Azi, fără cuvinte inutile

un domn mi-a amintit astăzi despre Herta Muler. Am vrut de vreo două săptămâni să scriu despre dânsa, dar n-am reușit să încheg nimic cu adevărat revelator, așa că renunț. Este unul dintre puținii scriitori care vorbesc atât de complet și de adevărat prin ceea ce scriu încât orice comentariu devine o înșelăciune. Adaug doar Fernando Pessoa ”Cartea Neliniștirii”. Două recomandări din toată inima, fără altă justificare decât scriitura însăși. Enjoy.

banc porcos (pe final)

copyright Mirela, o doamnă:
”trei cowboy în pădure, la foc , stau de vorbă.
primul cowboy : ”am fost acum o săptămână la cârciumă, unde a început un scandal. se băteau toți cu toți, ca chiorii. io am stat jos vreo juma de oră, până mi-a vărsat unu berea, atunci m-am ridicat și i-am luat la bătaie unu câte unu până am golit tot localul. sunt cel mai tare cow-boy!”
al doilea cowboy : „io am fost la un concurs de călărit tauri. am stat pe taur vreo 5 minute, că n-a putut să mă dea jos, după care am coborât io și l-am doborât cu un pumn. sunt cel mai tare cowboy!”
al treilea cowboy, în liniște, răsucea jarul cu pula.

sălbăticiunile orașului

le-am vazut acum o oră, din mașină. copii, tineri, maturi, bătrâni. ascunși după nebunie, obsesii, pungi de aurolac. au priviri hăituite și furișe, veșnic în alertă, nu sunt niciodată prinși pe picior greșit de vreo agresiune și nici nu se miră. dacă aleargă, o fac cu aceeași grație implacabilă ca animalele sălbatice, fără să le pese cum le stau hainele în fugă, fără poză, pur și simplu de nevoie acută de a scăpa de ceva. când au ceva de spus, e ceva stringent și o spun cu voce tare, ca și cum ar fi singuri. de fapt, chiar sunt întotdeauna singuri, sau dacă fac parte dintr-un grup, e unul atât de ascuns despre care oamenii nu știu aproape nimic, o ramură nescrisă a vreunui ordin masonic unde nu ai acces decât dacă nu ai nimic. nimic al tău.
sălbăticiunile orașului sunt cel mai puțin ale orașului decât toate celelalte creaturi, nu sunt stăpânite de lucruri, sau de dragostea altor oameni, sau de nevoia de a aparține. n-au ajuns niciodată acolo, în locul acela cald, așa că sunt permanent pregătite să facă față răului, sau să facă rău. Răul n-are prea mult sens, e doar o problemă de supraviețuire.
dacă le prinzi privirea ți se face frică, frică de toată evoluția ta ca om educat, protejat, neliniștit, cu noțiuni acute de trecut și viitor. ei n-au istorie și nici n-o fac vreodată. trăiesc acum și se adaptează instantaneu la prezent, cu instinct primitiv.
sălbăticiunile orașului ar fi atât de frumoase, dacă n-ar fi atât de hăituite sau ignorate. dar atunci n-ar mai fi sălbăticiuni, și orașul ar fi o casă unde poți să crezi că știi pe toată lumea.

văroooooog

dragii mei,
vă rog, dacă aveți plăcerea și dorința, să mă ajutați și pe mine, după cum urmează:
Aj vrea să-mi spuneți ce vă place să faceți. 3 lucruri care vă fac să vă treziți dimineața. 3 lucruri pe care, atunci când le faceți, vă uitați pe voi și nu vă gândiți la absolut nimic altceva decât la lucrul ăla anume.

Balansând eu între glume și treburi serioase, am aflat că se confundă îngrijorător - adicătelea lucrurile care mă fac să râd (singură, ca nebunii) ajung să fie la fel de importante ca lucrurile care mă fac să gândesc. Nu cred că e în regulă. Nu sunt eu un om serios? Responsabil? e acceptabil să sari ca nebuna de la o cugetare tip guru la o povestioară cretină fără implicații profunde? nu e rușinoasă schizofrenia asta? să nu răspundă nimeni, că am boală pe sfaturi și sentințe, mi-ajung alea pe care mi le dau singură. Problema e următoarea : deduc eu în sinea mea că oamenii sunt ca starea vremii - azi plouă mocănește și e bine în casă la căldură cu lumina caldă a lămpii și o familie zgomotoasă și veselă, mâine plouă identic mocănește și e nasol în casă fără lumina soarelui și o familie zgomotoasă și enervantă. Adică nu plouă identic mocănește, că nu vedem noi la fel ploaia. Atunci oamenii sunt la fel de labili și schimbători ca percepția asupra buletinului meteo? Eu cred că da, dacă sunt cinstiți cu ei înșiși. Sau am eu personalitate multiplă? Care dintre ele sunt eu? mă rog, n-are importanță, dar ajjj vreeeeaaa să aflu care sunt lucrurile alea care mă fac să vă plac cu adevărat - că vă plac pe toți ăștia care ați scris aici până acum.

Ca să fiu cinstită până la capăt, eu mă plac pe mine. Dar nu prea știu de ce. Că dacă despic firul în patru, e jale - inconsecveță, nehotărâre, însăși despicarea firului în patru până la demență, obsesii matematice, sociopatie, o varză frățioare. În disperare, hai să spun că eu sunt ce-mi place cu adevărat să fac, iar lucrurile alea determină cumva faptul că-mi place să stau cu mine. Și mai cred că eu sunt și oamenii pe care-i plac, din cauza acelorași lucruri subtile care-i definesc.
Pe cei pe care-i întânesc față-n față nu pot să-i întreb , că mi-e rușine că mă fac de râs. Pe cei pe care nu-i cunosc fizic, aș vrea să-i aflu mai mult. Ce-mi spuneți (dacă-mi spuneți) mă ajută să aflu despre mine și-mi crește și moralul că nu sunt labilă psihic.

Cei care mă cunosc știu că sunt un om serios, responsabil, relativ inteligent și cu ceva umor. Dar uite că nu sunt. Nu chiar.
Top 3:
1. de departe câștigător : să zac în pat, în liniște, înainte să adorm și să imaginez scenarii total nerealiste despre alte timpuri, alte lumi, cu oameni din capul meu. Altfel nu pot să adorm. Aaa, în plus, eu ies bine întotdeauna în poveștile astea - ce mama dracului, eu muncesc la ele!
2. să repar mecanisme cu șuruburi și fire, în special să folosesc scule cum ar fi șurubelnițe, chei, patent. După care să văd că funcționează. De preferință, să aibă un manual gros din care să deduc problema mecanismului și principiul de funcționare.
3. să mă uit la degetele de la picioare ale fetelor mele.

Fără abureli de tip ”îmi plac lectura și călătoriile”.Fiți clari. Dacă nu răspunde nimeni la postul ăsta, jur că nu mai scriu tâmpenii niciodată. Nu aici.

telenovelă belgiană pentru rock și orchestră

două lucruri importante pentru mine s-au întâmplat ieri, 1 decembrie, despre care nu pot să scriu nimic:
1. la Timisoara au avut loc manifestații în stradă împotriva pactului Geoană - Antonescu, proteste auto-catalogate drept anti-comuniste și anti-Iliescu - nu le pot comenta pentru că trebuie să mărturisesc cinstit că nu mai pot să am o opinie obiectivă prin ceața electorală care mă paralizează. Nu știu și nu vreau să cred nimic despre nici un protest cu cinci zile înainte de turul II al alegerilor prezidențiale. Mă scârbesc deopotrivă alegerea Timișoarei ca loc de asumare oficială al acestei înțelegeri dubioase PSD-PNL (Timișoara, frățioare, cât de prost să fii să-l bagi pe Geoană în față în orașul unde au murit oameni la revoluția anti-comunistă??? Doamne, ne ducem pe apa Sâmbetei, vă jur!), cât și bănuiala că manifestațiile au fost organizate din culise de PDL și Băsescu. Faptul că probabil au ieșit și câțiva oameni în stradă care au strigat cinstit ”Jos Iliescu” și ”Jos comunismul”, mă umple de furie.
2. am făcut un grătar în curte cu prietenii, așa, de ziua națională (că aveam nevoie de un motiv! aiurea...). La masa de-a dreptul porcină care s-a întins, s-a pornit - pentru prima oară - o discuție politică despre Geoană vs. Băsescu. Oameni deștepți, sensibili, cu umor, s-au porcăit delicat cu argumente pe care n-am îndrăznit să le cataloghez drept superficiale, că dacă le spuneam că eu nu votez din cauză că amândoi candidații sunt de rahat și că aruncă praf în ochii românilor acum pe ultima sută de metri, o dădeam în alt scandal. Nu comentez, vă iubesc pe toți, mai bagă un mic cu muștar, că se răcește. Micul, nu muștarul.

Așadar, mă distanțez rușinos de actualitatea politică și povestesc din amintiri experiența cu belgienii pe care am pomenit-o în postul despre premierul Herman Van Rompuy.

Colegul meu de birou, Mateiaș, m-a abordat prin iarna trecută cu o idee interesantă: pasămite, există un festival de rock la Werchter , Belgia, între 2 și 6 iunie. Fiind vorba de o recomandare din partea unui om blând care fumează ierburi constant, am luat problema în serios și am intrat pe site-ul respectivului festival. Acolo, surpriză : vreo 24 de formații de rock în patru zile de festival, cu nume care de care mai sonore. E adevărat că am orbit parțial când am văzut Metallica drept cap de afiș, am și eu fixațiile mele la care nu renunț nici moartă, dar nici restul nu era de aruncat, ba dimpotrivă. Așa că am pus deoparte imaginea de femeie responsabilă, mamă a doi copii minori, integrată social undeva peste medie, și m-am aruncat orbește într-o aventură fără coordonate clare. Soțul meu a fost foarte de acord, probabil plictisit de aparențele menționate mai sus, așa că am comandat bilete de festival, locuri în camping, bilete de avion (la Tarom, mai scumpe, dar nu mă urc în avioanele alea low-cost că și-așa îmbătrânesc cu anii când zbor cu avionul, n-are rost să prind suta de ani în patru zile). După care am așteptat frumos să vină vara, plină de speranță. Părea a fi un fel de Vamă cu muzică foarte bună, ce vrei mai mult de-atât?
Am luat rucsacii (sau rucsacurile?), cortul, acte și telefoane mobile (le menționez, că fac parte din poveste) și am plecat către Bruxelles pe 1 iunie. Am ajuns acolo pe aeroport la ora 8 seara, cu gândul să petrecem noaptea prin această metropolă europeană, metropolă a Uniunii Europene, metropolă, ce mama dracului, și să ajungem la Werchter la 8 dimineața, când se deschidea campingul. Trenul rapid către Werchter pleca din subsolul aeroportului și te duce în 15 minute până la Leuven, de unde aveam asigurat transport cu autobuzul până la locul faptei.
Așaaa. Aeroportul internațional pare internațional, într-adevăr, la acea oră anume din zi. Ne-am bucurat, am băut o bere cu 6 euro la restaurant ca să-mi revină ritmul cardiac la normal după 3 ore de zbor (foarte civilizat de altfel, am tot respectul pentru Tarom).Am plecat cu trenul rapid către centru, fluturând entuziasmați o frumoasă hartă color cu minunile Bruxelles-ului.
Sunt gata să admit că oboseala, în special psihică, are un cuvânt de spus în ceea ce privește impresia mea despre această capitală europeană: este un oraș îngrijit, cu un centru vechi frumușel, complet lipsit de atmosferă istorică, restul este curat, trist, plicticos. Umblând cu ochi înfometați după ceva care să ne facă să ne oprim, am bănănăit printre turiști blazați ce păreau la fel de derutați ca și noi, iar la un moment dat, pe la 10,30, ne-am oprit extenuați la o cârciumă să mâncăm ceva specific locului, măcar. Adică scoici. Nasol. La 11, ospătarii au început să strângă mesele prin jurul nostru, altfel foarte îndatoritori, motiv pentru care ne-am simțit și am plecat mai departe, la altă cârciumă, speram noi, dar stupoare : peste tot se strângeau mese! La ora 12 totul era închis. Hoarde de oameni dezorientați se îndreptau agale către hotelurile scumpe la care stăteau, mai puțin noi care n-aveam hotel - la ce ne trebuia? Dan mă întreabă visător ”oare Becali ce face după 8 seara, când vine la slujbă la Consiliul Europei?” Tot el își răspunde : ”cre-că și-a închiriat o vilă în Bruxelles, împreună cu EBA, unde bagă niște grătare cu lăutari și-i înjură pe adormiții ăștia”. Probabil.
Așa că ne-am căutat și noi hotel, am găsit într-un târziu când pierdusem orice speranță, ne-am culcat dezbrăcați, că bagajele erau în seif la aeroport ca să nu stea în calea descoperirii metropolei cu pricina, și ne-am trezit pe la 10 dimineața cu entuziasmul puțintel ciobit. În definitiv, mai dă-i dracului cu Urziceniul lor spoit, că noi am venit la festival de rock.
Despre transporturi în Belgia numai de bine. Probabil că mulți fug de-acolo foarte repede, așa că s-au pus la punct cu infrastructura. Totul e smooth, rapid, civilizat. Am ajuns la Leuven, unde am dat cu ochii, lângă gară, de o coadă de cca 1000 de tineri ( că nu pot să le spun altfel) care așteptau autobuzele pentru Wrechter. ”Am pizdit-o” rezumă Dan situația. Eu ridic vulturește privirea, că ideea a fost a mea, pregătită pentru multe glume cretine din partea soțului care din păcate are foarte mult umor și nu mă pot abține să râd, în loc să mă enervez. Dar, cum am spus, metodele de scăpare din Belgia sunt impecabile, adică transportul e de vis; autobuzele făceau coadă unul după altul, împărțite pe zone de camping (poftim!), iar la coada cu pricina nu se stătea, propriu-zis, ci se înainta relativ rapid și sigur. După nici un sfert de oră ne-am suit și noi, puțintel dezorientați de atâta eficiență, fără să ne îmbrâncim cu nimeni. Afară, soare și 40 de grade la umbră. Mă rog, e vară, aveam șepci.
Populația de tineri belgieni, englezi (foarte mulți), olandezi și încă ceva de prin alte părți, părea prietenoasă și relaxată. Cam prea relaxată pe gustul meu, pentru un festival de muzică rock, dar mi-am zis că trăiesc cu sechele dintr-o țară veșnic pe buza prăpastiei. Hai să ne relaxăm și noi. Zis și făcut. Am ajuns la camping, am mers cam un kilometru până la intrare bând apă într-una, pe o șosea mărginită de corturi improvizate cu junk-food, tricouri, șepci și din nou junk-food. Dan mă întreabă : ”tu ai văzut ce grase sunt astea?”, eu arăt către junk-food, el aprobă, după care zice :”bine că au bere la drought la fiecare dugheană”. Dă să se oprească să-și ia una, după care trece la următoarea dugheană, după care se întoarce la mine siderat :”fă păpușă, aia nu e bere la halbă, e maioneză la manetă!”. Mă înțeapă un presentiment despre ce-o să mâncăm noi cinci zile, dar nu zic nimic.
La camping, stăm la coadă cam o oră ca să ne validăm biletele și să primim brățări de festival. Campingul nostru consta într-o pârloagă de vreo 2 ha, înnierbată frumos de altfel, cu un grup de 4-5 pomi înalți pe undeva aproape de spatele câmpului. Deci, umbră cam 0,3%. Acum, eu mă gândeam cu o logică de om hăituit de condiții nasoale de campare, că tot poporul care intrase înaintea noastră avea să-și pună corturile pornind de la grupusculul de pomi care dadeau umbră. Aiurea. Belgianul majoritar începuse să campeze nemțește de la linia din față, frumos către spate. Sub pomi, 2 corturi - de englezi! Văzând norocul care ne-a lovit din prostia altora, ne-am așezat frumos cortul, după studierea în prealabil a însoririi, sub sus-menționații copaci. Acolo nu era înnierbat la fel de frumos, erau câteva răgălii, dar ce contează am zis noi, cu creierii aburiți sub șapcă. Pe lângă noi treceau grupuri de oameni care cărau navete de bere (foarte caldă, evident), corturi de armată dintr-alea de 20 de persoane, piscine gonflabile, frigidere. Da, frigidere cu roți, eu întreb ”auzi, ăștia stau aici toată vara?”, Dan zice ”nuuu, dar sunt obișnuiți cu confortu, n-au stat niciodată la Vamă trei săptămâni pă banii scoși din vânzarea de borcane goale de iaurt”. ”Bravo lor, da cine păzește frigideru cât sunt ei la concerte?”. Dan mă privește puțin disprețuitor :”la ăștia nu se fură ca la noi, e Belgia, mămiță, nu Jimbolia”. Mda.
Ieșim la plimbare către zona de concerte. Pe drum, descoperim cârciuma cu bere, ne așezăm s-o bem, timp în care eu îmi pun mobilul la încărcat la unul din standurile cu încărcătoare de lângă intrarea în camping - Nokia din ăla vechi, puțin jupuit, pe care l-am lăsat vreo 2 ore, că uitasem între timp de el bând cele 6 beri de sete. Îl iau și pornim mai departe, uitându-ne după oameni mișto, dar nu prea avem ce alege - ele erau ori foarte grase, cu bluzițe minuscule și strechuri peste șunci, ori subțirele, blonde și cu priviri golite de orice gând; ei, băieți frumoși ca brajii, invariabil escortând câte o grasă dominatoare, părând foarte recunoscători că au cu cine face sex. Nu păreau că au ceva de-a face cu muzica din festival, ci erau doar în proces de socializare cu alții asemenea lor, bând tone de bere cumva meșterește, așa ca la servici. Adică veniseră cu treabă, alta decât concertele. Nu sunt rea, dar așa erau și la festival, am văzut noi dup-aia.
Concertele la cele două scene, cu toate amenajările adiacente (ecrane video enorme, grupuri de boxe amplasate intermediar pe gazon, etc.) au fost organizate impecabil. Sonorizare de vis, lumini, totul făcut profesional, fără greșală. Mi-a plăcut ce-am auzit, în special The Prodigy, The Killers, ceva Jason Mraz, Seasick Steve, Nick Cave, Dave Matthews Band, Kaiser Chiefs, marea surpriză live NineInchNails. De Metallica nu mai zic, că nu sunt obiectivă. Cumva dezamăgitori Oasis și Coldplay. Nu știu ce-au căutat acolo 2Manydjs și Black Eyed Peas, dar la popor au prins cel mai bine, că era cumva un disco cu 300 000 de cretini.
Stadioanele s-au umplut din prima zi cu un covor de hârtii îmbibate de omniprezenta maioneză, peturi de bere pe care le strângeau unii dintre belgieni ca să ia o bere gratis la 20 de pahare goale adunate de pe jos, ambalaje dubioase de mâncare chinezească sau vietnameză îmbibate și ele cu - surpriză! - tot maioneză. Scenariul era așa : ei turuiau veseli în timp ce li se scurgeau zemuri din senvișuri pe iarbă, când terminau de mâncat turuiau în continuare în timp ce lăsau din mână ambalajele acolo unde erau așezați, se ștergeau pe blugi, după care își aprindeau o țigare cu iarbă. Fumul aromat plutea compact cam pe 4 stadioane adunate, așa că nici nu simțeai nevoia să-ți aprinzi și tu una. Dan a susținut că noaptea vin niște chinezi care adună gunoaiele pentru ziua următoare - ei bine nu, stratul s-a îngroșat constant în 4 zile, cred că au băgat direct buldozerele după festival. Erau coșuri de gunoi, dar la minim 2 metri de fiecare consumator, în consecință prea departe.
”Aici nu e ca la Vamă” zice Dan, la fel de visător ca la Bruxelles. Nici nu știa cîtă dreptate avea. La întoarcere către camping, în prima zi, și-a pus și el mobilul la încărcat la standul cu pricina (obișnuit fiind cu telefonul lăsat în priză în mijlocul cârciumii Expirat din Vamă și uitat acolo vreo juma de zi) - Nokia din ăla nouț, cu cameră video. După 20 de minute, ia telefonul de unde nu-i! Ochii s-au injectat, înjurăturile au pornit valuri, dar telefonul n-a mai apărut. ”'Futu-ți Belgia mă-tii!” a fost cea mai blândă , după care a urmat și ”Futu-ți România mă-tii” ( a mea personală) după o oră de încercat să sun la Orange ca să-i blocheze cartela. Dacă ești român în străinătate nu contezi pentru Orange România, pentru că nu ai cum să le dai telefon de pe altă cartelă Orange, evident. Pur și simplu nu face apel, discuțiile cu roboții lor se finalizează cu un exasperant ton de ocupat. Am reușit să rezolv problema după ce-am sunat în țară la cunoscuții care aveau telefoane tot la Orange, ca să anunțe ei tragedia. În fine, după o oră și jumătate s-a reușit, timp în care belgianul hoț putea să converseze liniștit cu mătușa din Tahiti pe banii soțului meu. N-a fost cazul, cred că era un belgian foarte prost. Sau mă rog, un belgian.
Ar mai fi de menționat problema cu soarele din Belgia. Pe la 9 seara, stând sfârșiți de căldură pe gazon, la concert, privim soarele care stă în aceeași poziție de 5 ore. Dan mă îndeamnă să-l sun pe tata la București să intre pe net și să-mi spună la ce oră apune soarele la looser-ii ăștia. Fac întocmai, tata își drege vocea la telefon și zice ”ăăă, am aici pe sait trei ore diferite, astronomic, maritim, pe care-l vrei?” Îmi înnăbuș o înjurătură urâtă și zic, ușor răstit ”dă-mi-l pe ăla care-i cel mai devreme”. Tata ghicesc că rânjește malefic : ”10, 47”-”cuuuuum? adică o să fie soarele ăsta cretin până la unșpe fără un sfert?”. ”Dracu v-a pus” conchide tata ”aici e răcorică și uite beau o bere rece, cântă greierii, mi-am pus și-o muzică...”. ”Hai sictir!” închei eu grosolan, după care îl privesc cu milă pe Dan. Oftăm, țară de rahat, muzica e de vis, las că ajungem noi și la Vamă.
La plecare, Metallica a încheiat festivalul pe la 12 noaptea, noi am strâns totul din timp ca s-o zbughim către autobuze înaintea celorlați 300 ooo de oameni (credeam noi) care vor părăsi campingurile ca să se ducă pe la casele lor. Aiurea. Ne-am suit într-un autobuz pe jumătate gol, care ne-a lăsat în gara din Leuven la 3 dimineața, unde câteva grupuri de tineri dormeau pe jos pe holurile impecabile ale gării, așteptând primul tren către Bruxelles, la ora 5. Automatele de băuturi blocate, reflectoare de stadion care luminau peroane goale, o singură întrebare esențială : de unde ne luăm noi niște țigări și-o apă din Leuven? Dan pleacă plin de curaj să găsească un non-stop, pentru că, nu-i așa, speranța moare ultima, ăla e un oraș serios. Vine nervos după o oră, cu o apă și fără țigări, povestindu-mi cât de frumos iluminat e orașul gol, unde totul e închis, inclusiv benzinăriile, unde singurul chioșc de unde să-ți cumperi ceva, orice, e ținut de un arab care, din păcate, n-avea licență să vândă și țigări. Așteptăm plini de speranță trenul către aeroportul internațional al metropolei europene, unde să ne relaxăm la restaurant cu un mic dejun copios, o cafea aburindă și 5 țigări fumate deodată (afară , dar ce contează?).
Așa facem, descălecăm în aeroport cu ochii cârpiți de lipsa de nicotină și cu muzica în cap. Acolo, muzica se oprește brusc - tăcere! 3 nivele de aeroport foarte internațional, unde la 6 dimineața totul e închis - zeci de magazine, cârciumioare, bărulețe, standuri, toate cu obloanele trase și programul înscris pe ușă ”se deschide la 7 ,00”. Călători din toate țările, uniți de disperare, zac lipsiți de speranță pe bănci, mestecând obsesibv gumă. Avioane vin și pleacă unul după altul, noi zăcem răpuși în fața unui magazin cu țigări și cafea așteptând ora 7,00 ca pe mântuirea sufletelor, jurând că nu mai punem piciorul aici câte zile om avea.
Am plecat, am ajuns la București tot cu Taromul - se le dea Dumnezeu sănătate - acasă ne-am culcat și ne-am trezit pe la 12 noaptea, când Dan s-a dus doar așa, de-al naibii, la non-stopul de la colț să cumpere ceva, orice. A venit zâmbind.
E subiectiv ce-am scris? Ba bine că nu !
Nu cred că Belgia putea avea un premier altfel decât domnul Van Rompuy. S-ar fi sinucis după 3 zile.