Los Angeles.
Spaţiu, din nou. Construcţii răsfirate, retrase generos de la stradă. Curăţenie, inclusiv în cartiere mărginaşe, mai sărace. Tot ce reprezintă spaţiu public arată impecabil, în ceea ce priveşte pavaje, plantaţii, borduri, etc. Am înţeles că dacă nu-ţi tunzi gazonul din faţa casei o dată pe lună, primăria te amendează de te usucă, şi asta se vede. Fiecare casă din cartierele rezidenţiale are zona de la stradă plantată altfel, cu un copăcel, un rond de flori, nişte ierburi, cumva altfel decât vecinul, dar la fel de îngrijit. Nu există garduri. Casele sunt simple, fără pretenţii, dar foarte bine executate la nivel de detaliu. Oamenii nu se grăbesc şi dau impresia generală că o cam ard, deşi ştiu din surse de încredere că munca la serviciu în America e o continuă competiţie; cu toate astea, după ce ies de la serviciu, americanii se plimbă până acasă, se plimbă prin parc, la film sau la cârciumă.
Los Angeles pare cumva de plastic, un oraş (sau megalopolis) al oamenilor implicaţi în special în zona de entertainment şi figuraţie. Centrul cu clădiri înalte - buricul târgului - câştigă prin caracterul cârciumilor şi magazinelor de la parter, care par să aibă o istorie, scurtă sau nu, în spatele lor.
Am vizitat (la plesneală, cum s-ar spune) Huntington Library. Asta reprezintă de fapt un domeniu al unui bogătaş care a donat proprietatea primăriei, după moartea lui prin 1920. Biblioteca e adăpostită de palatul de reşedinţă, iar pe restul domeniului există, încă de la 1900, o grădină botanică împărţită în diverse categorii : grădina de trandafiri (cu peste 200 de soiuri diferite), grădina japoneză, pădurea de bambus, pavilionul de ceai, grădina de mirodenii, grădina chinezească, pavilionul de expoziţie a colecţiei de tablouri şi ceramică, sera enormă ce adăposteşte padurea tropicală, plus toate amenajările cu gazon, statui, pomi, etc., toate astea desfăşurate cam pe 3ha. Mi-a lăsat impresia unui loc unde poţi să vii în fiecare duminică cu copiii şi să te plimbi, iarăşi şi iarăşi, fără să te plictiseşti. Frumuseţea locului şi gradul de îngrijire te fac să respiri uşor, ca în vacanţă.
Yosemite Park
Rezervaţie naturală în munţii Sierra Nevada, cam cât judeţul Ialomiţa. La intrarea în rezervaţie am oprit la o benzinărie să facem plinul, iar moşul de la casă mi-a zâmbit şi mi-a vorbit cu "dear". Mai încolo, am oprit să luăm nişte sandwichuri şi apă, iar indienii de la casă mi-au zâmbit din nou şi au comentat cam aşa :" nu sunteţi americani, nu? sigur că nu sunt americani (zice celălalt), nu vezi cât de drăguţă e domnişoara? să ştii că americancele nu sunt în regulă (continuă primul), au ceva greşit la cap." După ce ieşim, Dan îmi explică, deşi eu nu ţineam neapărat - "Păi sigur, te-au văzut de-a lor, ca de la Bombay, sigur că s-au dat la tine. Noroc că arăt eu a suedez. Şi treaba cu domnişoara e o bobiţă la care nu credeam că mai pici." Să afle domnia-sa, ca şi toţi bărbaţii din lume, că asta e o bobiţă la care femeile pică ÎNTOTDEAUNA.
Cu moralul ridicat, am purces în rezervaţie. Glumele s-au stins încet, în timp ce înaintam spre pădurea de seqoia. Parcă e altă lume, la altă scară, impresionantă până la os, fără să te strivească. Parcarea pentru maşini e amenajată într-un luminiş, printre câţiva copaci cu diametrul trunchiului de minim 3 metri fiecare. În jurul lor, câte o împrejmuire cu gard de lemn şi o inscripţie hilară :"vă rugăm nu călcaţi lângă copac, asta ar putea dăuna rădăcinilor". Să mori tu!, cum ar zice prietenul Badiu.
Cel mai bătrân seqoia din rezervaţie (al patrulea ca dimensiuni din lume) are 1800 de ani şi grosimea trunchiului de 8,5 metri; doar o creangă laterală e groasă cât un brad de Crăciun pentru piaţa San Pietro.
Nu se poate explica, pozele nu fac două parale, trebuie să stai lângă ei ca să simţi dimensiunile şi anii.
Mai sus în parc, drumul urcă pe lângă o vale enormă a unui râu, unde lumina cade ca o pătură şi rămâne acolo. Dimensiunile stâncilor laterale sunt covârşitoare, tăiate dintr-o bucată, câţiva nori stau agăţaţi la nivelul ochilor. Peisajul este greu de descris în cuvinte. Din nou, trebuie mers acolo ca să înţelegi.
Lake Tahoe.
Am vrut să ajungem acolo în aceeaşi seară, plecând din Yosemite Park, dar noaptea ne-a prins în faţa unei trecători din munţi, închisă din cauza a 3cm de zăpadă. GPS-ul american pe care l-am menţionat ne-a indicat corect o mică staţiune de schi, la vreo 2km, unde am oprit la singurul hotel existent. Un mexican enorm târâia un tomberon în faţa intrării, într-o linişte de munte pustiu. Apelat politicos cu "vă rog", omul a lăsat tomberonul şi ne-a dus pe nişte coridoare pustii până la barul hotelului, unde barmaniţa voinică hrănea cu tărie şi bere vreo 7-8 turişti americani, obişnuiţi de-ai locului. După ce a telefonat după persoana care trebuia să ne înregistreze cazarea şi s-a scuzat că asta e singura zi când cucoana cu pricina plecase la fii-sa mai devreme, ne-a făcut ea formele, mai precis o hârtie scrisă de mână şi o cheie de la cameră. După care a scris un afiş cu pixul, pe care l-a aşezat la recepţie, pe care sugera altor eventuali turişti apăruţi acolo, în puterea nopţii, să sune la 911 dacă vor cazare. În cameră frig, că nu dăduseră drumul la încălzire în hotel, dar un băiat îndatoritor ne-a adus repede o aerotermă care mirosea periculos a ars, aşa că am stins-o. Am dormit tun până a doua zi, cu mulţumirea că nu ne-au rămas oasele prin pustietăţile alea .
Evident, va urma episodul 3.
miercuri, decembrie 8
duminică, decembrie 5
Luca. America ep. 1
E toamnă.
Cum era?... ”fructele proaspete umplu coșurile..” etc, etc, ...
E țeapă, fraților. De fapt e noiembrie, înnorat, frig, oameni încruntați și nervoși, mizerie în limite suportabile (ceea ce e cu adevărat insuportabil), economie în criză și speranțe zero. București, adică.
Un prieten al fratelui meu, numitul Răduță, doctorand în fizică în State, întrebat la telefon ”cum e, băi, la Los Angeles?” a răspuns calm :” soare..., cald..., impotenți..., se agită..., te agită și pe tine...”.Cuprinzător, nu?
Fiindu-mi scârbă să scriu ceva despre ce se mai întâmplă pe malurile Dâmboviței, dat fiind că nu se întâmplă nimic altceva decât ceea ce știm deja de ani de zile, am stat deoparte și am tăcut o vreme. După care, într-un moment de pierdere parțială a simțului măsurii, am hotărât să mă duc în America 2 săptămâni, la o nuntă a unei prietene pe care n-am văzut-o de 18 ani, precum și în vizită la frate-meu.
Oricât de multe ar fi de spus despre subiect, trebuie să anunț ceva mai important în deschidere, respectiv nașterea lui Luca, băiețelul Irinei și al lui Dan, data de naștere 29 octombrie a.c. Distracția continuă, vreo 18 ani de-acum încolo cu siguranță, pentru noi toți părinții din gașcă. Poate reușim să punem de-o echipă de fotbal, deși cu băieții stăm mai slab, dar văd că unii recuperează. Să crești mare și fericit, copilaș.
21 octombrie. București - Los Angeles , via Londra.
Zbor cu Taromul, foarte civilizat. Eu și Dan înghițiserăm deja câte un Extraveral, fiind îngroziți de zborul cu avionul (prilej de glume fără sfârșit din partea prietenilor). Dat fiind că totul a mers lin, iar industria farmaceutică a mai obținut un succes, am aterizat în condiții psihice corespunzătoare la Londra.
Acolo, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Aeroportul Heathrow e ca o țărișoară mai mică, destinată exclusiv transportului aerian. Văzând noi zeci de avioane de toate dimensiunile stând la coadă ca la semafor pentru decolare, ”bară la bară”, precum și mii de oameni normali care se suiau în ele, intelectul a făcut un salt acrobatic pe deasupra iraționalului înspăimântat și a decretat :”băi frate, din sutele astea de avioane n-o cădea tocmai al nostru!”. Statistica a triumfat. Ne-am suit în autobuzul de Los Angeles alături de alți 300 de pasageri, o enormitate de avion care sfida cu nesimțire reguli elementare de gravitație, în consecință ne-am linistit și am picotit 11 ore până la LAX.
America, băi nene! Spațiu. Imigranți și negri, angajați la aeroportul internațional, se prefac că lucrează. Pentru un român, specialist în detectarea frecatului de mentă, se vede repede că sunt prea mulți angajați care n-au muncit măcar o oră în Germania. Partea bună a lucrurilor este lipsa totală de stres. Sunt relaxați și reacționează prompt la apelativul ”vă rog”, cu evidentă bunăvoință.
Una peste alta, am ieșit afară, am tras rapid câte 2 țigări și ne-am frecat mâinile, gata să ne aruncăm în vârtejul complicat al închiriatului de mașină și al drumului către hotelul unde aveam rezervarea. Hai că ne descurcăm noi, dacă reușim la Slobozia, reușim și la Los Angeles.
După maxim o oră (inclusiv cu transportul până la firma de închirieri) eram în mașină. Totul s-a desfășurat incredibil de repede. Dan fuma siderat, pe drumul spre Huntington Beach, nereușind să-și imagineze cum mama dracului îți dau ăștia pe mână o mașină nouă, în cca 15 minute, doar cu un card și un carnet de șofer din România. E, uite că se poate, fără 10 formulare completate, semnate și ștampilate la 10 ghișee diferite. Principiul e simplu : dacă faci ceva nasol cu maşina lor, ţi-au luat banii de pe card. Iar statistica le-a dovedit că, dacă faci afaceri atât de simple cu foarte mulţi oameni, procentul de ţepe majore e acceptabil. QED. Dacă e România, probabil că procentul de ţepe sare până la cer şi nu mai funcţionează (oare?).
În fine, am luat-o frumuşel pe stradă, fără GPS, doar cu un pliant cu o hartă pe care L.A. părea mic şi drumul până la hotel scurt. În continuare, ne-am aşteptat să ne rătăcim pe autostrăzi, străzi, intersecţii nesemnalizate, rush-hour, etc., dar surpriză ! Americanul este comod şi probabil are damblaua cu procesele, sau a avut-o într-o vreme, după care spaţiul public i-a fost adaptat şi pus la dispoziţie într-un mod prietenos, inclusiv pentru cei cu IQ 5. Prin urmare, există indicatoare către oriunde vrei să ajungi; mari, citeţe, minim 3 ca să nu cumva să ratezi intersecţia. Dacă eşti aproape cretin, şi îl vezi de-abea pe al treilea , nu-i nimic, pentru că e suficient să semnalizezi şi cei de pe benzile alăturate încetinesc şi te lasă să treci de pe banda 1 pe banda 6, în 20 de metri, ca s-o iei pe unde trebuie. Aşadar, am ajuns la hotel rapid, fără să ne rătăcim şi fără să provocăm vreun accident, ne-am cazat, după care am ieşit la o ţigară ca să ne comentăm primele impresii.
Prima impresie a fost că am ajuns să fim cazaţi la hotel cu vreo 2 ore mai devreme decât preconizasem noi. Impresia imediat următoare a fost că ceva e în neregulă pentru că nu ni s-a întâmplat nimic nasol. "Încă", subliniem româneşte, aşa că ne liniştim, ştiind că suntem pregătiţi psihic să ni se fure din bagaje, să pierdem paşapoartele şi banii, să ni se lovească maşina închiriată în parcare iar noi să trebuiască s-o plătim integral - ce mama dracului, suntem pe un continent străin, nu cunoaştem pe nimeni, trebuie să luăm o ţeapă, antrenamentul de-acasă trebuie să folosească la ceva.
Nu exagerez. Am realizat cât de "băgaţi în priză" suntem în fiecare zi, după vreo trei zile de stat în America. Dan a pretins, după o matură chibzuinţă, că de-aia fac ăştia Alzheimer la bătrâneţe, pentru că mediul nu le solicită deloc inteligenţa şi capacitatea de adaptare. O fi aşa, doar că probabilitatea ca totul să-ţi meargă strună, care e net superioară procentului de rahaturi care “se întâmplă”, este sincer irezistibilă. Probabil am obosit să mă adaptez în fiecare zi, an după an, fără vreun rezultat notabil în calitatea vieţii sociale din jurul meu. Probabil că împlinirea pe plan personal, pe ici pe colo şi professional, mă rog, un standard mulţumitor atins după 35 de ani, are nevoie de un ecou în mediul din jur - un loc comun de întâlnire al celor care se opresc puţin să respire şi să savureze mulţumirea că nu sunt în faliment şi nimeni apropiat nu e grav bolnav. Eu am această senzaţie de odihnă “împărtăşită” doar la mine acasă, când vin prietenii la şpriţ. Cum am ieşit din casă, hopa şi nasolul sare de după colţ ca să mă testeze – nişte cretini mă enervează în trafic (nu mai spun de ce, că se ştie), trei vaci stau în dreptul unei unei uşi de intrare şi vorbesc tare, fără să le intereseze dacă se mai poate trece prin uşa aia, câţiva muncitori toarnă asfalt în neştire, pe ploaie sau la -5 grade, oameni cu priviri furişe şi bănuitoare se grăbesc către oriunde, numai să găsească un adăpost din calea sălbăticiei. Mi-a ajuns, uite iar m-am enervat.
Mă întorc la America, deci.
După vreo trei zile, cum am spus, ne-am adaptat la lipsa de stres, chiar am evoluat la aşteptări care se împlinesc, cum ar fi hoteluri care arată în realitate ca în poza de pe net, GPS (american, fireşte) care nu ratează nici măcar un drum de ţară şi-ţi indică manevra necesară exact la timp ca s-o poţi face, persoane care îţi dau toate lămuririle cu bunăvoinţă şi răbdare, iar dacă nu ştiu îţi răspund "nu ştiu, dar chem pe cineva care ştie", şoferi amabili, şoferi care ştiu reguli de circulaţie, semafoare sincronizate, marcaje limpezi, prezumţia de nevinovăţie atunci când greşeşti, prezumţia că eşti turist străin, nu idiot sau rău-intenţionat, benzina la jumătate de preţ faţă de oriunde în Europa, şi multe altele. Ca un corolar al tuturor acestora, dacă ceva merge prost există şi o soluţie clară şi rapidă a problemei . Care se şi aplică, de către persoanele desemnate s-o facă, exact în parametrii necesari, în timpul scontat. Ce s-o mai lungesc, sunt eficienţi, sau măcar se prefac extrem de bine.
Nu cred că este o ţară perfectă sau cu oameni perfecţi, nici nu pare să fie aşa o absurditate, însă am impresia unui loc unde normalitatea presupune libertatea de alegere, fără ostentaţie.
Aici se încheie episodul 1. Va urma.
miercuri, iunie 23
s-a mai dus unul
Ca o completare la postul anterior - despre povești - am aflat azi de pe blog-ul unui domn (alex moldovan) că pe 18 iunie a murit Jose Saramago.
Îmi amintesc de prima carte scrisă de el pe care am citit-o - Istoria asediului Lisabonei. Mi-a lăsat un fel de parfum în suflet, care nu m-a mai părăsit de-atunci și pe care l-am recunoscut în toate celelalte cărți ale lui, mai pregnant sau mai discret.
Regret sincer că și-a încheiat călătoria prin lumea lui interioară, atât de coerentă. A fost cu mine la mare în fiecare an, de vreo 10 ani încoace, cu Memorialul mânăstiri, Pluta de piatră, Evanghelia după Isus Christos, Anul morții lui Ricardo Reis (care m-a obosit îngrozitor de bine), cu Eseurile, Toate numele, și acum o săptămână cu Călătoria elefantului. Cu cine mă mai duc eu la mare în august?
Mulțumesc și odihnească-se în pace.
Îmi amintesc de prima carte scrisă de el pe care am citit-o - Istoria asediului Lisabonei. Mi-a lăsat un fel de parfum în suflet, care nu m-a mai părăsit de-atunci și pe care l-am recunoscut în toate celelalte cărți ale lui, mai pregnant sau mai discret.
Regret sincer că și-a încheiat călătoria prin lumea lui interioară, atât de coerentă. A fost cu mine la mare în fiecare an, de vreo 10 ani încoace, cu Memorialul mânăstiri, Pluta de piatră, Evanghelia după Isus Christos, Anul morții lui Ricardo Reis (care m-a obosit îngrozitor de bine), cu Eseurile, Toate numele, și acum o săptămână cu Călătoria elefantului. Cu cine mă mai duc eu la mare în august?
Mulțumesc și odihnească-se în pace.
luni, iunie 21
Povești
Din când în când mă lovește un dor de povești. Cred că orice om își spune sieși povești inventate, într-un fel sau altul, pentru că e imposibil să fii atât de rupt de propria persoană încât să nu simți nevoia să-ți populezi ființa cu altceva în afară de reacțiile la ce se întâmplă în realitatea imediată. Mai ales când suntem singuri.
Am fost la mare. Acolo este locul în care eu, personal, viețuiesc în echilibru perfect. Am impresia că nu sunt o persoană prea plăcută pentru cei care mă înconjoară, atunci când suntem la mare, dar eu jur că mă simt desăvârșit de bine. Adică sunt în același timp și cu oamenii vii și cu cei din capul meu. Și aici, și acolo.
Revenind la povești, îmi doresc să stau lângă un om la mare, pe două scaune comode, sau direct pe nisip, iar omul acela să-mi spună povești. Am viziunea unor culori separate care se întâlnesc și difuzează liniștit, fără să se confunde. Chiar dacă sună arid, mărturisesc că am căutat întotdeauna în oamenii pe care-i cunosc ceva care să mă facă să-i ascult cu aceeași atenție cu care citesc o carte. Nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată, nici chiar când m-am îndrăgostit - atunci am ascultat cu atenție nestrămutată zumzetul altor lucruri dinlăuntrul celuilalt, nu povestea spusă; ca și când intri într-o casă pe lângă gazda care vorbește la ușă cu tine, iar tu te strecori nevăzut, lăsându-te pe tine la ușă, și te plimbi cu ochi lacomi prin camerele goale, dar vii. Ei bine, aș vrea să mă plimbe gazda prin casă și să-mi spună o poveste pentru fiecare cameră.
Foarte puțini oameni au talentul ăsta de povestitor, dar la mare totdeauna am chef să întâlnesc unul.
Poate în iulie.
Am fost la mare. Acolo este locul în care eu, personal, viețuiesc în echilibru perfect. Am impresia că nu sunt o persoană prea plăcută pentru cei care mă înconjoară, atunci când suntem la mare, dar eu jur că mă simt desăvârșit de bine. Adică sunt în același timp și cu oamenii vii și cu cei din capul meu. Și aici, și acolo.
Revenind la povești, îmi doresc să stau lângă un om la mare, pe două scaune comode, sau direct pe nisip, iar omul acela să-mi spună povești. Am viziunea unor culori separate care se întâlnesc și difuzează liniștit, fără să se confunde. Chiar dacă sună arid, mărturisesc că am căutat întotdeauna în oamenii pe care-i cunosc ceva care să mă facă să-i ascult cu aceeași atenție cu care citesc o carte. Nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată, nici chiar când m-am îndrăgostit - atunci am ascultat cu atenție nestrămutată zumzetul altor lucruri dinlăuntrul celuilalt, nu povestea spusă; ca și când intri într-o casă pe lângă gazda care vorbește la ușă cu tine, iar tu te strecori nevăzut, lăsându-te pe tine la ușă, și te plimbi cu ochi lacomi prin camerele goale, dar vii. Ei bine, aș vrea să mă plimbe gazda prin casă și să-mi spună o poveste pentru fiecare cameră.
Foarte puțini oameni au talentul ăsta de povestitor, dar la mare totdeauna am chef să întâlnesc unul.
Poate în iulie.
luni, mai 31
CRIZE
După cum știu cei apropiați mie, la mine acasă se petrec nenumărate șprițuri & grătare de sezon - pentru că am curte. Probabil că și compania este relativ plăcută, dar io tot cred că din cauza curții mari și aerisite dau toți buzna din două în două zile sub pretextul transparent ”hai, mă, să mai stea și copiii ăștia la aer”. Copiii se retrag la un moment dat în camera fetelor mele, unde-i uită Dumnezeu jucându-se, în timp ce părinții responsabili cu ”aerisirea” respectivilor copii răcnesc cu ochii injectați de băutură, prin fumul de la grătar, gesticulând cu scule performante de învârtit micii. Sau pastrama, sau ce-o mai sfârâii pe-acolo.
Discuțiile sunt - aproape - culte, limbajul este suburban. Din când în când, o discuție aproape serioasă petrecută la șpriț mă pune pe gânduri.
Orice dispută depinde de calitatea persoanelor implicate și de contextul în care are loc dialogul - pe scurt, 8-10 oameni cu vârste între 30-50 de ani, cu profesii liberale (arhitecți, actori, medici, mici întreprinzători -sic!-), cu simț al umorului și minți odihnite. Curtea e măricică și verde, vecinii sunt prietenoși și mai ales îngăduitori, locul îndeamnă la argumentații incisive și relaxate. Mă rog, în limite acceptabile.
Toți cei pomeniți mai sus sunt implicați în ceea ce aș numi ”societatea civilă underground”, adică oameni care lucrează în medii sociale selecte, își plătesc toate taxele la stat ca să poată dormi liniștit noaptea, chiar dacă asta le înjumătățește veniturile, sunt la curent cu mersul politicii și-și bagă pula - scuzați - în ea, pentru că una peste alta au o viață suficient de bună ca să-și permită să plece în vacanțe cu copiii și să stea la șpriț cu prietenii pe care îi vor, nu cu ăia cu care trebuie și au toate astea în ciuda voinței sistematice a statului de a-i îngropa definitiv sub taxe, impozite și proceduri încâlcite care să susțină restul economiei bolnave și milioanele de pensionari. Nu au mult, dar nici puțin, cum spunea un prieten de-al meu foarte împăciuitor.
Cum mama dracului este posibil să avem o afacere care funcționează corect, plătind taxe și impozite la greu, într-o economie care stă pe buza prăpastiei de ani de zile? Cum se poate ca majoritatea oamenilor cu care lucrez să fie în aceeași situație ca mine și s-o ducă bine? Și mai ales, cum este posibil ca acest segment al firmelor mici și mijlocii să fie încolțit și agresat de toate politicile fiscale și totuși să supraviețuiască cu succes?
Cum este posibil? Habar n-am.
Discuția care m-a pus pe gânduri se referă la grevele de protest anunțate împotriva reducerii cu 25% a salariilor bugetarilor și 15% a pensiilor și ajutoarelor sociale.
Unii dintre prietenii mei au susținut că ar trebui să ieșim și noi la manifestațiile de protest, pornind de la ideea că măsurile anunțate lovesc nepermis de mult în segmente defavorizate de populație care o duc greu și-acum.
Eu am întrebat de ce, că mie nu-mi taie nimic? Răspunsul a venit pe loc, ca o pălmuță de avertizare - ”păi nu-ți dai seama că se referă și la mă-ta, la tac-tu, la bunici și neamuri care lucrează la stat sau sunt pensionari?” Am vrut să zic imediat, nițeluș obraznic, ”să iasă ei la manifestație”, dar m-am abținut și-am stat să mă gândesc: mama lucrează cu mine la firmă și uită să-și ia rahatul de pensie de la CEC, pentru că veniturile ei sunt, evident, din dividendele muncite zilnic la firmă. Tata are și el o firmuliță de arhitectură din care o susține și pe bunică-mea de 84 de ani (care-mi spune tot timpul ”mămăică, ne ajută Dumnezeu, că uite, cu banii din pensie și cu ce-mi dă tac-tu am bani de pus deoparte, în afară de ăia pentru înmormântare”). Unchii și mătușile au pensie și au și salarii de pe la firme private unde muncesc. Nu am nici o persoană apropiată care să lucreze la stat, iar pensionarii mei nu stau degeaba (deși așa ar fi corect) ci muncesc în domeniul privat care nu e afectat direct de reducerile pomenite mai sus.
Așa că am revenit în discuția care se aprinsese între timp și am pretins din nou că io nu am motive, de data asta, să susțin greva generală. Când am observat că argumentul cu neafectarea mea directă nu ține, am mai băgat două: mi se pare corect principiul ca într-o situație de criză să fie afectați cei care iau și nu cei care dau bani la stat, cu alte cuvinte să mai poată respira o vreme cei care-i susțin cu taxe și impozite pe cei care primesc salarii de la stat și pensii, că altfel se prăbușește toată șandramaua și nu mai primesc pensionarii și bugetarii nici procentele alea de 85% și 75% din venituri. E indiscutabilă nedreptatea socială, dar din punct de vedere economic mi se pare la fel de indiscutabil corectă.
În al doilea rând, nu înțeleg însăși finalitatea demersului unei greve generale. Se pare că în situația de față, singura soluție alternativă acceptabilă este mărirea cotei TVA-ului și a plafonului de impozitare. Adică eu să mă duc să manifestez pentru ca să mi se ia mie mai mulți bani decât mi se iau deja. Sincer, stupiditatea gestului îmi surclasează cinismul .
Când am terminat, am observat o ușoară urmă de îndoială în ochii interlocutorilor. Mda. Dar pensionarii și-au muncit deja pensiile, iar bugetarii n-au nici o vină că lucrează la stat, tot muncă se cheamă - s-a auzit contr-argumentul, că nu degeaba suntem băieți deștepți.
Aparent corect, daaaaarrr ... pensionarii trebuie să fie conștienți că într-o societate de tip capitalist, că aia vrea toată lumea, să fii pensionar înseamnă să fii la mila statului. Dacă guvernarea e cretină, ajungi la bătrânețe, evident, la mâna unor cretini, iar orice om cu scaun la cap încearcă să se pună la adăpost de această situație (pe care e adevărat că nu ai cum s-o prevezi la 35 de ani, dar trebuie s-o presupui) prin venituri suplimentare - muncă după vârsta de pensionare, sau investiții din timp, sau lingouri îngropate în curte, ceva acolo care să-ți fie de ajutor tocmai în astfel de situații de criză. Dacă n-o faci, e pe inconștiența ta. Tragedia este că cei care primesc pensie acum în capitalism, au muncit în comunism pe cu totul alte coordonate și cu alte așteptări. Regret, dar nu pot să fac mai mult de-atât.
Cât despre bugetari - FALS! - ESTE vina lor că lucrează la stat. Mitul ăsta idiot că un post călduț într-un birou unde tai frunză la câini de la 9 la 5 și-ți primești salariul lunar negreșit, salariu care, culmea!, crește încet și sigur, trebuia să fie demolat de acum 20 de ani. Una dintre cele mai nocive concepții de după comunism - cea a riscului inexistent din sectorul bugetar - a fost sistematic alimentată și îngrășată cu procente de creștere salarială plătite din taxele sectorului privat, care n-a văzut în timpul ăsta vreo reducere semnificativă de plafon de impozitare, cum ar fi eliminarea impozitului pe profitul reinvestit, sau a cotei de TVA. În perioade de creștere economică statul a decis să mărească salariul minim și pensiile, în loc să stimuleze întreprinzătorii mici și mijlocii să investească mai mult, adică să dea, implicit, mai mulți bani la buget din afaceri profitabile crescute prin investiții!
În concluzie, salariații statului care protestează acum, cu inocență, o fac ignorând riscul pe care-l implică ORICE opțiune privind angajarea în sectorul privat sau bugetar, protestează de pe poziția de forță a maselor care pot ieși la manifestație cu sutele de mii sub aceeași lozincă ” lucrez la stat, deci să mi se dea”. Poziție care, în fond, e justificată de atitudinea inconștientă a oamenilor care au fost votați de aceeași hoardă dezlănțuită. Hai să vă văd pe unde scoateți cămașa!
Cât despre șpriț, ce să mai spun, între timp s-au băut multe rânduri de bere, conversația a evoluat pe alte coordonate - cum ar fi un uichend prelungit la Vamă, fără copii -, s-a lăsat seara și aerul e parfumat de iasomie și caprifoi, se râde mult și cu poftă.
Poate unii dintre noi or să se ducă la manifestații, din compasiune irațională, realizând prea puțin că manifestează, de fapt, din scârba profundă față de prostia și nesimțirea conducătorilor, deci implicit și față de cei alături de care protestează. Poate că o să mă duc și eu la o manifestație de protest împotriva lipsei de soluții viabile de ieșire din criză, în afară de reduceri salariale, deși un astfel de protest pare puțin important pentru marea masă care simte doar că o să facă foamea mai mult decât până acum. Oricum ar fi, săptămâna asta avem toți foarte mult de lucru, avem bani de câștigat și impozite de plătit, avem proiecte de mici investiții de urnit prin hățișul birocratic și șpăgile inerente, ca să ne asigurăm că n-o să stăm NICIODATĂ la mâna unor incompetenți. Cunoaștem riscurile muncii în sectorul privat și ne adaptăm la situație. Dă-l în pula mea de guvern, la o manifestație anti-Boc mergem toți. Hai noroc!
Discuțiile sunt - aproape - culte, limbajul este suburban. Din când în când, o discuție aproape serioasă petrecută la șpriț mă pune pe gânduri.
Orice dispută depinde de calitatea persoanelor implicate și de contextul în care are loc dialogul - pe scurt, 8-10 oameni cu vârste între 30-50 de ani, cu profesii liberale (arhitecți, actori, medici, mici întreprinzători -sic!-), cu simț al umorului și minți odihnite. Curtea e măricică și verde, vecinii sunt prietenoși și mai ales îngăduitori, locul îndeamnă la argumentații incisive și relaxate. Mă rog, în limite acceptabile.
Toți cei pomeniți mai sus sunt implicați în ceea ce aș numi ”societatea civilă underground”, adică oameni care lucrează în medii sociale selecte, își plătesc toate taxele la stat ca să poată dormi liniștit noaptea, chiar dacă asta le înjumătățește veniturile, sunt la curent cu mersul politicii și-și bagă pula - scuzați - în ea, pentru că una peste alta au o viață suficient de bună ca să-și permită să plece în vacanțe cu copiii și să stea la șpriț cu prietenii pe care îi vor, nu cu ăia cu care trebuie și au toate astea în ciuda voinței sistematice a statului de a-i îngropa definitiv sub taxe, impozite și proceduri încâlcite care să susțină restul economiei bolnave și milioanele de pensionari. Nu au mult, dar nici puțin, cum spunea un prieten de-al meu foarte împăciuitor.
Cum mama dracului este posibil să avem o afacere care funcționează corect, plătind taxe și impozite la greu, într-o economie care stă pe buza prăpastiei de ani de zile? Cum se poate ca majoritatea oamenilor cu care lucrez să fie în aceeași situație ca mine și s-o ducă bine? Și mai ales, cum este posibil ca acest segment al firmelor mici și mijlocii să fie încolțit și agresat de toate politicile fiscale și totuși să supraviețuiască cu succes?
Cum este posibil? Habar n-am.
Discuția care m-a pus pe gânduri se referă la grevele de protest anunțate împotriva reducerii cu 25% a salariilor bugetarilor și 15% a pensiilor și ajutoarelor sociale.
Unii dintre prietenii mei au susținut că ar trebui să ieșim și noi la manifestațiile de protest, pornind de la ideea că măsurile anunțate lovesc nepermis de mult în segmente defavorizate de populație care o duc greu și-acum.
Eu am întrebat de ce, că mie nu-mi taie nimic? Răspunsul a venit pe loc, ca o pălmuță de avertizare - ”păi nu-ți dai seama că se referă și la mă-ta, la tac-tu, la bunici și neamuri care lucrează la stat sau sunt pensionari?” Am vrut să zic imediat, nițeluș obraznic, ”să iasă ei la manifestație”, dar m-am abținut și-am stat să mă gândesc: mama lucrează cu mine la firmă și uită să-și ia rahatul de pensie de la CEC, pentru că veniturile ei sunt, evident, din dividendele muncite zilnic la firmă. Tata are și el o firmuliță de arhitectură din care o susține și pe bunică-mea de 84 de ani (care-mi spune tot timpul ”mămăică, ne ajută Dumnezeu, că uite, cu banii din pensie și cu ce-mi dă tac-tu am bani de pus deoparte, în afară de ăia pentru înmormântare”). Unchii și mătușile au pensie și au și salarii de pe la firme private unde muncesc. Nu am nici o persoană apropiată care să lucreze la stat, iar pensionarii mei nu stau degeaba (deși așa ar fi corect) ci muncesc în domeniul privat care nu e afectat direct de reducerile pomenite mai sus.
Așa că am revenit în discuția care se aprinsese între timp și am pretins din nou că io nu am motive, de data asta, să susțin greva generală. Când am observat că argumentul cu neafectarea mea directă nu ține, am mai băgat două: mi se pare corect principiul ca într-o situație de criză să fie afectați cei care iau și nu cei care dau bani la stat, cu alte cuvinte să mai poată respira o vreme cei care-i susțin cu taxe și impozite pe cei care primesc salarii de la stat și pensii, că altfel se prăbușește toată șandramaua și nu mai primesc pensionarii și bugetarii nici procentele alea de 85% și 75% din venituri. E indiscutabilă nedreptatea socială, dar din punct de vedere economic mi se pare la fel de indiscutabil corectă.
În al doilea rând, nu înțeleg însăși finalitatea demersului unei greve generale. Se pare că în situația de față, singura soluție alternativă acceptabilă este mărirea cotei TVA-ului și a plafonului de impozitare. Adică eu să mă duc să manifestez pentru ca să mi se ia mie mai mulți bani decât mi se iau deja. Sincer, stupiditatea gestului îmi surclasează cinismul .
Când am terminat, am observat o ușoară urmă de îndoială în ochii interlocutorilor. Mda. Dar pensionarii și-au muncit deja pensiile, iar bugetarii n-au nici o vină că lucrează la stat, tot muncă se cheamă - s-a auzit contr-argumentul, că nu degeaba suntem băieți deștepți.
Aparent corect, daaaaarrr ... pensionarii trebuie să fie conștienți că într-o societate de tip capitalist, că aia vrea toată lumea, să fii pensionar înseamnă să fii la mila statului. Dacă guvernarea e cretină, ajungi la bătrânețe, evident, la mâna unor cretini, iar orice om cu scaun la cap încearcă să se pună la adăpost de această situație (pe care e adevărat că nu ai cum s-o prevezi la 35 de ani, dar trebuie s-o presupui) prin venituri suplimentare - muncă după vârsta de pensionare, sau investiții din timp, sau lingouri îngropate în curte, ceva acolo care să-ți fie de ajutor tocmai în astfel de situații de criză. Dacă n-o faci, e pe inconștiența ta. Tragedia este că cei care primesc pensie acum în capitalism, au muncit în comunism pe cu totul alte coordonate și cu alte așteptări. Regret, dar nu pot să fac mai mult de-atât.
Cât despre bugetari - FALS! - ESTE vina lor că lucrează la stat. Mitul ăsta idiot că un post călduț într-un birou unde tai frunză la câini de la 9 la 5 și-ți primești salariul lunar negreșit, salariu care, culmea!, crește încet și sigur, trebuia să fie demolat de acum 20 de ani. Una dintre cele mai nocive concepții de după comunism - cea a riscului inexistent din sectorul bugetar - a fost sistematic alimentată și îngrășată cu procente de creștere salarială plătite din taxele sectorului privat, care n-a văzut în timpul ăsta vreo reducere semnificativă de plafon de impozitare, cum ar fi eliminarea impozitului pe profitul reinvestit, sau a cotei de TVA. În perioade de creștere economică statul a decis să mărească salariul minim și pensiile, în loc să stimuleze întreprinzătorii mici și mijlocii să investească mai mult, adică să dea, implicit, mai mulți bani la buget din afaceri profitabile crescute prin investiții!
În concluzie, salariații statului care protestează acum, cu inocență, o fac ignorând riscul pe care-l implică ORICE opțiune privind angajarea în sectorul privat sau bugetar, protestează de pe poziția de forță a maselor care pot ieși la manifestație cu sutele de mii sub aceeași lozincă ” lucrez la stat, deci să mi se dea”. Poziție care, în fond, e justificată de atitudinea inconștientă a oamenilor care au fost votați de aceeași hoardă dezlănțuită. Hai să vă văd pe unde scoateți cămașa!
Cât despre șpriț, ce să mai spun, între timp s-au băut multe rânduri de bere, conversația a evoluat pe alte coordonate - cum ar fi un uichend prelungit la Vamă, fără copii -, s-a lăsat seara și aerul e parfumat de iasomie și caprifoi, se râde mult și cu poftă.
Poate unii dintre noi or să se ducă la manifestații, din compasiune irațională, realizând prea puțin că manifestează, de fapt, din scârba profundă față de prostia și nesimțirea conducătorilor, deci implicit și față de cei alături de care protestează. Poate că o să mă duc și eu la o manifestație de protest împotriva lipsei de soluții viabile de ieșire din criză, în afară de reduceri salariale, deși un astfel de protest pare puțin important pentru marea masă care simte doar că o să facă foamea mai mult decât până acum. Oricum ar fi, săptămâna asta avem toți foarte mult de lucru, avem bani de câștigat și impozite de plătit, avem proiecte de mici investiții de urnit prin hățișul birocratic și șpăgile inerente, ca să ne asigurăm că n-o să stăm NICIODATĂ la mâna unor incompetenți. Cunoaștem riscurile muncii în sectorul privat și ne adaptăm la situație. Dă-l în pula mea de guvern, la o manifestație anti-Boc mergem toți. Hai noroc!
vineri, aprilie 23
țara tuturor și a nimănui
un prea târziu comentariu privind o știre de acum câteva săptămâni : un bătrân care traversa strada împreună cu nepoata dumnealui, a fost bătut de un tânăr care a coborât din mașina oprită (de nevoie) la trecerea de pietoni pe motivul că bietul om traversa prea încet. Bătrânul a murit în drum spre spital. Tânărul cu pricina nu este investigat pentru omor, pentru că bătrânul a murit în urma unui atac de cord. Adică nu de la bătaie.
Futu-ți România mă-tii.
Futu-ți România mă-tii.
marți, martie 23
în tren
mă întreb azi dacă sunt cu adevărat de folos cuiva. una peste alta, am impresia acută că trec pasager prin viețile celorlalți, uitându-mă la ei pe geam dintr-un tren care nu oprește nicăieri.
nu știu să vorbesc cu oamenii. îmi plac, jur, am o credință indestructibilă în specia umană, dacă trag linie după toate rahaturile care se întâmplă și mi se întâmplă, lumea cu oamenii din ea tot mi se pare un dar frumos. cu toate astea, deși am sufletul aproape senin, nu pot să transmit asta către cei care simt că au nevoie. în dialoguri virtuale cu ei, la mine în cap, propozițiile se înșiră frumos, cu miez, logică, respect și iubire, mai presus de orice cu iubire, iar legătura de înțelegere e instantanee și neântreruptă. evident, pentru că se petrece la mine în cap.
în realitate, un dialog real cu un om pe care-l respecți și la care ții e o luptă aproape dureroasă. eu aștept răspuns la lucrurile pe care le spun, celălalt așteaptă răspuns la propriile lui întrebări, de fapt pare mai mult o dorință de monolog susținut de încuviințări, decât așteptarea unei schimbări de perspectivă venită din afară.
iar eu ascult. pe cuvântul meu că ascult. răspund din punctul meu de vedere și e adevărat că rareori e o încuviințare. nu vreau monolog - mi-am făcut blog pentru asta - vreau să comunic și să schimb percepția de rahat pe care o au oamenii pe care-i iubesc asupra vieții lor. vreau să le văd ochii luminați de surpriză când realizează că le-am spus un alt adevăr, al meu, care poate fi și al lor. pentru ce altceva avem darul vorbirii? nu e jignitor de simplist să spui întotdeauna Da ?
am o dilemă fundamentală. prin ce se traduce afecțiunea reală : prin încuviințarea necondiționată, prin aderarea automată la punctul de vedere al celuilalt și susținerea lui fără rezerve, umăr la umăr, sau prin încercarea de a-i modifica percepția asupra lucrurilor, ca să-și poată vedea viața dinlăuntru cu alți ochi, mai senini?
mi-e teamă, de fapt, că nu e o dilemă, ci un defect personal. inima îmi spune că prima opțiune e cea corectă, rațiunea o susține pe cea de-a doua, iar în lupta dintre ele câștigă, pare-mi-se, rațiunea.
probabil că am o inimă uscată și rece. sau ascunsă într-un loc prea adânc.
mi-e dor sfâșietor să văd oameni râzând cu poftă; să-i văd zâmbindu-mi doar mie e deja prea departe.
o viziune de apocalipsă : o șină de tren într-o Siberie pustiită, ruine ale unor locuri cândva luminoase și un tren care nu oprește nicăieri.
iar eu, cu lipsurile mele fundamentale, mă zbat ca râma în piatră. nimeni nu mai vede lumina de-afară, nimeni nu-și amintește cum ne schimbăm cu vremea, nimeni nu recunoaște bucuria lucrurilor mici și mai ales, nimeni nu mai poate să iasă din cercul vicios al propriei ființe. au împietrit oamenii cu vârsta, s-au legat cu lanțuri de ei înșiși, și-au creat o imagine moartă despre cum ar trebui să le fie viața și s-au scufundat în neputința de a echilibra ceea ce vrei cu ceea ce ai.
asta este ce îmi îngreunează sufletul azi. iar mâine, cu lipsă de considerație și milă pentru toți nefericiții, acest om de căcat o să fie senin.
iertați-mă.
nu știu să vorbesc cu oamenii. îmi plac, jur, am o credință indestructibilă în specia umană, dacă trag linie după toate rahaturile care se întâmplă și mi se întâmplă, lumea cu oamenii din ea tot mi se pare un dar frumos. cu toate astea, deși am sufletul aproape senin, nu pot să transmit asta către cei care simt că au nevoie. în dialoguri virtuale cu ei, la mine în cap, propozițiile se înșiră frumos, cu miez, logică, respect și iubire, mai presus de orice cu iubire, iar legătura de înțelegere e instantanee și neântreruptă. evident, pentru că se petrece la mine în cap.
în realitate, un dialog real cu un om pe care-l respecți și la care ții e o luptă aproape dureroasă. eu aștept răspuns la lucrurile pe care le spun, celălalt așteaptă răspuns la propriile lui întrebări, de fapt pare mai mult o dorință de monolog susținut de încuviințări, decât așteptarea unei schimbări de perspectivă venită din afară.
iar eu ascult. pe cuvântul meu că ascult. răspund din punctul meu de vedere și e adevărat că rareori e o încuviințare. nu vreau monolog - mi-am făcut blog pentru asta - vreau să comunic și să schimb percepția de rahat pe care o au oamenii pe care-i iubesc asupra vieții lor. vreau să le văd ochii luminați de surpriză când realizează că le-am spus un alt adevăr, al meu, care poate fi și al lor. pentru ce altceva avem darul vorbirii? nu e jignitor de simplist să spui întotdeauna Da ?
am o dilemă fundamentală. prin ce se traduce afecțiunea reală : prin încuviințarea necondiționată, prin aderarea automată la punctul de vedere al celuilalt și susținerea lui fără rezerve, umăr la umăr, sau prin încercarea de a-i modifica percepția asupra lucrurilor, ca să-și poată vedea viața dinlăuntru cu alți ochi, mai senini?
mi-e teamă, de fapt, că nu e o dilemă, ci un defect personal. inima îmi spune că prima opțiune e cea corectă, rațiunea o susține pe cea de-a doua, iar în lupta dintre ele câștigă, pare-mi-se, rațiunea.
probabil că am o inimă uscată și rece. sau ascunsă într-un loc prea adânc.
mi-e dor sfâșietor să văd oameni râzând cu poftă; să-i văd zâmbindu-mi doar mie e deja prea departe.
o viziune de apocalipsă : o șină de tren într-o Siberie pustiită, ruine ale unor locuri cândva luminoase și un tren care nu oprește nicăieri.
iar eu, cu lipsurile mele fundamentale, mă zbat ca râma în piatră. nimeni nu mai vede lumina de-afară, nimeni nu-și amintește cum ne schimbăm cu vremea, nimeni nu recunoaște bucuria lucrurilor mici și mai ales, nimeni nu mai poate să iasă din cercul vicios al propriei ființe. au împietrit oamenii cu vârsta, s-au legat cu lanțuri de ei înșiși, și-au creat o imagine moartă despre cum ar trebui să le fie viața și s-au scufundat în neputința de a echilibra ceea ce vrei cu ceea ce ai.
asta este ce îmi îngreunează sufletul azi. iar mâine, cu lipsă de considerație și milă pentru toți nefericiții, acest om de căcat o să fie senin.
iertați-mă.
vineri, februarie 12
Despre dragoste
Mi s-a făcut poftă să scriu despre dragoste.
1. Îmi amintesc vag despre anumite nopți în care mă întorceam de la o întâlnire cu un băiat. Nu-mi amintesc ce băiat, atunci, ca și acum, n-are importanță. Ţin minte doar faptul că ne plimbam. Adică nu voiam să ajungem undeva anume, nu aveam o țintă precisă, deși era drumul către casă. Pașii urmau unul după altul cumva a lehamite, doar ca să nu stea pe loc, în fond n-aveau nici o legătură cu mine. Mi-e dor să merg cu cineva pe o stradă așa, fără să mai știu că am picioare și că ele merg.
2. Există bărbați care îmi plac instantaneu, înainte să vorbească sau să se miște. Uneori, cred că unora dintre ei le plac și eu, în același fel - compatibilitate fără urmări, că sunt persoană căsătorită, responsabilă și-mi iubesc soțul (în primul rând). Dar mai dă-le dracului de urmări, că eu am poftă să scriu despre dragoste. Deci, așadar, față în față cu un astfel de bărbat, vorbim. Ei bine, indiferent ce spune, e perfect, e doar o confirmare a desăvârșitei potriviri dintre noi, o confirmare a căldurii fizice a inimii, înmuiată și deschisă și umilă și calmă. Nu e imaginație, nu e ceva ce mi-am dorit dar n-am avut parte, e exact ce mi s-a întâmplat de fiecare dată când m-am îndrăgostit. Şi mi-e dor sfâșietor să mai fie odată, să nu cunosc un bărbat și să fie desăvârșit, și mai ales să fac acum ce n-am făcut niciodată la o primă întâlnire, din timiditate - să-l iau de mână și să zâmbesc liniștită și fără frică, și el să știe că nu contează cât e de deștept, sau arătos, sau ce prostii spune, eu sunt oarbă la orice nepotrivire și nu-mi pasă.
3. Cândva, de obicei vara, când pielea e caldă și puțin umedă, când femeile poartă rochii lungi și ușoare pe care le clatină vântul, stând pe ceva nepotrivit cum ar fi un gard, sau sprijinite de capota unei mașini, și privesc în jur, se întâmplă să treacă un bărbat căruia îi prind privirea. Din întâlnirea asta vizuală se naște o dorință sfâșietoare de a face dragoste cu acel bărbat atunci și acolo. Faptul că nu se întâmplă nimic e ca pelinul de amar.
4. Din dragoste se fac mâinile sensibile ca antenele melcului. Înaintează și se retrag, palpează, mângâie, gustă, netezesc, învață curbe și asperități, află locuri. ”Și apoi într-o zi oarecare” - ca să citez și eu pe cineva - ating pielea unui iubit, care poate nu e același , și-și amintesc exploziv de sensibilități uitate. Atunci se lichefiază din nou, cuprind mai mult și mai profund straturi de epidermă necunoscute anatomiei și dragostea prinde gust de iarbă proaspătă, doar dintr-o atingere. Când vine vremea somnului, dragostea adoarme cu capul cuibărit între omoplații bărbatului, cu mâinile odihnite pe sub mâinile lui. Da, este vorba despre sex aici, despre sex mult și bun.
Atât pentru luna februarie. Dacă mă enervez și în martie (și presimt că așa o să fie), continui.
1. Îmi amintesc vag despre anumite nopți în care mă întorceam de la o întâlnire cu un băiat. Nu-mi amintesc ce băiat, atunci, ca și acum, n-are importanță. Ţin minte doar faptul că ne plimbam. Adică nu voiam să ajungem undeva anume, nu aveam o țintă precisă, deși era drumul către casă. Pașii urmau unul după altul cumva a lehamite, doar ca să nu stea pe loc, în fond n-aveau nici o legătură cu mine. Mi-e dor să merg cu cineva pe o stradă așa, fără să mai știu că am picioare și că ele merg.
2. Există bărbați care îmi plac instantaneu, înainte să vorbească sau să se miște. Uneori, cred că unora dintre ei le plac și eu, în același fel - compatibilitate fără urmări, că sunt persoană căsătorită, responsabilă și-mi iubesc soțul (în primul rând). Dar mai dă-le dracului de urmări, că eu am poftă să scriu despre dragoste. Deci, așadar, față în față cu un astfel de bărbat, vorbim. Ei bine, indiferent ce spune, e perfect, e doar o confirmare a desăvârșitei potriviri dintre noi, o confirmare a căldurii fizice a inimii, înmuiată și deschisă și umilă și calmă. Nu e imaginație, nu e ceva ce mi-am dorit dar n-am avut parte, e exact ce mi s-a întâmplat de fiecare dată când m-am îndrăgostit. Şi mi-e dor sfâșietor să mai fie odată, să nu cunosc un bărbat și să fie desăvârșit, și mai ales să fac acum ce n-am făcut niciodată la o primă întâlnire, din timiditate - să-l iau de mână și să zâmbesc liniștită și fără frică, și el să știe că nu contează cât e de deștept, sau arătos, sau ce prostii spune, eu sunt oarbă la orice nepotrivire și nu-mi pasă.
3. Cândva, de obicei vara, când pielea e caldă și puțin umedă, când femeile poartă rochii lungi și ușoare pe care le clatină vântul, stând pe ceva nepotrivit cum ar fi un gard, sau sprijinite de capota unei mașini, și privesc în jur, se întâmplă să treacă un bărbat căruia îi prind privirea. Din întâlnirea asta vizuală se naște o dorință sfâșietoare de a face dragoste cu acel bărbat atunci și acolo. Faptul că nu se întâmplă nimic e ca pelinul de amar.
4. Din dragoste se fac mâinile sensibile ca antenele melcului. Înaintează și se retrag, palpează, mângâie, gustă, netezesc, învață curbe și asperități, află locuri. ”Și apoi într-o zi oarecare” - ca să citez și eu pe cineva - ating pielea unui iubit, care poate nu e același , și-și amintesc exploziv de sensibilități uitate. Atunci se lichefiază din nou, cuprind mai mult și mai profund straturi de epidermă necunoscute anatomiei și dragostea prinde gust de iarbă proaspătă, doar dintr-o atingere. Când vine vremea somnului, dragostea adoarme cu capul cuibărit între omoplații bărbatului, cu mâinile odihnite pe sub mâinile lui. Da, este vorba despre sex aici, despre sex mult și bun.
Atât pentru luna februarie. Dacă mă enervez și în martie (și presimt că așa o să fie), continui.
marți, februarie 9
să colorăm
cum merge treaba? ăăă? ce faceee băiețiiiii?
n-am nimic de comentat, asa ca bag niste poze. sa fie si pe blogu meu nițică culoare. ia poftim:
n-am nimic de comentat, asa ca bag niste poze. sa fie si pe blogu meu nițică culoare. ia poftim:
chestii vii la soare
foarte sexi creaturi. pe vremea când mai aveam frunze prin curte.
picnic idilic pe marginea gârlei, tot pe vremea aia cu frunze. am glorificat deja gârla, așa că nu insist. snap-shot-ul e idilic, cuplul e dereglat în limite absolut normale.
niște copii ai mei. dereglați la fel de normal ca și părinții.
eu. citesc. o carte despre animale. și familie.
cam asta e. la revedere.
miercuri, ianuarie 27
erată
Retractez fraza de final din postul anterior. Nu știu dacă sunt normală, habar n-am ce înseamnă normal. Nici măcar nu știu dacă e bine să fii normal. Scuze pentru încheierea de compunere de clasa a II-a, mi-a scăpat.
joi, ianuarie 21
Să mai punem mâna pe o carte
Îl iubesc pe Salman Rushdie.
Am un etalon în ceea ce privește efectul pe viață al unor cărți asupra mea, etalon care s-a format brusc și irevocabil la 7 ani, respectiv ”Cei trei mușchetari”. Pentru cei care rânjesc superior și ghiduș (inclusiv soțul), detaliez : toate cărțile pe care le-am citit de atunci au intrat în competiție cu ”Cei trei mușchetari” și foarte puține au ieșit cu mândria neșifonată. Din cele care au reușit să se plaseze cumva la egalitate, ca importanță asupra intelectului și inimii mele, sunt : ”Sankt Petersburg” de Andrei Belîi, ”Doisprezece cezari” de Suetonius, ”Istoria asediului Lisabonei” și ”Memorialul mânăstirii” de Jose Saramago, poeziile lui Rilke, ”Junky” de William Burroughs, ”Zilele regelui” de Filip Florian, ”Moromeții”, ”Frații Karamazov” și ”Idiotul”, ”Război și pace” și mai sunt câteva dar nu mă mai concentrez acum că n-are rost. Aaa, Balzac întru totul, ”Istoria Angliei” de Trevelyan, ”Getica” lui Pârvan, Jules Verne la grămadă, și gata acum. Doar de Melville mai zic și de Jane Austen. Și de Jokai Mor. Și Nietzsche pe ici pe colo. ”Paradoxele eleate” de Imre Toth.
Această varză pusă în balanță cu ”Cei trei mușchetari” are o explicație simplă și scurtă: cartea lui Dumas e prima carte de care îmi amintesc. Ea mi-a declanșat o foame insațiabilă de cărți, o dependență de sentimentul pe care doar îndrăgostiții îl au - să fii singur cu cartea și să trăiești în ea aproape fizic. Și să te uiți cu jale că mai sunt doar câteva pagini până la sfârșit, dar să nu poți să citești mai încet ca să prelungești starea în care ești.
În toate cărțile pe care le-am deschis de la 7 ani am căutat sentimentul ăsta în primele pagini și am știut fără greșeală că o să-l aflu acolo sau nu.
Ei bine, cu vârsta am observat că e din ce în ce mai greu de găsit, deși acum știu cum să-mi aleg cărțile, intuiesc automat potențialul cărților pe care le cumpăr, mi-am ordonat prioritățile, dar bănuiesc că intelectul meu s-a perfecționat și el cu vremea - e ca un bodyguard din ce în ce mai musculos și performant care tranșează rapid situația și nu mai lasă unele cărți să-mi ajungă în suflet, care poate ar merita să fie judecate cu inima.
Prima carte a lui Rusdie pe care am citit-o a fost ”Copiii din miez de noapte”. Am picat la bobiță imediat, cum zice Dan, fără scăpare. Îmi amintesc cum holbam ochii progresiv, cum mă așezam mai comod în scaun și cum îi flituiam pe toți cei din jur care aveau pretenții absurde de dialog cu mine. Au urmat ”Harun și marea de povești”, ”Furia”; ”Pământul de la picioarele ei”, ”Shalimar clovnul”, ”Versetele satanice”, ”Rușinea” , ”Grimus”, tot ce a fost publicat la noi până acum.
De fiecare dată când cumpăr o carte de-a lui o deschid cu o așteptare secretă de a afla dacă a reușit și de data asta să egaleze standardul, dacă se repetă, dacă e previzibil, dacă e mai puțin. Nu e ! În fiecare nenorocită de carte pe care am citit-o e mai mult, e altceva, e ca prima oară, e ”Cei trei mușchetari” reloaded ! De unde concluzia : m-am îndrăgostit de scriitura lui. Asta e explicația rezonabilă la care am ajuns. Face ce vrea din mine, mi-a distrus comunicarea cu lumea reală și-mi hrănește insidios credința periculoasă că lumea imaginară dinlăuntrul meu e la fel de vie, profundă, complexă, dotată cu lumină, sunet, miros, textură ca și aia din afară. Adicătelea, realitatea e supra-evaluată în comparație cu imaginația.
Toată tirada asta a fost declanșată de , bineînțeles, o carte : ”Seducătoarea din Florența”. Ca de fiecare dată, m-a frapat ușurința cu care o poveste suprarealistă e transformată în realitate tangibilă. Ce avem noi? Păi avem un împărat al Hindustanului , de origină divină, nițeluș burtos din cauza vârstei, care și-a creat o regină imaginară cu care face dragoste și căreia i-a dat un nume, servitori și camere în palat, personaj care se preumblă pe holuri în invizibilitatea ei și gândește, face planuri, visează și-i satisface împăratului toate dorințele. Supușii o cunosc și o ascultă ca pe o regină, deși nu o aud și nu o văd. Mai avem un florentin care devine războinic musulman și schimbă cursul istoriei Imperiului Otoman, Persiei și Hindustanului, o prințesă indiană ștearsă din analele istoriei, înzestrată cu o asemenea frumusețe și putere a privirii încât e idolatrizată instantaneu de toți cei care o văd, o Florență desfătătoare și crudă, un povestitor blond plin de farmece, Amerigo Vespucci și Niccolo Machiavelli, condotieri, prieteni pe viață, târfe visătoare, târfe cu talente în magia parfumurilor, un bazin a cărui apă prevestește nenorocirile, mulți oameni vii. Atât de vii, că poți să-i auzi și să-i miroși. Și atunci, nu e adevărată regina imaginară a Împăratului?
Ba da.
Am terminat de citit și am vrut să ies în curte și să mă plimb prin palatele și curțile din capul meu și să schimb înțelepciuni cu împăratul, sub lumina lunii, sub gutuiul proprietate personală. Jur că le-am văzut pe geam, reale, imense, în 150 de metri pătrați de curte. Doar că era ger și n-am ieșit, dar ele au rămas acolo. Acum sunt deja mai difuze, cred că se pregătesc să se ducă în altă parte, dar nu-mi pare rău, pot să le chem înapoi când vreau.
Cam asta e treaba cu Salman Rushdie. Îl iubesc pentru că din când în când îmi amintește de ce citesc și de ce sunt un om normal.
Am un etalon în ceea ce privește efectul pe viață al unor cărți asupra mea, etalon care s-a format brusc și irevocabil la 7 ani, respectiv ”Cei trei mușchetari”. Pentru cei care rânjesc superior și ghiduș (inclusiv soțul), detaliez : toate cărțile pe care le-am citit de atunci au intrat în competiție cu ”Cei trei mușchetari” și foarte puține au ieșit cu mândria neșifonată. Din cele care au reușit să se plaseze cumva la egalitate, ca importanță asupra intelectului și inimii mele, sunt : ”Sankt Petersburg” de Andrei Belîi, ”Doisprezece cezari” de Suetonius, ”Istoria asediului Lisabonei” și ”Memorialul mânăstirii” de Jose Saramago, poeziile lui Rilke, ”Junky” de William Burroughs, ”Zilele regelui” de Filip Florian, ”Moromeții”, ”Frații Karamazov” și ”Idiotul”, ”Război și pace” și mai sunt câteva dar nu mă mai concentrez acum că n-are rost. Aaa, Balzac întru totul, ”Istoria Angliei” de Trevelyan, ”Getica” lui Pârvan, Jules Verne la grămadă, și gata acum. Doar de Melville mai zic și de Jane Austen. Și de Jokai Mor. Și Nietzsche pe ici pe colo. ”Paradoxele eleate” de Imre Toth.
Această varză pusă în balanță cu ”Cei trei mușchetari” are o explicație simplă și scurtă: cartea lui Dumas e prima carte de care îmi amintesc. Ea mi-a declanșat o foame insațiabilă de cărți, o dependență de sentimentul pe care doar îndrăgostiții îl au - să fii singur cu cartea și să trăiești în ea aproape fizic. Și să te uiți cu jale că mai sunt doar câteva pagini până la sfârșit, dar să nu poți să citești mai încet ca să prelungești starea în care ești.
În toate cărțile pe care le-am deschis de la 7 ani am căutat sentimentul ăsta în primele pagini și am știut fără greșeală că o să-l aflu acolo sau nu.
Ei bine, cu vârsta am observat că e din ce în ce mai greu de găsit, deși acum știu cum să-mi aleg cărțile, intuiesc automat potențialul cărților pe care le cumpăr, mi-am ordonat prioritățile, dar bănuiesc că intelectul meu s-a perfecționat și el cu vremea - e ca un bodyguard din ce în ce mai musculos și performant care tranșează rapid situația și nu mai lasă unele cărți să-mi ajungă în suflet, care poate ar merita să fie judecate cu inima.
Prima carte a lui Rusdie pe care am citit-o a fost ”Copiii din miez de noapte”. Am picat la bobiță imediat, cum zice Dan, fără scăpare. Îmi amintesc cum holbam ochii progresiv, cum mă așezam mai comod în scaun și cum îi flituiam pe toți cei din jur care aveau pretenții absurde de dialog cu mine. Au urmat ”Harun și marea de povești”, ”Furia”; ”Pământul de la picioarele ei”, ”Shalimar clovnul”, ”Versetele satanice”, ”Rușinea” , ”Grimus”, tot ce a fost publicat la noi până acum.
De fiecare dată când cumpăr o carte de-a lui o deschid cu o așteptare secretă de a afla dacă a reușit și de data asta să egaleze standardul, dacă se repetă, dacă e previzibil, dacă e mai puțin. Nu e ! În fiecare nenorocită de carte pe care am citit-o e mai mult, e altceva, e ca prima oară, e ”Cei trei mușchetari” reloaded ! De unde concluzia : m-am îndrăgostit de scriitura lui. Asta e explicația rezonabilă la care am ajuns. Face ce vrea din mine, mi-a distrus comunicarea cu lumea reală și-mi hrănește insidios credința periculoasă că lumea imaginară dinlăuntrul meu e la fel de vie, profundă, complexă, dotată cu lumină, sunet, miros, textură ca și aia din afară. Adicătelea, realitatea e supra-evaluată în comparație cu imaginația.
Toată tirada asta a fost declanșată de , bineînțeles, o carte : ”Seducătoarea din Florența”. Ca de fiecare dată, m-a frapat ușurința cu care o poveste suprarealistă e transformată în realitate tangibilă. Ce avem noi? Păi avem un împărat al Hindustanului , de origină divină, nițeluș burtos din cauza vârstei, care și-a creat o regină imaginară cu care face dragoste și căreia i-a dat un nume, servitori și camere în palat, personaj care se preumblă pe holuri în invizibilitatea ei și gândește, face planuri, visează și-i satisface împăratului toate dorințele. Supușii o cunosc și o ascultă ca pe o regină, deși nu o aud și nu o văd. Mai avem un florentin care devine războinic musulman și schimbă cursul istoriei Imperiului Otoman, Persiei și Hindustanului, o prințesă indiană ștearsă din analele istoriei, înzestrată cu o asemenea frumusețe și putere a privirii încât e idolatrizată instantaneu de toți cei care o văd, o Florență desfătătoare și crudă, un povestitor blond plin de farmece, Amerigo Vespucci și Niccolo Machiavelli, condotieri, prieteni pe viață, târfe visătoare, târfe cu talente în magia parfumurilor, un bazin a cărui apă prevestește nenorocirile, mulți oameni vii. Atât de vii, că poți să-i auzi și să-i miroși. Și atunci, nu e adevărată regina imaginară a Împăratului?
Ba da.
Am terminat de citit și am vrut să ies în curte și să mă plimb prin palatele și curțile din capul meu și să schimb înțelepciuni cu împăratul, sub lumina lunii, sub gutuiul proprietate personală. Jur că le-am văzut pe geam, reale, imense, în 150 de metri pătrați de curte. Doar că era ger și n-am ieșit, dar ele au rămas acolo. Acum sunt deja mai difuze, cred că se pregătesc să se ducă în altă parte, dar nu-mi pare rău, pot să le chem înapoi când vreau.
Cam asta e treaba cu Salman Rushdie. Îl iubesc pentru că din când în când îmi amintește de ce citesc și de ce sunt un om normal.
joi, ianuarie 7
streașină vs. calculator
curg streașinele. sau streșinele? oricum ar fi, azi curg.
Îmi place că am o casă cu streașină, ca să poată să curgă, m-aș simți neacoperită într-o casă cu învelitoare terasă.
mi-amintesc de camera de la mamaia Lucica, unde dormeam în vacanțe. Avea un ceas pe ”bufet”, cum îi spune ea, enorm, care ticăia foarte tare. Dacă nu era ceasul ăla în cameră, nu puteam să adorm, lipsea un ritm necesar ca să pot să încep să respir regulat, a somn. De-aia cred că mă liniștește atât de mult să aud picurând apa de pe streașină, măsoară regulat secundele vremii, parcă mintea mea nu mai balansează așa haotic.
Vara, după ploi torențiale, streașinele curg sprințar, mă-ndeamnă la sărituri iepurești cretine, cu veselie nițeluș nebună.
Iarna dorm toate cele vii, sub ceasul streașinelor, în liniște. Doar noi umblăm hăbăuci, cu ochi holbați de nesomn, cu treabă. Adică ne aflăm în treabă. Ar trebui să picotim regulat, să mai punem un lemn pe foc, să mai schimbăm o vorbă înceată cu alt semi-adormit, după care să adormim de tot.
Ieri am stat 6 ore să fac un calculator pentru fii-mea. Eee? M-am aflat și eu în treabă....
Mă trezesc pe la sfârșitul lui martie. Promit.
Îmi place că am o casă cu streașină, ca să poată să curgă, m-aș simți neacoperită într-o casă cu învelitoare terasă.
mi-amintesc de camera de la mamaia Lucica, unde dormeam în vacanțe. Avea un ceas pe ”bufet”, cum îi spune ea, enorm, care ticăia foarte tare. Dacă nu era ceasul ăla în cameră, nu puteam să adorm, lipsea un ritm necesar ca să pot să încep să respir regulat, a somn. De-aia cred că mă liniștește atât de mult să aud picurând apa de pe streașină, măsoară regulat secundele vremii, parcă mintea mea nu mai balansează așa haotic.
Vara, după ploi torențiale, streașinele curg sprințar, mă-ndeamnă la sărituri iepurești cretine, cu veselie nițeluș nebună.
Iarna dorm toate cele vii, sub ceasul streașinelor, în liniște. Doar noi umblăm hăbăuci, cu ochi holbați de nesomn, cu treabă. Adică ne aflăm în treabă. Ar trebui să picotim regulat, să mai punem un lemn pe foc, să mai schimbăm o vorbă înceată cu alt semi-adormit, după care să adormim de tot.
Ieri am stat 6 ore să fac un calculator pentru fii-mea. Eee? M-am aflat și eu în treabă....
Mă trezesc pe la sfârșitul lui martie. Promit.
marți, ianuarie 5
bună ziua
așaaaaa. deci, așadar și prin urmare, la mulți ani !
Pornind de la premisa că e stupid să-ți imaginezi că te-ai schimbat radical în noaptea de revelion, continui să plutesc confuz prin iarna meteorologică în direcția unei primăveri așteptate. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
Nu înțeleg din ce motiv nu se schimbă anul începând cu Nașterea Domnului. De ce după 6 zile? Știe cineva? Sau să fie Anul Nou pe 1 martie, când începe primăvara? sau pe 21 decembrie, la solstițiu? Ăăă? Oare ce calcule absconse au dus la ziua asta care nu pare să aibă vreo semnificație mistică, religioasă, climaterică, astrală? e de studiat.
Gata cu asta.
Oameni mor și alții se nasc, ignorând cu nerușinare calendarul. Ne raportăm vârsta fizică la ani cu 12 luni, când trăim, de fapt, vârste psihice, emoționale, atât de diferite. Din toată călătoria asta cu finalitate stupidă, se pare că însăși călătoria trebuie să aibă sens, altfel ai pizdit-o, te trezești pe patul de moarte cu mâinile încă goale, apucând nimic, ferească Domnul să te uiți îndărăt și să te vezi fugind ca un prost toată viața după o concluzie care ți se revelează brusc : ai trăit, acum mori! Asta e tot. Dar ai trăit?
Din experiența mea (limitată la 34 de ani), am trăit doar în întâmplările mici. Pacea interioară, fericirea, m-au lovit inexplicabil în momente neprogramate și nemuncite - într-o seară oarecare cu soțul, la un șpriț cu prietenii în noiembrie (apropos, cea mai cretină lună din an, alături de februarie!), pe malul unei gârle noroioase, la marginea unei pârloage însorite pe la Negru Vodă, uscându-mi vara părul la soare, povestind copiilor pe întuneric despre sistemul solar, ascultând o Nocturnă de Chopin, etcetera, etcetera, etcetera. Nu știu NIMIC despre mine. Amintindu-mi de certitudinile de nezdruncinat de la 20 de ani, mi se pare că m-am prostit incredibil cu vârsta; sau, mai bine zis, m-am pierdut cu vârsta.
În concluzie, singura speranță care mai stă în picioare este speranța în surprize. Vă doresc și îmi doresc să ni se întâmple doar lucruri pe care nu ni le-am dorit niciodată.
Sună frumos? : ” Cu ocazia noului an, vă doresc să nu vi se împlinească dorințele!”.
Punct și de la capăt.
Pornind de la premisa că e stupid să-ți imaginezi că te-ai schimbat radical în noaptea de revelion, continui să plutesc confuz prin iarna meteorologică în direcția unei primăveri așteptate. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
Nu înțeleg din ce motiv nu se schimbă anul începând cu Nașterea Domnului. De ce după 6 zile? Știe cineva? Sau să fie Anul Nou pe 1 martie, când începe primăvara? sau pe 21 decembrie, la solstițiu? Ăăă? Oare ce calcule absconse au dus la ziua asta care nu pare să aibă vreo semnificație mistică, religioasă, climaterică, astrală? e de studiat.
Gata cu asta.
Oameni mor și alții se nasc, ignorând cu nerușinare calendarul. Ne raportăm vârsta fizică la ani cu 12 luni, când trăim, de fapt, vârste psihice, emoționale, atât de diferite. Din toată călătoria asta cu finalitate stupidă, se pare că însăși călătoria trebuie să aibă sens, altfel ai pizdit-o, te trezești pe patul de moarte cu mâinile încă goale, apucând nimic, ferească Domnul să te uiți îndărăt și să te vezi fugind ca un prost toată viața după o concluzie care ți se revelează brusc : ai trăit, acum mori! Asta e tot. Dar ai trăit?
Din experiența mea (limitată la 34 de ani), am trăit doar în întâmplările mici. Pacea interioară, fericirea, m-au lovit inexplicabil în momente neprogramate și nemuncite - într-o seară oarecare cu soțul, la un șpriț cu prietenii în noiembrie (apropos, cea mai cretină lună din an, alături de februarie!), pe malul unei gârle noroioase, la marginea unei pârloage însorite pe la Negru Vodă, uscându-mi vara părul la soare, povestind copiilor pe întuneric despre sistemul solar, ascultând o Nocturnă de Chopin, etcetera, etcetera, etcetera. Nu știu NIMIC despre mine. Amintindu-mi de certitudinile de nezdruncinat de la 20 de ani, mi se pare că m-am prostit incredibil cu vârsta; sau, mai bine zis, m-am pierdut cu vârsta.
În concluzie, singura speranță care mai stă în picioare este speranța în surprize. Vă doresc și îmi doresc să ni se întâmple doar lucruri pe care nu ni le-am dorit niciodată.
Sună frumos? : ” Cu ocazia noului an, vă doresc să nu vi se împlinească dorințele!”.
Punct și de la capăt.
un comentariu genial la hollywood
am preluat-o de la un deștept de pe blog și o dau și eu aici, ca să se bucure și alții. poftim: http://www.youtube.com/watch?v=9VDvgL58h_Y&feature=player_embedded#
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
