domnul cu pricina este primul președinte ales al UE (ca să scurtez titulatura stufoasă). La investitură a declarat că vrea :”...în funcţia sa de preşedinte al Consiliului, să se mulţumeasă doar cu un rol de facilitare a compromisurilor între statele UE.”.
Bun.
Domnia-sa este prim-ministru al Belgiei, are o carieră discretă de negociator consecvent, 62 de ani și se declară lipsit de ambiții politice. Principala calitate pe care o posedă, calitate care a înclinat hotărâtor balanța în favoarea sa pentru funcția de președinte UE, este aceea de a reuși să obțină înțelegeri dificile între parteneri dificili, după principiul auto-declarat ”o afacere din care nu câștigă decât unul dintre parteneri e o afacere proastă”.
În toată nebunia electorală a zilelor noastre, știrea a trecut aproape neobservată. La fel ca și personajul sus amintit, despre care multe voci europene susțin că e prea șters, ca politician, ca să aducă vreo contribuție notabilă din înalta funcție pe care o ocupă acum.
Întrebarea firească pe care mi-o pun, în raport cu alegerile din România, este una fundamentală : ce fel de om este necesar pentru președinție, la noi și la ei (care, de fapt, e tot la noi, doar că nimeni, în România, nu e conștient cu adevărat, încă) - o personalitate puternică, reprezentativă, capabilă să-și impună propriul program, sau un negociator încăpățânat și consecvent?
răspunsul, care te poate scoate din postura idioată de măgar al lui Buridan, stă în ceva cunoștințe esențiale de istorie. mai exact, istoria e compusă esențial din două feluri de date : nume de conducători sau nume de state; o perioadă istorică e definită ori de numele personalității care și-a pus amprenta energică asupra unui popor, ori de numele poporului condus de un conducător discret și abil. restul e nesemnificativ și pierdut la scară istorică, cam ca 150 de ani de conducere fanariotă pentru români.
Din punctul meu de vedere, nu există neapărat o condiționare de tip ”cine este necesar în condițiile date” ci mai mult o chestiune de ofertă : pe cine ai să bagi în față?
Are Uniunea Europeană un politician puternic care să reprezinte cu forță amalgamul de copii râzgâiați care nu prea vor să-și pună jucăriile la mijloc ? Poate domnul Van Rompuy să-i alinieze frumos, fără să ridice vocea la ei, ca să cânte la fel la serbarea de sfârșit de an?
Rămâne de văzut dacă mandatul domniei sale va face istorie, cât de mică, sau va fi ignorat de cei care l-au ales. Personal, cred că are șanse infime de a se face auzit în larma europeană. Mai ales că suferă, se pare, de laringită politică. Însă cred că e preferabil ca UE să-și încerce norocul în acest mod, în lipsa vocii puternice a unui președinte cu nume sonor, nu de alta, dar care ar fi acela?
Om trăi și-om vedea. La vot în turul II nu mă duc. N-am ce alege. Nu vom face istorie nici de data asta, nu e prima oară, doar că lipsa de speranță e covârșitoare.
Subiectul postului de față a fost inspirat indirect și de experiența personală cu belgienii. O s-o povestesc, că merită. De-aia am și dubii privind calitățile domnului Van Rompuy, deși recunosc că nu e cinstit
luni, noiembrie 30
miercuri, noiembrie 25
GDF, BRD, RSR
azi am fost la gaze, să plătesc o factură cu ceva penalizări pentru frate-meu.
dom-ne, pe mine mă înveselesc teribil experiențele astea. cred că nu suntem un popor pasibil de trăit în bună înțelegere cu marile corporații. uite cum stă treaba:
de vreun an de zile primesc facturi de la fostul Distrigaz, actual GDF Suez, printate frumos, în culori. mă cam enervează plicul, că n-are bandă de-aia să-l desfaci ușor, ca la Romtelecom, dar una peste alta, aspectul e prietenos. corporația cu pricina a făcut și un sistem de plată pe internet, în care nu contează la ce bancă ai card, plătești ușor și rapid - bravo! (menționez aici cei 2 milioane de neuroni pe care i-am pierdut încercând să plătesc o factură prin BRD internet banking, cu un card emis de respectiva BRD; dragi români, a fost supra-realist! nu se poate plăti. nimic. dacă eu vreau să donez 5 milioane din contul meu de persoană fizică (parol!) într-un cont al unui manelist miliardar care scuipă semințe din chiușapte la stop și m-a agățat cu ”ce face feteleeee, ascultă rock? hai fă că te scot la bambu sâmbătă, punem de-un parti? uite telefonu meu, te pup, pa” - de exemplu, drept mulțumire pentru zâmbetul siderat pe care mi l-am făcut cadou, uite că nu pot. BRD dorește să sun la ei la bancă, unde să-i comunic unei domnișoare la fel de fizice ca și mine, că io vreau să fac o plată din banii mei! după care respectivul cont al manelistului îmi apare -uite contu! - pe pagina mea de internet banking, alături de opțiunea ”repetare plată”. adicătelea, eu nu pot să scriu contul cu mâna mea nicăieri, dacă nu anunț telefonic(!!!) la ei înainte. de ceeeeee? care mai e internet bankingu? e mai simplu să scot 5 milioane de la bancomat și să mă duc la bambu să-i dau boului în mână, poate pică și-o votcă, ceva.)
am încheiat paranteza, că m-am enervat din nou.
deci, cu gazele. n-am avut nevoie să mă duc la ei la sediu, că am internet și card (de la BRD!) care funcționează.
doar că azi a trebuit să rezolv problema fratelui meu, așa că m-am deplasat la ei pe Mărășești ca să le dau foarte mulți bani.
acuma, dacă am o relație atât de smooth cu GDF-ul, normal că am avut așteptări foarte mari de la relația directă om-corporație. cine să vină la ei acolo să stea la coadă, în epoca internetului ? se plătește și pe la poște, cecuri și alte bănci, de ce să-i mai deranjeze pe salariații de sub impecabilele neoane din sediul nou? ei bine, cel puțin 200 de cetățeni aveau un răspuns acceptabil la întrebarea asta.
nu discut despre ceilalți 200 care stăteau nervoși la cozile de la ghișeele de informații, că ăia aveau într-adevăr probleme extrem de particulare și variate, care ar umple un roman - dau doar un exemplu prins cu urechea în timp ce așteptam la casierii : ”doamnă, mie mi-au spart niște nesimțiți de copii, că nici nu-mi vine să le spun așa, niște golani de pe stradă, geamul de la contor și vreau să vină cineva să mi-l schimbe. - depuneți o cerere, uitați formularul. - da când vine? că mi-e frică să nu se strice contoarul, dacă vin și toarnă suc în el? - hă, hă, hă, lăsați că-i mai bine așa (un alt solicitant), nu mai înregistrează! - da io nu vreau probleme dom-ne, că dup-aia vin tot ăștia de la Distrigaz și zic că io l-am stricat și mă pun să plătesc penalizări ! - n-are dreptu, doamnă (același solicitant), că ei l-a scos în stradă, ei să păzească contoaru . - nu știu când vin, că eu doar înregistrez cererea, haideți că e coada mare (cucoana de la ghișeu). - păi da, că v-ați făcut sediu nou din banii noștri, da la telefoanele și roboții ăia nu răspunde nimeni, ca să pierdem noi vremea pe-aici! - nu e vina doamnei (alt solicitant), dânsa e doar angajată! - și io sunt angajată, și ce ? să zică mai departe la șefi! - faceți dumneavoastră o reclamație și io v-o înregistrez! - cuuuum? să stau și la coada aia de la reclamații? hai cucoană că-ți bați joc de mine! - vă rog frumos, eu nu v-am vorbit așa, fac și eu ce pot, haideți, vă rog cu cererea aia!. doamna pleacă înjurând discret (adică soft, doar cu dracu) să completeze cererea, următorul solicitant trece la ghișeu, dar între timp coada mea a înaintat cu 2 metri așa că s-a dus dracului distracția. întrebare : dacă formularele tip de cereri stăteau morman la intrare, împreună cu un text tipărit mare care să specifice că nu contează cât de absurd sau ciudat e motivul cererii, asta-i procedura standard și nu necesită explicații suplimentare, nu era mai simplu? răspuns : nu! toți ar fi stat la coadă ca să întrebe în prealabil, pentru că toți au impresia că dacă vorbesc direct cu un om de la ghișeul corporației, aceasta devine brusc o ființă prietenoasă, fizică și caldă, care rezolvă pe loc problema, respectiv dă un telefon și în 3 minute apare un salariat cu un geam de contor nou-nouț care o conduce pe doamna acasă cu mașina proprietate a corporației, unde schimbă geamul, aspiră sucul din cotor, admonestează copiii, pardon, golanii și nu ia șpagă când pleacă. eu încerc să fiu un om rațional, așa că accept faptul că e imposibil să fi eficient în felul ăsta, când ai milioane de clienți - extrem de individualizați! - așa că trebuie cumva să centralizezi înainte problemele și să trimiți dup-aia un salariat care să rezolve cât mai multe dintre ele, similare pe cât posibil.
să fie foarte clar, nu-mi fac iluzii privind eficiența GDF Suez (de ce ”Suez”, un GDF Ciulnița nu s-a găsit? nu, că n-are infrastructură pentru milioanele de clienți și nici milioane de euro să dea șpăgi pe unde trebuie). dar, oricât de frustrantă ar fi procedura, nu văd de ce trebuie să te încăpățânezi să dezvolți o relație personală cu o corporație în loc să procedezi corect și să le dai în cap după ce vezi că respectiva corporație nu-și face treaba - în fine, prezumția de nevinovăție, bla-bla-bla, nervi salvați de la sinucidere etc., rahaturi de genul ăsta.
revenind la celălalt grupuscul de 200 de oameni de la casierii, jur că doar vreo 10 erau pensionari vizibili, ceilalți, dacă erau, erau pensionați pe caz de boală. mintală. o frumoasă nișă de cetățeni între 30 și 40 de ani, îmbrăcați sport de la Purna sau Adibas, sau cu geci de piele de la Big Berceni și șapcă asortată, bătând din picior impacientați că merge greu coada și fluturând o unică factură la termen pe care voiau s-o plătească aici și acum, sub lumina fluorescentă de sediu nou. plata cash, evident, cu tot măruntul adiacent de dat rest, nu știu de unde scot femeile alea atâtea monezi și bancnote să dea rest la 100 de lei, dar păreau obișnuite, au părut puțintel contrariate când am vrut să plătesc cu cardul.
coada a durat 45 de minute, plata vreo 2. experiența neprețuită!
hai România! eu nu emigrez nicăieri, că-mi plac toți românii, și ăia care fac cozi și ăia salariați la corporație. în definitiv, e ca și cum ai merge la cârciuma din sat să mai bei un coniac Unirea și să mai auzi cine pe cine înjură. satul București.
dom-ne, pe mine mă înveselesc teribil experiențele astea. cred că nu suntem un popor pasibil de trăit în bună înțelegere cu marile corporații. uite cum stă treaba:
de vreun an de zile primesc facturi de la fostul Distrigaz, actual GDF Suez, printate frumos, în culori. mă cam enervează plicul, că n-are bandă de-aia să-l desfaci ușor, ca la Romtelecom, dar una peste alta, aspectul e prietenos. corporația cu pricina a făcut și un sistem de plată pe internet, în care nu contează la ce bancă ai card, plătești ușor și rapid - bravo! (menționez aici cei 2 milioane de neuroni pe care i-am pierdut încercând să plătesc o factură prin BRD internet banking, cu un card emis de respectiva BRD; dragi români, a fost supra-realist! nu se poate plăti. nimic. dacă eu vreau să donez 5 milioane din contul meu de persoană fizică (parol!) într-un cont al unui manelist miliardar care scuipă semințe din chiușapte la stop și m-a agățat cu ”ce face feteleeee, ascultă rock? hai fă că te scot la bambu sâmbătă, punem de-un parti? uite telefonu meu, te pup, pa” - de exemplu, drept mulțumire pentru zâmbetul siderat pe care mi l-am făcut cadou, uite că nu pot. BRD dorește să sun la ei la bancă, unde să-i comunic unei domnișoare la fel de fizice ca și mine, că io vreau să fac o plată din banii mei! după care respectivul cont al manelistului îmi apare -uite contu! - pe pagina mea de internet banking, alături de opțiunea ”repetare plată”. adicătelea, eu nu pot să scriu contul cu mâna mea nicăieri, dacă nu anunț telefonic(!!!) la ei înainte. de ceeeeee? care mai e internet bankingu? e mai simplu să scot 5 milioane de la bancomat și să mă duc la bambu să-i dau boului în mână, poate pică și-o votcă, ceva.)
am încheiat paranteza, că m-am enervat din nou.
deci, cu gazele. n-am avut nevoie să mă duc la ei la sediu, că am internet și card (de la BRD!) care funcționează.
doar că azi a trebuit să rezolv problema fratelui meu, așa că m-am deplasat la ei pe Mărășești ca să le dau foarte mulți bani.
acuma, dacă am o relație atât de smooth cu GDF-ul, normal că am avut așteptări foarte mari de la relația directă om-corporație. cine să vină la ei acolo să stea la coadă, în epoca internetului ? se plătește și pe la poște, cecuri și alte bănci, de ce să-i mai deranjeze pe salariații de sub impecabilele neoane din sediul nou? ei bine, cel puțin 200 de cetățeni aveau un răspuns acceptabil la întrebarea asta.
nu discut despre ceilalți 200 care stăteau nervoși la cozile de la ghișeele de informații, că ăia aveau într-adevăr probleme extrem de particulare și variate, care ar umple un roman - dau doar un exemplu prins cu urechea în timp ce așteptam la casierii : ”doamnă, mie mi-au spart niște nesimțiți de copii, că nici nu-mi vine să le spun așa, niște golani de pe stradă, geamul de la contor și vreau să vină cineva să mi-l schimbe. - depuneți o cerere, uitați formularul. - da când vine? că mi-e frică să nu se strice contoarul, dacă vin și toarnă suc în el? - hă, hă, hă, lăsați că-i mai bine așa (un alt solicitant), nu mai înregistrează! - da io nu vreau probleme dom-ne, că dup-aia vin tot ăștia de la Distrigaz și zic că io l-am stricat și mă pun să plătesc penalizări ! - n-are dreptu, doamnă (același solicitant), că ei l-a scos în stradă, ei să păzească contoaru . - nu știu când vin, că eu doar înregistrez cererea, haideți că e coada mare (cucoana de la ghișeu). - păi da, că v-ați făcut sediu nou din banii noștri, da la telefoanele și roboții ăia nu răspunde nimeni, ca să pierdem noi vremea pe-aici! - nu e vina doamnei (alt solicitant), dânsa e doar angajată! - și io sunt angajată, și ce ? să zică mai departe la șefi! - faceți dumneavoastră o reclamație și io v-o înregistrez! - cuuuum? să stau și la coada aia de la reclamații? hai cucoană că-ți bați joc de mine! - vă rog frumos, eu nu v-am vorbit așa, fac și eu ce pot, haideți, vă rog cu cererea aia!. doamna pleacă înjurând discret (adică soft, doar cu dracu) să completeze cererea, următorul solicitant trece la ghișeu, dar între timp coada mea a înaintat cu 2 metri așa că s-a dus dracului distracția. întrebare : dacă formularele tip de cereri stăteau morman la intrare, împreună cu un text tipărit mare care să specifice că nu contează cât de absurd sau ciudat e motivul cererii, asta-i procedura standard și nu necesită explicații suplimentare, nu era mai simplu? răspuns : nu! toți ar fi stat la coadă ca să întrebe în prealabil, pentru că toți au impresia că dacă vorbesc direct cu un om de la ghișeul corporației, aceasta devine brusc o ființă prietenoasă, fizică și caldă, care rezolvă pe loc problema, respectiv dă un telefon și în 3 minute apare un salariat cu un geam de contor nou-nouț care o conduce pe doamna acasă cu mașina proprietate a corporației, unde schimbă geamul, aspiră sucul din cotor, admonestează copiii, pardon, golanii și nu ia șpagă când pleacă. eu încerc să fiu un om rațional, așa că accept faptul că e imposibil să fi eficient în felul ăsta, când ai milioane de clienți - extrem de individualizați! - așa că trebuie cumva să centralizezi înainte problemele și să trimiți dup-aia un salariat care să rezolve cât mai multe dintre ele, similare pe cât posibil.
să fie foarte clar, nu-mi fac iluzii privind eficiența GDF Suez (de ce ”Suez”, un GDF Ciulnița nu s-a găsit? nu, că n-are infrastructură pentru milioanele de clienți și nici milioane de euro să dea șpăgi pe unde trebuie). dar, oricât de frustrantă ar fi procedura, nu văd de ce trebuie să te încăpățânezi să dezvolți o relație personală cu o corporație în loc să procedezi corect și să le dai în cap după ce vezi că respectiva corporație nu-și face treaba - în fine, prezumția de nevinovăție, bla-bla-bla, nervi salvați de la sinucidere etc., rahaturi de genul ăsta.
revenind la celălalt grupuscul de 200 de oameni de la casierii, jur că doar vreo 10 erau pensionari vizibili, ceilalți, dacă erau, erau pensionați pe caz de boală. mintală. o frumoasă nișă de cetățeni între 30 și 40 de ani, îmbrăcați sport de la Purna sau Adibas, sau cu geci de piele de la Big Berceni și șapcă asortată, bătând din picior impacientați că merge greu coada și fluturând o unică factură la termen pe care voiau s-o plătească aici și acum, sub lumina fluorescentă de sediu nou. plata cash, evident, cu tot măruntul adiacent de dat rest, nu știu de unde scot femeile alea atâtea monezi și bancnote să dea rest la 100 de lei, dar păreau obișnuite, au părut puțintel contrariate când am vrut să plătesc cu cardul.
coada a durat 45 de minute, plata vreo 2. experiența neprețuită!
hai România! eu nu emigrez nicăieri, că-mi plac toți românii, și ăia care fac cozi și ăia salariați la corporație. în definitiv, e ca și cum ai merge la cârciuma din sat să mai bei un coniac Unirea și să mai auzi cine pe cine înjură. satul București.
luni, noiembrie 23
.
http://www.youtube.com/watch?v=FLQALZFW85E&feature=related
ca să aibă sens, a nu se citi decât cu muzica pe fundal.
orice formă de artă te face mare și adânc pe dinăuntru. orice om cred că are un simț particular, exact, care-l face să zboare în afară doar în prezența unei la fel de particulare forme de artă, o nișă personală.
la mine e muzica. fără scăpare.
ca să aibă sens, a nu se citi decât cu muzica pe fundal.
orice formă de artă te face mare și adânc pe dinăuntru. orice om cred că are un simț particular, exact, care-l face să zboare în afară doar în prezența unei la fel de particulare forme de artă, o nișă personală.
la mine e muzica. fără scăpare.
duminică, noiembrie 22
.
de ce, mă întreb absolut retoric, toți oamenii de bună calitate pe care-i cunosc aleg invariabil bunăvoința în detrimentul adevărului? de ce preferă să te-ncălzească cu o vorbă liniștitoare în loc să spună pe față un adevăr care știu sigur că o să te doară?
să fie clar, eu nu vreau să mi se spună că sunt proastă. asta știu deja. și pe mine mă și doare propria prostie, motiv pentru care nu pot să iau decizii pe care ar trebui să le fi tranșat de multă vreme, decât după chinuitoare și prostesc de lungi procese de conștiință. hai, frățioare, să fim cinstiți! doar am știut de mult că nu poți să schimbi o stare de fapt doar pentru că nu vrei să accepți evidența.
Evidența? aici e problema. nimic nu e evident pentru oamenii care vor cu încăpățânare să fie buni. orice pare a fi posibil. dacă mai are și cultură, și ceva iscusință dialectică, te-ai fript. Nimic nu stă în calea afecțiunii celor din jur după ce au hotărât că există cu siguranță un fel în care să te facă fericit. treaba asta cu fericirea e o capcană în care cădem cu toții, ba chiar ne și zvârcolim prin ea, așa ca unchiul Gili care a alunecat pe o balegă, la Podul Dâmboviței, după care a agravat teribil situația încercând să iasă din ea. Fericirea nu e un bun pentru care muncești responsabil și-l capeți la salariu, ci te lovește cam când nu te-aștepți, ca dragostea.
Păi e cinstit așa? Nu e. Și ? Suntem buni pentru că ni se dă satisfacția admirației și respectului oamenilor pe care-i iubim, sau pentru că nu putem trăi altfel? Întrebarea nu ți-o pui decât atunci când trebuie să renunți la unul din motive, adică faci ce trebuie, ce știi că e adevărat, riscând să fi urât și detestat de cei la care ții, sau te sacrifici afecțiunii lor?
răspunsul este da. nu contează pentru care din ele, atâta timp cât poți să trăiești cu el și să fii consecvent. numai că doare ca o schilodeală, în oricare din cazuri.
Și atunci mă bălăcesc mai departe în dilemă, o uit uneori, sau o dau la o parte, sau mi se pare că n-are importanță, așteptând să mă lovească un trăznet din afară care să declanșeze o reacție în lanț. Dar trăznetul nu vine de nicăieri pentru că, nu-i așa, toți cei care ar trebui să trăznească sunt buni, mult mai buni ca mine.
Of, nici n-ar fi trebuit să scriu postul ăsta. Dar acum l-am scris și nu pot să-l uit.
să fie clar, eu nu vreau să mi se spună că sunt proastă. asta știu deja. și pe mine mă și doare propria prostie, motiv pentru care nu pot să iau decizii pe care ar trebui să le fi tranșat de multă vreme, decât după chinuitoare și prostesc de lungi procese de conștiință. hai, frățioare, să fim cinstiți! doar am știut de mult că nu poți să schimbi o stare de fapt doar pentru că nu vrei să accepți evidența.
Evidența? aici e problema. nimic nu e evident pentru oamenii care vor cu încăpățânare să fie buni. orice pare a fi posibil. dacă mai are și cultură, și ceva iscusință dialectică, te-ai fript. Nimic nu stă în calea afecțiunii celor din jur după ce au hotărât că există cu siguranță un fel în care să te facă fericit. treaba asta cu fericirea e o capcană în care cădem cu toții, ba chiar ne și zvârcolim prin ea, așa ca unchiul Gili care a alunecat pe o balegă, la Podul Dâmboviței, după care a agravat teribil situația încercând să iasă din ea. Fericirea nu e un bun pentru care muncești responsabil și-l capeți la salariu, ci te lovește cam când nu te-aștepți, ca dragostea.
Păi e cinstit așa? Nu e. Și ? Suntem buni pentru că ni se dă satisfacția admirației și respectului oamenilor pe care-i iubim, sau pentru că nu putem trăi altfel? Întrebarea nu ți-o pui decât atunci când trebuie să renunți la unul din motive, adică faci ce trebuie, ce știi că e adevărat, riscând să fi urât și detestat de cei la care ții, sau te sacrifici afecțiunii lor?
răspunsul este da. nu contează pentru care din ele, atâta timp cât poți să trăiești cu el și să fii consecvent. numai că doare ca o schilodeală, în oricare din cazuri.
Și atunci mă bălăcesc mai departe în dilemă, o uit uneori, sau o dau la o parte, sau mi se pare că n-are importanță, așteptând să mă lovească un trăznet din afară care să declanșeze o reacție în lanț. Dar trăznetul nu vine de nicăieri pentru că, nu-i așa, toți cei care ar trebui să trăznească sunt buni, mult mai buni ca mine.
Of, nici n-ar fi trebuit să scriu postul ăsta. Dar acum l-am scris și nu pot să-l uit.
despre cele ce curg şi celelalte
Sâmbătă am privit apa curgând.
Râul Neajlov, la vreo 50 km de București, pădurice pe mal cu gunoaie, frunze uscate, picnic, mă rog, tacâm complet de week-end ecologist.
Trebuie să menționez aici, cu toată seriozitatea, bunăvoința și înțelepciunea fără margini (sau cu margini îndepărtate) ale soțului meu, care intuiește locuri comune ale personalităților noastre și le fructifică elegant. Mărturisesc faptul că nu arăt suficient cât de mult modifică acest lucru imaginea de ansamblu a relaţiei noastre. Cer iertare.
Revenind, cred că un râu, oricare ar fi el, e darul lui Dumnezeu pe pământ pentru specia umană , aşa cretină cum e ea. Literal un dar. E ceva profund alinător în curgerea unei ape şi cred că toate apele mişcătoare vindecă orice boală la cap.
Faptul e explicabil acum pentru mine, pentru că asta am realizat sâmbătă: se pare că boala se defineşte fundamental ca dezordine, aritmie, dizarmonie, în consecinţă panaceul este ritm, muzică, dans. Parcă nimic nu dansează mai implacabil vindecător ca un râu.
Mie mi-a cântat apa aia până n-am mai avut cuvinte să le gândesc. A curs prin faţa mea până m-a vindecat complet de idei; am stat, pur şi simplu, cu un băţ în apă, privind tâmp curgerea.
N-am avut nici o şansă. Oricât de masochist ai fi, oricât de mult ţi-ai iubi foamea interioară şi neliniştea, şi sufletul veşnic incomplet, lângă un râu timpul curge simplu cu sens, implacabil, nu se curbează, n-are valori diferite, vârfuri pozitive sau negative: nu e linia aia dreaptă de pe monitoarele de spital care arată că în sfârşit ai scăpat, ci umple tot ecranul.
Mai târziu m-am gândit la teoria relativităţii a lui Einstein - orice om cu scaun la cap trebuie să fie profund neliniştit de implicaţiile celei de-a patra dimensiuni asupra conceptului de evoluţie a spaţiului tridimensional. Mi s-a părut incredibil că abia în secolul XX, un mustăcios ciufulit a atras atenţia, matematic pe deasupra, că cele trei dimensiuni ale materiei finite nu valorează nici cât o ceapă degerată dacă nu există încă ceva care să le facă să se mişte - ca diferenţa între pictura de gang şi Rembrandt. Moartea nu poate fi concepută în coordonate temporale, pentru că nu le are, că dacă le avea, era viaţă (măcar puţin pe fund, cum zice un prieten de-al meu).
Care e legătura? Am avut eu o viziune sâmbătă : am văzut umbra nemişcată a unui copac pe curgerea apei de dedesubt şi mi-am simţit curgerea timpului prin viaţa mea, cuprinzător peste miezul nemişcat al propriei fiinţe. Nu cred că ne schimbăm fundamental, doar percepem această curgere a timpului prin noi şi asta am numit-o viaţă. Poate creştem, ne facem mai mari, dup-aia ne scofâlcim şi ne scufundăm, dar umbra rămâne mereu acolo, în acelaşi loc pe râul care e mereu altul. Iar alinarea în faţa apei curgătoare cred că vine din lecţia pe care ţi-o arată cu simplitate : viaţa poate curge muzical, cu ritm, fără să faci din asta un spectacol de circ.
Acum, mă rog, mie-mi place la circ. Dacă nu mi-ar plăcea, nici n-aş căuta liniştea cu atâta consecvenţă. Dar ăsta e alt dar cu două feţe, tot de la nemernicul care a făcut şi râuri ca să ne dea peste nas că suntem neterminaţi.
Mai e ceva ce am vrut dintotdeauna să spun, dar n-am ştiut cum : apa cu val mic mi-a revelat sunetul liniştii profunde (paranteza e dedicată celor care au stat cu mine pe maluri şi-au băut Martini, ştiu ei care sunt). Pe la 6 dup-amiaza, vara pe malul mării, dacă stai şi taci, auzi cum se sparg discret şi ritmic valuri mici de mal. Între ele, auzi perfect şi clar muzica tăcerii - aş vrea s-o spun mai adevărat, dar tot nu ştiu cum. O las pe altădată.
După ce am stat mult pe malul râului în linişte, m-am vindecat atât de profund că am vrut neapărat să plec undeva şi să ascult un om vorbind. Adică să ghicesc cum curge.
Râul Neajlov, la vreo 50 km de București, pădurice pe mal cu gunoaie, frunze uscate, picnic, mă rog, tacâm complet de week-end ecologist.
Trebuie să menționez aici, cu toată seriozitatea, bunăvoința și înțelepciunea fără margini (sau cu margini îndepărtate) ale soțului meu, care intuiește locuri comune ale personalităților noastre și le fructifică elegant. Mărturisesc faptul că nu arăt suficient cât de mult modifică acest lucru imaginea de ansamblu a relaţiei noastre. Cer iertare.
Revenind, cred că un râu, oricare ar fi el, e darul lui Dumnezeu pe pământ pentru specia umană , aşa cretină cum e ea. Literal un dar. E ceva profund alinător în curgerea unei ape şi cred că toate apele mişcătoare vindecă orice boală la cap.
Faptul e explicabil acum pentru mine, pentru că asta am realizat sâmbătă: se pare că boala se defineşte fundamental ca dezordine, aritmie, dizarmonie, în consecinţă panaceul este ritm, muzică, dans. Parcă nimic nu dansează mai implacabil vindecător ca un râu.
Mie mi-a cântat apa aia până n-am mai avut cuvinte să le gândesc. A curs prin faţa mea până m-a vindecat complet de idei; am stat, pur şi simplu, cu un băţ în apă, privind tâmp curgerea.
N-am avut nici o şansă. Oricât de masochist ai fi, oricât de mult ţi-ai iubi foamea interioară şi neliniştea, şi sufletul veşnic incomplet, lângă un râu timpul curge simplu cu sens, implacabil, nu se curbează, n-are valori diferite, vârfuri pozitive sau negative: nu e linia aia dreaptă de pe monitoarele de spital care arată că în sfârşit ai scăpat, ci umple tot ecranul.
Mai târziu m-am gândit la teoria relativităţii a lui Einstein - orice om cu scaun la cap trebuie să fie profund neliniştit de implicaţiile celei de-a patra dimensiuni asupra conceptului de evoluţie a spaţiului tridimensional. Mi s-a părut incredibil că abia în secolul XX, un mustăcios ciufulit a atras atenţia, matematic pe deasupra, că cele trei dimensiuni ale materiei finite nu valorează nici cât o ceapă degerată dacă nu există încă ceva care să le facă să se mişte - ca diferenţa între pictura de gang şi Rembrandt. Moartea nu poate fi concepută în coordonate temporale, pentru că nu le are, că dacă le avea, era viaţă (măcar puţin pe fund, cum zice un prieten de-al meu).
Care e legătura? Am avut eu o viziune sâmbătă : am văzut umbra nemişcată a unui copac pe curgerea apei de dedesubt şi mi-am simţit curgerea timpului prin viaţa mea, cuprinzător peste miezul nemişcat al propriei fiinţe. Nu cred că ne schimbăm fundamental, doar percepem această curgere a timpului prin noi şi asta am numit-o viaţă. Poate creştem, ne facem mai mari, dup-aia ne scofâlcim şi ne scufundăm, dar umbra rămâne mereu acolo, în acelaşi loc pe râul care e mereu altul. Iar alinarea în faţa apei curgătoare cred că vine din lecţia pe care ţi-o arată cu simplitate : viaţa poate curge muzical, cu ritm, fără să faci din asta un spectacol de circ.
Acum, mă rog, mie-mi place la circ. Dacă nu mi-ar plăcea, nici n-aş căuta liniştea cu atâta consecvenţă. Dar ăsta e alt dar cu două feţe, tot de la nemernicul care a făcut şi râuri ca să ne dea peste nas că suntem neterminaţi.
Mai e ceva ce am vrut dintotdeauna să spun, dar n-am ştiut cum : apa cu val mic mi-a revelat sunetul liniştii profunde (paranteza e dedicată celor care au stat cu mine pe maluri şi-au băut Martini, ştiu ei care sunt). Pe la 6 dup-amiaza, vara pe malul mării, dacă stai şi taci, auzi cum se sparg discret şi ritmic valuri mici de mal. Între ele, auzi perfect şi clar muzica tăcerii - aş vrea s-o spun mai adevărat, dar tot nu ştiu cum. O las pe altădată.
După ce am stat mult pe malul râului în linişte, m-am vindecat atât de profund că am vrut neapărat să plec undeva şi să ascult un om vorbind. Adică să ghicesc cum curge.
luni, noiembrie 9
decât parc
Într-un oraș ca Bucureștiul, parcurile (mari) sunt locurile unde poți să vezi oameni normali.
Intru în parc și după vreo 50 de metri mă lovește evidența: nimeni nu se grăbește. Nimeni nu se uită după mașini, nu ferește vreun zid sau vreun dobitoc și mai grăbit, toți se plimbă.
Spațiul e larg și oamnii încetinesc voit. Dobândesc o ușurință a corpului, care începe să se bălăngăne într-un ritm lent, mușchii se relaxează (în special mușchii feței), tălpile sunt aruncate înainte puțin a lehamite, mâinile se odihnesc prin buzunare, sau în alte mâini, sau pur și simplu se leagănă și ele liniștite pe lângă restul corpului.
Dar mai ales, oamenii din parcuri privesc în jur.
Mi-am dat seama cât de stresant e să mergi printre oameni care privesc constant doar în ei înșiși. Chiar când vorbesc cu mine, chiar când sunt atenți la un lucru anume, privirea e cumva întoarsă spre interior și concentrată să nu lase vreo breșă prin care să fie luați prin surprindere de altă privire. Ori, în parc, privirea se întoarce în afară și privește, laolaltă cu tot corpul. Adică nu le mai e frică de alți oameni, probabil datorită existenței a ceva frumos și viu, care nu e om - copaci, iarbă, cer, câini -, unde ar putea să-și odihnească privirea în cazul unei agresivități vizuale din partea altui om. Alternativa de siguranță.
Bucureștenii sunt foarte singuri când ies în oraș. De frică insidioasă de alți bucureșteni. Pentru că, probabil, nu suntem o comunitate, nu avem spirit de haită - în sensul bun al expresiei - decât cu cei de pe același nivel social cu noi, prieteni, neamuri, cei care se îmbracă-mișcă-vorbesc aceeași limbă; Bucureștiul e o sumă de orașe umane care nu formează un oraș mare, ci coexistă cumva de nevoie în același spațiu finit. Amestecați alandala, funcționăm pe principiul prezumției de vinovăție, având experiența repetată a unei întâmplări tulburătoare : orice agresiune (incluzând tot spectrul cuvântului, fizică sau psihică) e multiplicată înzecit de faptul că te descoperi singur în fața ei, chiar dacă ești într-o mulțime. Adică, revenind la povestea cu privirea, dacă întorci ochii de la agresor, nu găsești nici o altă privire care să te susțină, sau măcar să fie puțin tentată să se implice cumva (păi da, generalizez grosier, dar procentul de excepții e ridicol). Toți sunt singuri, cu ei, pentru ei și-atât. Problema (chiar dacă e personală, deși nu cred) se extinde dincolo de nevoia de suport psihic la nevoie, ci și în caz de parteneriat întâmplător la distracție - fiind bucureșteancă născută, nu făcută, sunt blindată (măcar în exterior) în fața violențelor concitadinilor mei - dar, frățioare, nu se bagă nimeni nici la râs! Măcar cu ochii, cu fața, cu ceva! Mi s-a întâmplat de multe ori să mă trezesc zâmbind ca proasta pe stradă, dintr-un motiv evident, fără să observ în jur nici o reacție. E jenant, mă simt puțintel dusă cu pluta și-mi recompun rapid fața de oraș.
Am divagat, dar o să revin. Până atunci, scenariul e așa : să zicem că o domnișoară platinată, îmbrăcată lucios de firmă, defilează triumfător cu bustul înainte și privirea vulturească, iar deodată, piciorușul încălțat cu cizmă cu toc cui și bot extrem de ascuțit se agață discret de pantoful moale cu ciucurași al unuia dintre cei doi maneliști ce încălzesc o bordură, în pauza nesfârșită dintre două târnăcoape (să le spunem Dorel, ca nume generic), care cască admirativ gura tocmai la domnișoara cu pricina. Nu au vrut să-i pună piedică, doar au uitat că piciorul unuia dintre ei a alunecat nepermis de mult în pietonal, iar domnișoara n-are nici ea vreo vină, privirea fiindu-i vulturească, așa cum am spus, parțial blocată oricum de bustul agresiv. Ea se dezechilibrează vulgar, mai să-și rupă tocul, dar își revine rapid cu instinctul infailibil al culegătoarei de roșii și castraveți de la Popești-Leordeni (na, că am instinct de haită, din ăla greșit!), după care le aruncă o privire de un dispreț zdrobitor tradusă cam așa :”băi luzăre, io nu mă uit la unu ca tine nici cînd îmi cară sacoja (copyright exarhu), cum ți-ai permis să-mi întrerupi marșul către shopping, nu vezi că muncesc? ai noroc că Juan Antonio zis Gămălie (că și prietenii ăia ai lui sunt niște facări, da măcar au Audi, nu ca tine) e plecat cu nisanu la proasta aia de mă-sa să-i ducă varza, că dacă ierea cu mine ți-o furai de nici nu mai vedeai șanțu ăla de căcat lângă care stai. Și degeaba ți-ai tras freza aia, că tot ca un prost arăți. Hai sictir!”. Dorel (1 sau 2) se face mai mic, Dorel (2 sau 1) rânjește încurajator, tradus cam așa :”mamă ce bună ești, ăsta e prost, așa-i, da io? Ăăă?”. Ea defilează nervoasă mai departe, s-a dus dracului, pentru 5 minute, aerul de superioritate, da-și revine repede cu același instinct amintit mai sus. Ei râd gros și-și dau câteva coate, acum și-au propus deja să pună piedică discret domnișoarelor care trec, că mai trece timpul și târnăcoapele alea au mânerul rece. The end.
Acum întreb eu : jumatea aia de minut în care s-au petrecut toate astea nu merită un zâmbet, măcar așa, cu colțul ochiului? Nu de oamenii implicați, doar așa, de scenariul personal care-ți vine instantaneu în cap? Nu e un motiv de enervare (pentru mine), ci de amuzament fugar, într-o zi obișnuită, o întâmplare fericită (tot pentru mine), văzută de mai mulți oameni, care n-au nici o reacție. Zero. Mă seacă!
Așadar, revin la parcuri. Trebuie să menționez cei câțiva cretini (în majoritate de sex feminin) care țipă la copiii lor ”nu alerga cu gura deschisă! uită-te pe unde calci, că m-ai înnebunit!” etcetera, dar în afară de ăștia zău dacă mă enervează cineva în parc. Oamenii dansează echilibrat, în ritmul propriu, cu legănarea firească a ierbii și a copacilor.
Cred că oamenii preistorici nu erau niște brute cu mișcări neterminate și agresive, ci niște dansatori grațioși cu ochii limpezi. Pentru că aveau numai parc.
Intru în parc și după vreo 50 de metri mă lovește evidența: nimeni nu se grăbește. Nimeni nu se uită după mașini, nu ferește vreun zid sau vreun dobitoc și mai grăbit, toți se plimbă.
Spațiul e larg și oamnii încetinesc voit. Dobândesc o ușurință a corpului, care începe să se bălăngăne într-un ritm lent, mușchii se relaxează (în special mușchii feței), tălpile sunt aruncate înainte puțin a lehamite, mâinile se odihnesc prin buzunare, sau în alte mâini, sau pur și simplu se leagănă și ele liniștite pe lângă restul corpului.
Dar mai ales, oamenii din parcuri privesc în jur.
Mi-am dat seama cât de stresant e să mergi printre oameni care privesc constant doar în ei înșiși. Chiar când vorbesc cu mine, chiar când sunt atenți la un lucru anume, privirea e cumva întoarsă spre interior și concentrată să nu lase vreo breșă prin care să fie luați prin surprindere de altă privire. Ori, în parc, privirea se întoarce în afară și privește, laolaltă cu tot corpul. Adică nu le mai e frică de alți oameni, probabil datorită existenței a ceva frumos și viu, care nu e om - copaci, iarbă, cer, câini -, unde ar putea să-și odihnească privirea în cazul unei agresivități vizuale din partea altui om. Alternativa de siguranță.
Bucureștenii sunt foarte singuri când ies în oraș. De frică insidioasă de alți bucureșteni. Pentru că, probabil, nu suntem o comunitate, nu avem spirit de haită - în sensul bun al expresiei - decât cu cei de pe același nivel social cu noi, prieteni, neamuri, cei care se îmbracă-mișcă-vorbesc aceeași limbă; Bucureștiul e o sumă de orașe umane care nu formează un oraș mare, ci coexistă cumva de nevoie în același spațiu finit. Amestecați alandala, funcționăm pe principiul prezumției de vinovăție, având experiența repetată a unei întâmplări tulburătoare : orice agresiune (incluzând tot spectrul cuvântului, fizică sau psihică) e multiplicată înzecit de faptul că te descoperi singur în fața ei, chiar dacă ești într-o mulțime. Adică, revenind la povestea cu privirea, dacă întorci ochii de la agresor, nu găsești nici o altă privire care să te susțină, sau măcar să fie puțin tentată să se implice cumva (păi da, generalizez grosier, dar procentul de excepții e ridicol). Toți sunt singuri, cu ei, pentru ei și-atât. Problema (chiar dacă e personală, deși nu cred) se extinde dincolo de nevoia de suport psihic la nevoie, ci și în caz de parteneriat întâmplător la distracție - fiind bucureșteancă născută, nu făcută, sunt blindată (măcar în exterior) în fața violențelor concitadinilor mei - dar, frățioare, nu se bagă nimeni nici la râs! Măcar cu ochii, cu fața, cu ceva! Mi s-a întâmplat de multe ori să mă trezesc zâmbind ca proasta pe stradă, dintr-un motiv evident, fără să observ în jur nici o reacție. E jenant, mă simt puțintel dusă cu pluta și-mi recompun rapid fața de oraș.
Am divagat, dar o să revin. Până atunci, scenariul e așa : să zicem că o domnișoară platinată, îmbrăcată lucios de firmă, defilează triumfător cu bustul înainte și privirea vulturească, iar deodată, piciorușul încălțat cu cizmă cu toc cui și bot extrem de ascuțit se agață discret de pantoful moale cu ciucurași al unuia dintre cei doi maneliști ce încălzesc o bordură, în pauza nesfârșită dintre două târnăcoape (să le spunem Dorel, ca nume generic), care cască admirativ gura tocmai la domnișoara cu pricina. Nu au vrut să-i pună piedică, doar au uitat că piciorul unuia dintre ei a alunecat nepermis de mult în pietonal, iar domnișoara n-are nici ea vreo vină, privirea fiindu-i vulturească, așa cum am spus, parțial blocată oricum de bustul agresiv. Ea se dezechilibrează vulgar, mai să-și rupă tocul, dar își revine rapid cu instinctul infailibil al culegătoarei de roșii și castraveți de la Popești-Leordeni (na, că am instinct de haită, din ăla greșit!), după care le aruncă o privire de un dispreț zdrobitor tradusă cam așa :”băi luzăre, io nu mă uit la unu ca tine nici cînd îmi cară sacoja (copyright exarhu), cum ți-ai permis să-mi întrerupi marșul către shopping, nu vezi că muncesc? ai noroc că Juan Antonio zis Gămălie (că și prietenii ăia ai lui sunt niște facări, da măcar au Audi, nu ca tine) e plecat cu nisanu la proasta aia de mă-sa să-i ducă varza, că dacă ierea cu mine ți-o furai de nici nu mai vedeai șanțu ăla de căcat lângă care stai. Și degeaba ți-ai tras freza aia, că tot ca un prost arăți. Hai sictir!”. Dorel (1 sau 2) se face mai mic, Dorel (2 sau 1) rânjește încurajator, tradus cam așa :”mamă ce bună ești, ăsta e prost, așa-i, da io? Ăăă?”. Ea defilează nervoasă mai departe, s-a dus dracului, pentru 5 minute, aerul de superioritate, da-și revine repede cu același instinct amintit mai sus. Ei râd gros și-și dau câteva coate, acum și-au propus deja să pună piedică discret domnișoarelor care trec, că mai trece timpul și târnăcoapele alea au mânerul rece. The end.
Acum întreb eu : jumatea aia de minut în care s-au petrecut toate astea nu merită un zâmbet, măcar așa, cu colțul ochiului? Nu de oamenii implicați, doar așa, de scenariul personal care-ți vine instantaneu în cap? Nu e un motiv de enervare (pentru mine), ci de amuzament fugar, într-o zi obișnuită, o întâmplare fericită (tot pentru mine), văzută de mai mulți oameni, care n-au nici o reacție. Zero. Mă seacă!
Așadar, revin la parcuri. Trebuie să menționez cei câțiva cretini (în majoritate de sex feminin) care țipă la copiii lor ”nu alerga cu gura deschisă! uită-te pe unde calci, că m-ai înnebunit!” etcetera, dar în afară de ăștia zău dacă mă enervează cineva în parc. Oamenii dansează echilibrat, în ritmul propriu, cu legănarea firească a ierbii și a copacilor.
Cred că oamenii preistorici nu erau niște brute cu mișcări neterminate și agresive, ci niște dansatori grațioși cu ochii limpezi. Pentru că aveau numai parc.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
