europeană este impresionant.
Cartea cu pricina trebuie citită, sau recitită, ca să poți avea o minimă perspectivă corectă asupra prezentului, inclusiv asupra fenomenului UE despre care am scris ieri.
http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/parvangetica/getica.htm
Ar mai fi de studiat și Dacia Preistorică a lui Nicolae Densușianu, ca să realizezi aberațiile naționalismului romantic și necesitatea unor critici avizate, susținute de argumente CULTE (vezi Titu Maiorescu și Vasile Pârvan), care să tempereze exaltările acestui tip de opinii.
Despre ceramica predacică sunt multe de spus și mai ales de văzut. au făcut-o alții, mult mai avizați decât mine, pe care îi recomand cu tot respectul - o să revin cu o bibliografie, după ce o găsesc acasă.
dacă citește cineva interesat, biblioteca Institutului de Arheologie de pe strada G-ral Berthelot (fostă Nuferilor), cam în dreptul străzii Puțul cu Plopi, este un ”must-go”. Printre alte comori, un album care-ți rupe mâinile despre istoria veșmintelor din Țările Române începând cu sec. XII (parcă).
distracție plăcută!
mi-am amintit așadar de uimirea, amestecată cu încântare, cu care am descoperit ceramica din cultura Precucuteni, pornind de la modelul de ceașcă din lut cu mâner foarte înalt, supra-dimensionat, ce mi s-a părut la vremea aceea (ca și acum) o dovadă de bun-simț elementar.
Am acasă, ascunse pe undeva, copii pe calc dintr-o carte dedicată culturii sus-amintite, de la biblioteca Institutului de Arheologie București. o să le caut și-o să le postez, că e păcat să nu fie expuse public. printre ele sunt desfășurări de pictură de pe vase ceramice, rudimentare în raport cu pictura ulterioară Cucuteni, dintre care îmi amintesc imaginea unor motive animale (sau animaliere? - scuze pentru ignoranță) - așa-numitele ”motive cu lupi” - impresionant de expresive, cum mi s-au și părut caii cu gât lung pictați la Mânăstirea Arbore (unici, se pare, în pictura bisericilor zidite de Ștefan cel Mare).
cu aceeași uimire mi-am amintit de Getica lui Pârvan, mai exact planșele cu hărți reprezentînd expansiunea getică din mileniul I A.Chr. - pentru orice om obișnuit cu harta actuală a Europei, creuzetul populațiilor în continuă mișcare expansionistă din perioada pre-europeană este impresionant.
Cartea cu pricina trebuie citită, sau recitită, ca să poți avea o minimă perspectivă corectă asupra prezentului, inclusiv asupra fenomenului UE despre care am scris ieri.
http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/parvangetica/getica.htm
Ar mai fi de studiat și Dacia Preistorică a lui Nicolae Densușianu, ca să realizezi aberațiile naționalismului romantic și necesitatea unor critici avizate, susținute de argumente CULTE (vezi Titu Maiorescu și Vasile Pârvan), care să tempereze exaltările acestui tip de opinii.
Despre ceramica predacică sunt multe de spus și mai ales de văzut. au făcut-o alții, mult mai avizați decât mine, pe care îi recomand cu tot respectul - o să revin cu o bibliografie, după ce o găsesc acasă.
dacă citește cineva interesat, biblioteca Institutului de Arheologie de pe strada G-ral Berthelot (fostă Nuferilor), cam în dreptul străzii Puțul cu Plopi, este un ”must-go”. Printre alte comori, un album care-ți rupe mâinile despre istoria veșmintelor din Țările Române începând cu sec. XII (parcă).
distracție plăcută!
flit
o completare necesară (în lumina celor 3 zile trecute de la deschiderea acestui blog):
”dacă nu poți să dai cu flit cu eleganță, taci și sapă”.
deci tac și mă supun.
”dacă nu poți să dai cu flit cu eleganță, taci și sapă”.
deci tac și mă supun.
joi, octombrie 8
.
gata, că nu mai am răbdare cu mine.
așa, de adio :
în mașină cu tata. el zice :”fă-o la dreapta!”. i se spune calm că e un semn acolo ”sens interzis” care înseamnă că n-ai voie. tata răspunde :”nu știi ce vezi!”.
așa, de adio :
în mașină cu tata. el zice :”fă-o la dreapta!”. i se spune calm că e un semn acolo ”sens interzis” care înseamnă că n-ai voie. tata răspunde :”nu știi ce vezi!”.
UE
”Inca o dovada a faptului ca esafodajul UE ramane, dupa atatia ani de la fondare, o constructie totalmente artificiala si disfunctionala. Realitatea se incapataneaza sa aiba dreptate, mai ales atunci cand e confirmata de istorie. Nu se „fabrica” entitati politice noi asa cum initiezi o intreprindere sau o afacere; politica, sa nu le fie cu suparare birocratilor postmoderni, nu e totdeauna una si aceeasi cu administrarea de bunuri, cu votul legilor si al regulamentelor. Totul arata ca nu se rezolva situatiile culturalo-istorice, economice si diplomatice, totalmente eterogene, printr-un simplu tur legislativ sau electoral, fiindca, in realitate, conteaza doar vointa micilor elite mondialiste, fericitele beneficiare ale privilegiilor oferite de Global village.” - http://revistacultura.ro/blog/2009/10/ue-%E2%80%93-o-gluma-grotesca/
mai are cineva vreo îndoială?
întrebarea nu e retorică. în proporție covârșitoare, impresia generală despre fenomenul UE este impregnată de dezamăgire. generozitatea ideii a fost eclipsată istoric de infantilismul ei. abordarea globalistă, simplificată de interese economice stringente - care au anulat decența necesară pentru a trata cu o asemenea adunătură eterogenă - a dus la un mecanism monstruos, irelevant din punct de vedere al eficienței la scară europeană și prin aceasta ușor de manipulat.
istoria ne arată că pumnul de fier al comunismului sovietic a reușit să păstreze intact blocul est-european pe parcursul a 50 de ani. strict obiectiv, pare un succes.
încercarea de a substitui totalitarismul ideologic prin ”socialismul corporatist” - cum bine sintetizează dl. Varujan Pambuccian - s-a dovedit un eșec de proporții. eșec perpetuat cu inconștiență la nivel înalt.
deci, reformulez : mai are cineva, de-acolo de sus, vreo îndoială?
mai are cineva vreo îndoială?
întrebarea nu e retorică. în proporție covârșitoare, impresia generală despre fenomenul UE este impregnată de dezamăgire. generozitatea ideii a fost eclipsată istoric de infantilismul ei. abordarea globalistă, simplificată de interese economice stringente - care au anulat decența necesară pentru a trata cu o asemenea adunătură eterogenă - a dus la un mecanism monstruos, irelevant din punct de vedere al eficienței la scară europeană și prin aceasta ușor de manipulat.
istoria ne arată că pumnul de fier al comunismului sovietic a reușit să păstreze intact blocul est-european pe parcursul a 50 de ani. strict obiectiv, pare un succes.
încercarea de a substitui totalitarismul ideologic prin ”socialismul corporatist” - cum bine sintetizează dl. Varujan Pambuccian - s-a dovedit un eșec de proporții. eșec perpetuat cu inconștiență la nivel înalt.
deci, reformulez : mai are cineva, de-acolo de sus, vreo îndoială?
cuvinte virtuale
am realizat azi, când îmi duceam copilul la școală, că e foarte probabil ca fetele mele să intre la un moment dat pe acest blog, să afle cam ce-i mai trece mamei prin cap, atunci când nu le pisează să se spele pe dinți și să-și facă lecțiile (sau pe blogul tatălui, perpătrat!). mă mângâie iluzia unei conversații între una dintre ele și o prietenă dintr-a V-a, cam așa ”auzi fată, am stat aseară și m-am uitat pe net la concertu lu Justin Timberlake, a fost super - tare !” - ”aaa, n-am avut timp, că am stat pe blogu lu mama”. nu zău !!!
eu n-am avut alternativa asta, pe vremea când încă mă mai simțeam superioară părinților mei și-i uram constant. am doar câteva scrisori trimise de tata, când am fost plecată 6 luni în California cu o bursă, pe la 16 ani. tata oricum e un caz particular, întotdeauna a vorbit cu mine așa cum vorbești cu un om matur, inteligent și sensibil (de, e tata!). în afară de asta, habar n-am ce gândeau în raport cu celelalte lucruri importante din viața lor în afară de noi, copiii.
faptul în sine e hilar și e o întrebare foarte personală, care mă privește pe mine și copiii mei.
dar mă duce cu gândul la o discuție mai veche, cu un prieten, despre cărți tipărite vs. cărți publicate în spațiul virtual.
dincolo de dependența definitivă de substanța cărții tipărite, la care subscriu, știu că abundența de informație accesibilă pe internet, la un simplu click de mouse, a schimbat deja radical abordarea cititului, a CĂRȚII. problema pe care a ridicat-o prietenul meu în discuția sus-amintită a fost că această abundență de informație e cantitativă și nu calitativă, că cititorii se pierd în rezumate și nu mai ajung la substanța profundă a detaliului, adicătelea ”aflu mult, dar știu puțin”.
mă îndoiesc, pentru că fiecare generație se adaptează natural la starea de fapt. eu proiectez pe computer, părinții mei proiectau la planșetă. s-a pierdut în desuet frumusețea schiței înnegrite de cărbune pe o foiță mototolită, s-a câștigat rapiditatea cu care proiectul prinde formă la nivel de pixeli. nostalgia pentru ochii lăcrămoși sub lampa de birou, aplecată peste teu și echer există, dar e a mea, nu a copiilor mei. e cinstit să le-o transmit și lor ? nu cred, prefer să-și creeze propriile nostalgii, cu parfumul personal al vieții lor trăite în epoca de aur a internetului.
ca să nu mă dau bătută în fața rațiunii, totuși, uneori ( prea rar...) beau ceai dintr-o ceșcuță cu farfurioară, ceainic și zaharniță, set complet moștenit de la o soră a bunicului, așa, ca să-i fac în ciudă fiică-mii. măcar să-și pună întrebarea ”oare mama are blog, sau s-a boșorogit de tot?”.
eu n-am avut alternativa asta, pe vremea când încă mă mai simțeam superioară părinților mei și-i uram constant. am doar câteva scrisori trimise de tata, când am fost plecată 6 luni în California cu o bursă, pe la 16 ani. tata oricum e un caz particular, întotdeauna a vorbit cu mine așa cum vorbești cu un om matur, inteligent și sensibil (de, e tata!). în afară de asta, habar n-am ce gândeau în raport cu celelalte lucruri importante din viața lor în afară de noi, copiii.
faptul în sine e hilar și e o întrebare foarte personală, care mă privește pe mine și copiii mei.
dar mă duce cu gândul la o discuție mai veche, cu un prieten, despre cărți tipărite vs. cărți publicate în spațiul virtual.
dincolo de dependența definitivă de substanța cărții tipărite, la care subscriu, știu că abundența de informație accesibilă pe internet, la un simplu click de mouse, a schimbat deja radical abordarea cititului, a CĂRȚII. problema pe care a ridicat-o prietenul meu în discuția sus-amintită a fost că această abundență de informație e cantitativă și nu calitativă, că cititorii se pierd în rezumate și nu mai ajung la substanța profundă a detaliului, adicătelea ”aflu mult, dar știu puțin”.
mă îndoiesc, pentru că fiecare generație se adaptează natural la starea de fapt. eu proiectez pe computer, părinții mei proiectau la planșetă. s-a pierdut în desuet frumusețea schiței înnegrite de cărbune pe o foiță mototolită, s-a câștigat rapiditatea cu care proiectul prinde formă la nivel de pixeli. nostalgia pentru ochii lăcrămoși sub lampa de birou, aplecată peste teu și echer există, dar e a mea, nu a copiilor mei. e cinstit să le-o transmit și lor ? nu cred, prefer să-și creeze propriile nostalgii, cu parfumul personal al vieții lor trăite în epoca de aur a internetului.
ca să nu mă dau bătută în fața rațiunii, totuși, uneori ( prea rar...) beau ceai dintr-o ceșcuță cu farfurioară, ceainic și zaharniță, set complet moștenit de la o soră a bunicului, așa, ca să-i fac în ciudă fiică-mii. măcar să-și pună întrebarea ”oare mama are blog, sau s-a boșorogit de tot?”.
miercuri, octombrie 7
lego cu parfum medieval
un domn pe nume Robert Carney a făcut o machetă lego a castelului Corvinilor din Hunedoara - http://carneycastle.com/Hunedoara/index.htm.
nu ştiu povestea interesului domniei sale pentru castel, dacă aş afla-o cumva ar fi un cadou nesperat, cam ca zmeul pe care mi l-am dorit de Crăciun toată copilăria şi nu l-am primit, în loc de papuci şi pijamale.
Mi se pare aiuritor că aflu despre asta după o îmbârligată navigare pe net, din link în link, după ce am lucrat în salturi la proiectul de restaurare al Castelului Corvinilor cam de 9 ani, practic de când am terminat facultatea.
cum, doamne iartă-mă, se leagă între ele cuvintele astea : lego - castelul corvinilor - robert carney - restaurare ? simt cum rotiţele sistemului logic al minţii mele se învârt frenetic, cam ca sprintul unui melc faţă de săgeata albastră a lui Google.
Google everything.
sau poate netul e mic, ca Urziceniul. dacă te-nvârţi printre site-uri care te interesează - oricât de aleator, că sunt mai multe ca spermatozoizii într-o ejaculare de tânăr sănătos, descoperi cu siguranţă un punct comun, extrem de particular, cu un om despre care nici nu ţi-ai pus problema că există. şi a cărui relaţie personală cu punctul ăla comun este la kilometrii distanţă de a ta.
recunosc cinstit că mi-a înveselit toată săptămâna.
aşa cum se întâmplă atunci când stai de vorbă în tren cu un domn necunoscut, de profesie ţăran, cu domiciliul în judeţul Mehedinţi, să zicem; după o conversaţie tihnită despre starea vremii, recoltă şi politică, afli că un verişor de-al lui de la Bucureşti e cumnat cu bunicul tău din partea mamei. şi că are şi o poză alb-negru în care apar ambii cumnaţi (verişorul şi bunicul), făcută în '56, cu găleata de vin şi sifoanele din sticlă sub masă, tocmai la moşia lui din Mehedinţi. poză pe care ţi-o trimite prin poştă, după 2 săptămâni, într-un plic scris cu caligrafie atent rotunjită, la care te uiţi lung, lung şi nu prea ştii ce ţi-a umplut inima dintr-o dată : bunicul tânăr, şpriţul pe care-l intuieşti zglobiu şi de cursă lungă, sau grafia de pe plic.
nu ştiu povestea interesului domniei sale pentru castel, dacă aş afla-o cumva ar fi un cadou nesperat, cam ca zmeul pe care mi l-am dorit de Crăciun toată copilăria şi nu l-am primit, în loc de papuci şi pijamale.
Mi se pare aiuritor că aflu despre asta după o îmbârligată navigare pe net, din link în link, după ce am lucrat în salturi la proiectul de restaurare al Castelului Corvinilor cam de 9 ani, practic de când am terminat facultatea.
cum, doamne iartă-mă, se leagă între ele cuvintele astea : lego - castelul corvinilor - robert carney - restaurare ? simt cum rotiţele sistemului logic al minţii mele se învârt frenetic, cam ca sprintul unui melc faţă de săgeata albastră a lui Google.
Google everything.
sau poate netul e mic, ca Urziceniul. dacă te-nvârţi printre site-uri care te interesează - oricât de aleator, că sunt mai multe ca spermatozoizii într-o ejaculare de tânăr sănătos, descoperi cu siguranţă un punct comun, extrem de particular, cu un om despre care nici nu ţi-ai pus problema că există. şi a cărui relaţie personală cu punctul ăla comun este la kilometrii distanţă de a ta.
recunosc cinstit că mi-a înveselit toată săptămâna.
aşa cum se întâmplă atunci când stai de vorbă în tren cu un domn necunoscut, de profesie ţăran, cu domiciliul în judeţul Mehedinţi, să zicem; după o conversaţie tihnită despre starea vremii, recoltă şi politică, afli că un verişor de-al lui de la Bucureşti e cumnat cu bunicul tău din partea mamei. şi că are şi o poză alb-negru în care apar ambii cumnaţi (verişorul şi bunicul), făcută în '56, cu găleata de vin şi sifoanele din sticlă sub masă, tocmai la moşia lui din Mehedinţi. poză pe care ţi-o trimite prin poştă, după 2 săptămâni, într-un plic scris cu caligrafie atent rotunjită, la care te uiţi lung, lung şi nu prea ştii ce ţi-a umplut inima dintr-o dată : bunicul tânăr, şpriţul pe care-l intuieşti zglobiu şi de cursă lungă, sau grafia de pe plic.
,
am uitat să scriu de paranoia. altora. m-a lovit ieri scurt și năucitor, de unde circumspecția cu privire la bloguri vs. dialog. nu poți să întrerupi reacția exagerată, poate perfect justificată, a unui om decent, cu bun simț, care nu te cunoaște.
fiind protejată de afecțiunea oamenilor de calitate din viața mea, episodul a rămas doar o nedumerire, combinată cu jenă, că m-am comportat oarecum ca gaița de la cinematograf. dar mie asta îmi stârnește râsul, eventual condescendența.
deci, așadar și prin urmare, să nu uit că oamenii sunt sensibili la propriul spațiu virtual. puțină auto-cenzură, vă rog.
deși e trist, se pare că e necesar.
fiind protejată de afecțiunea oamenilor de calitate din viața mea, episodul a rămas doar o nedumerire, combinată cu jenă, că m-am comportat oarecum ca gaița de la cinematograf. dar mie asta îmi stârnește râsul, eventual condescendența.
deci, așadar și prin urmare, să nu uit că oamenii sunt sensibili la propriul spațiu virtual. puțină auto-cenzură, vă rog.
deși e trist, se pare că e necesar.
blog
treaba asta cu blogu trebuie tratată cu oarece circumspecție.
de ieri până azi am reflectat nițel la impulsul oarecum infantil, dar temperat de umor, cu care m-am apucat eu să-mi fac blog. cu umor, zic, pentru că aproape instantaneu cu ideea de a mă băga pe net mi-am amintit de o poveste a unui prieten (Doru), aflat la film la cinematograf (evident un film de calitate, că domnul cu pricina nu-și aglomerează viața cu prostii - păcat, uneori prinde bine). Lângă el, o domnișoară și un domnișor, în spate, 2 gaițe care trăncăneau fără oprire despre minunile shoppingului la mol - mai exact una dintre ele, lansată într-un monolog exasperant. la un moment dat, domnișoara de lângă Doru se întoarce către domnișorul adiacent și comentează contrariată ”auzi dragă, dacă asta are atâtea de spus, de ce nu-și face blog?”.
de unde vin și mă întreb: de ce-și fac oamenii blog?
poți să tratezi problema din perspective foarte variate, una din ele fiind cea de mai sus - unii au atâtea de spus și sunt complet lipsiți de auto-cenzură, adicătelea nu are importanță valoarea substanței comunicării, nu contează că informația transmisă nu trezește nici un tremur interior de curiozitate sau vreo revelație minoră în cei care o citesc, important e să afle frate tot poporu virtual că exist și folosesc limbajul.
atunci, de ce-și fac oamenii inteligenți și sensibili blog?
2 motive principale, zic eu: după ani de zile de dialoguri vioaie, culte, cinice, după citit sute de cărți, văzut capodopere cinematografice, ascultat muzică obscură (spre exemplu jazz, care e obscur pentru 99% din populație, deși merită mult mai mult), un om deștept se confruntă cu problema propriei ființe îmbogățite - avem un suflet, cum procedăm? atunci se întoarce către prieteni apropiați, iubiți, neamuri, etc. și dechide gura să spună cu adevărat ceva. și nimic nu e mai groaznic decât licărul de panică și retragerea instantanee, ca de melc în propria cochilie, a unui om cu care ai băut, ai vorbit despre artă, ai borât pe la colțuri de stradă, ai râs până la lacrimi și ai contemplat frumusețea, atunci când te aude, sau te vede, cum deschizi cu naturalețe cușca inimii și vrei să-i arăți cine ești cu adevărat (mă rog, pe cât posibil ). cu alte cuvinte ”bă, ăsta vorbește serios, ce mă fac?”. insuportabilă priveliște, extrem de greu să-ți ții firea, să-l liniștești cu un banc porcos strecurat inteligent în conversație, să aștepți cu răbdare și calm o reacție firească, gândită și prietenoasă. ne trădează mimica, ochii, respirația agitată, mai bine mai bagă o bere și întoarce micu ăla că se face scrum. în concluzie, e de preferat un jurnal deschis pentru toți, un monolog din care pricepe fiecare ce vrea, în intimitatea din fața computerului, unde cei ce vor comentează, cei ce nu pricep trec pe blogul cu shopping la mol.
al doilea motiv - foarte important și care mă umple de bucurie - e reverența față de cuvântul scris. orice om iubitor de CARTE are un respect enorm pentru curgerea cuvintelor în scriitură, cum se-așează ele frumos, unul după altul, compunând idei, lumea vie din capul nostru, aia care prinde formă în singurătate și după reflecții liniștite, neântrerupte de zgomotul vorbirii. cred că orice om adevărat savurează singurătatea.
e sănătos să-ți expui insulița pe net? am o teamă circumspectă că poate creea dependență și poate să distrugă definitiv plăcerea (dureroasă, uneori) unui dialog față în față cu un om viu.
de ieri până azi am reflectat nițel la impulsul oarecum infantil, dar temperat de umor, cu care m-am apucat eu să-mi fac blog. cu umor, zic, pentru că aproape instantaneu cu ideea de a mă băga pe net mi-am amintit de o poveste a unui prieten (Doru), aflat la film la cinematograf (evident un film de calitate, că domnul cu pricina nu-și aglomerează viața cu prostii - păcat, uneori prinde bine). Lângă el, o domnișoară și un domnișor, în spate, 2 gaițe care trăncăneau fără oprire despre minunile shoppingului la mol - mai exact una dintre ele, lansată într-un monolog exasperant. la un moment dat, domnișoara de lângă Doru se întoarce către domnișorul adiacent și comentează contrariată ”auzi dragă, dacă asta are atâtea de spus, de ce nu-și face blog?”.
de unde vin și mă întreb: de ce-și fac oamenii blog?
poți să tratezi problema din perspective foarte variate, una din ele fiind cea de mai sus - unii au atâtea de spus și sunt complet lipsiți de auto-cenzură, adicătelea nu are importanță valoarea substanței comunicării, nu contează că informația transmisă nu trezește nici un tremur interior de curiozitate sau vreo revelație minoră în cei care o citesc, important e să afle frate tot poporu virtual că exist și folosesc limbajul.
atunci, de ce-și fac oamenii inteligenți și sensibili blog?
2 motive principale, zic eu: după ani de zile de dialoguri vioaie, culte, cinice, după citit sute de cărți, văzut capodopere cinematografice, ascultat muzică obscură (spre exemplu jazz, care e obscur pentru 99% din populație, deși merită mult mai mult), un om deștept se confruntă cu problema propriei ființe îmbogățite - avem un suflet, cum procedăm? atunci se întoarce către prieteni apropiați, iubiți, neamuri, etc. și dechide gura să spună cu adevărat ceva. și nimic nu e mai groaznic decât licărul de panică și retragerea instantanee, ca de melc în propria cochilie, a unui om cu care ai băut, ai vorbit despre artă, ai borât pe la colțuri de stradă, ai râs până la lacrimi și ai contemplat frumusețea, atunci când te aude, sau te vede, cum deschizi cu naturalețe cușca inimii și vrei să-i arăți cine ești cu adevărat (mă rog, pe cât posibil ). cu alte cuvinte ”bă, ăsta vorbește serios, ce mă fac?”. insuportabilă priveliște, extrem de greu să-ți ții firea, să-l liniștești cu un banc porcos strecurat inteligent în conversație, să aștepți cu răbdare și calm o reacție firească, gândită și prietenoasă. ne trădează mimica, ochii, respirația agitată, mai bine mai bagă o bere și întoarce micu ăla că se face scrum. în concluzie, e de preferat un jurnal deschis pentru toți, un monolog din care pricepe fiecare ce vrea, în intimitatea din fața computerului, unde cei ce vor comentează, cei ce nu pricep trec pe blogul cu shopping la mol.
al doilea motiv - foarte important și care mă umple de bucurie - e reverența față de cuvântul scris. orice om iubitor de CARTE are un respect enorm pentru curgerea cuvintelor în scriitură, cum se-așează ele frumos, unul după altul, compunând idei, lumea vie din capul nostru, aia care prinde formă în singurătate și după reflecții liniștite, neântrerupte de zgomotul vorbirii. cred că orice om adevărat savurează singurătatea.
e sănătos să-ți expui insulița pe net? am o teamă circumspectă că poate creea dependență și poate să distrugă definitiv plăcerea (dureroasă, uneori) unui dialog față în față cu un om viu.
marți, octombrie 6
azi
azi e luni.
azi e 6.
azi am avut o revelatie în mașină, stând la stop - evident -, când m-a lovit un parfum din trecute decenii (cam de pe la 16 ani) - eu, mare cât lumea și ceva în plus, fără amputări dilematice. parfumul cu pricina s-a evaporat cam în 5 minute - tot la stop.
azi lucrez la birou.
azi e soare.
așadar, ce e azi?
am văzut într-un film suedez o scenă cu o doamnă săracă, mamă a 3 copii (ulterior 7), cu un soț trăznitor de masculin - sexy - și bețiv, respectiva doamnă cărând un coș cu rufe spălate spre chițimia unde locuia. cu copiii și soțul. privirea dubioasă (suedeză) și spatele drept. se oprește și privește niște țurțuri picurând în care se reflecta soarele, după care trece la întinsul rufelor. comentariul vocii din fundal (al fetei celei mari - povestitorul) : ” mama mi-a spus că în viață vezi ceea ce vrei”.
vrei?
azi e 6.
azi am avut o revelatie în mașină, stând la stop - evident -, când m-a lovit un parfum din trecute decenii (cam de pe la 16 ani) - eu, mare cât lumea și ceva în plus, fără amputări dilematice. parfumul cu pricina s-a evaporat cam în 5 minute - tot la stop.
azi lucrez la birou.
azi e soare.
așadar, ce e azi?
am văzut într-un film suedez o scenă cu o doamnă săracă, mamă a 3 copii (ulterior 7), cu un soț trăznitor de masculin - sexy - și bețiv, respectiva doamnă cărând un coș cu rufe spălate spre chițimia unde locuia. cu copiii și soțul. privirea dubioasă (suedeză) și spatele drept. se oprește și privește niște țurțuri picurând în care se reflecta soarele, după care trece la întinsul rufelor. comentariul vocii din fundal (al fetei celei mari - povestitorul) : ” mama mi-a spus că în viață vezi ceea ce vrei”.
vrei?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
