America. Ep. 2

Los Angeles.

Spaţiu, din nou. Construcţii răsfirate, retrase generos de la stradă. Curăţenie, inclusiv în cartiere mărginaşe, mai sărace. Tot ce reprezintă spaţiu public arată impecabil, în ceea ce priveşte pavaje, plantaţii, borduri, etc. Am înţeles că dacă nu-ţi tunzi gazonul din faţa casei o dată pe lună, primăria te amendează de te usucă, şi asta se vede. Fiecare casă din cartierele rezidenţiale are zona de la stradă plantată altfel, cu un copăcel, un rond de flori, nişte ierburi, cumva altfel decât vecinul, dar la fel de îngrijit. Nu există garduri. Casele sunt simple, fără pretenţii, dar foarte bine executate la nivel de detaliu. Oamenii nu se grăbesc şi dau impresia generală că o cam ard, deşi ştiu din surse de încredere că munca la serviciu în America e o continuă competiţie; cu toate astea, după ce ies de la serviciu, americanii se plimbă până acasă, se plimbă prin parc, la film sau la cârciumă.
Los Angeles pare cumva de plastic, un oraş (sau megalopolis) al oamenilor implicaţi în special în zona de entertainment şi figuraţie. Centrul cu clădiri înalte - buricul târgului - câştigă prin caracterul cârciumilor şi magazinelor de la parter, care par să aibă o istorie, scurtă sau nu, în spatele lor.

Am vizitat (la plesneală, cum s-ar spune) Huntington Library. Asta reprezintă de fapt un domeniu al unui bogătaş care a donat proprietatea primăriei, după moartea lui prin 1920. Biblioteca e adăpostită de palatul de reşedinţă, iar pe restul domeniului există, încă de la 1900, o grădină botanică împărţită în diverse categorii : grădina de trandafiri (cu peste 200 de soiuri diferite), grădina japoneză, pădurea de bambus, pavilionul de ceai, grădina de mirodenii, grădina chinezească, pavilionul de expoziţie a colecţiei de tablouri şi ceramică, sera enormă ce adăposteşte padurea tropicală, plus toate amenajările cu gazon, statui, pomi, etc., toate astea desfăşurate cam pe 3ha. Mi-a lăsat impresia unui loc unde poţi să vii în fiecare duminică cu copiii şi să te plimbi, iarăşi şi iarăşi, fără să te plictiseşti. Frumuseţea locului şi gradul de îngrijire te fac să respiri uşor, ca în vacanţă.

Yosemite Park
Rezervaţie naturală în munţii Sierra Nevada, cam cât judeţul Ialomiţa. La intrarea în rezervaţie am oprit la o benzinărie să facem plinul, iar moşul de la casă mi-a zâmbit şi mi-a vorbit cu "dear". Mai încolo, am oprit să luăm nişte sandwichuri şi apă, iar indienii de la casă mi-au zâmbit din nou şi au comentat cam aşa :" nu sunteţi americani, nu? sigur că nu sunt americani (zice celălalt), nu vezi cât de drăguţă e domnişoara? să ştii că americancele nu sunt în regulă (continuă primul), au ceva greşit la cap." După ce ieşim, Dan îmi explică, deşi eu nu ţineam neapărat - "Păi sigur, te-au văzut de-a lor, ca de la Bombay, sigur că s-au dat la tine. Noroc că arăt eu a suedez. Şi treaba cu domnişoara e o bobiţă la care nu credeam că mai pici." Să afle domnia-sa, ca şi toţi bărbaţii din lume, că asta e o bobiţă la care femeile pică ÎNTOTDEAUNA.
Cu moralul ridicat, am purces în rezervaţie. Glumele s-au stins încet, în timp ce înaintam spre pădurea de seqoia. Parcă e altă lume, la altă scară, impresionantă până la os, fără să te strivească. Parcarea pentru maşini e amenajată într-un luminiş, printre câţiva copaci cu diametrul trunchiului de minim 3 metri fiecare. În jurul lor, câte o împrejmuire cu gard de lemn şi o inscripţie hilară :"vă rugăm nu călcaţi lângă copac, asta ar putea dăuna rădăcinilor". Să mori tu!, cum ar zice prietenul Badiu.
Cel mai bătrân seqoia din rezervaţie (al patrulea ca dimensiuni din lume) are 1800 de ani şi grosimea trunchiului de 8,5 metri; doar o creangă laterală e groasă cât un brad de Crăciun pentru piaţa San Pietro.
Nu se poate explica, pozele nu fac două parale, trebuie să stai lângă ei ca să simţi dimensiunile şi anii.

Mai sus în parc, drumul urcă pe lângă o vale enormă a unui râu, unde lumina cade ca o pătură şi rămâne acolo. Dimensiunile stâncilor laterale sunt covârşitoare, tăiate dintr-o bucată, câţiva nori stau agăţaţi la nivelul ochilor. Peisajul este greu de descris în cuvinte. Din nou, trebuie mers acolo ca să înţelegi.

Lake Tahoe.
Am vrut să ajungem acolo în aceeaşi seară, plecând din Yosemite Park, dar noaptea ne-a prins în faţa unei trecători din munţi, închisă din cauza a  3cm de zăpadă. GPS-ul american pe care l-am menţionat ne-a indicat corect o mică staţiune de schi, la vreo 2km, unde am oprit la singurul hotel existent. Un mexican enorm târâia un tomberon în faţa intrării, într-o linişte de munte pustiu. Apelat politicos cu "vă rog", omul a lăsat tomberonul şi ne-a dus pe nişte coridoare pustii până la barul hotelului, unde barmaniţa voinică hrănea cu tărie şi bere vreo 7-8 turişti americani, obişnuiţi de-ai locului. După ce a telefonat după persoana care trebuia să ne înregistreze cazarea şi s-a scuzat că asta e singura zi când cucoana cu pricina plecase la fii-sa mai devreme, ne-a făcut ea formele, mai precis o hârtie scrisă de mână şi o cheie de la cameră. După care a scris un afiş cu pixul, pe care l-a aşezat la recepţie, pe care sugera altor eventuali turişti apăruţi acolo, în puterea nopţii, să sune la 911 dacă vor cazare. În cameră frig, că nu dăduseră drumul la încălzire în hotel, dar un băiat îndatoritor ne-a adus repede o aerotermă care mirosea periculos a ars, aşa că am stins-o. Am dormit tun până a doua zi, cu mulţumirea că nu ne-au rămas oasele prin pustietăţile alea .

Evident, va urma episodul 3.

Luca. America ep. 1

E toamnă.

Cum era?... ”fructele proaspete umplu coșurile..” etc, etc, ...

E țeapă, fraților. De fapt e noiembrie, înnorat, frig, oameni încruntați și nervoși, mizerie în limite suportabile (ceea ce e cu adevărat insuportabil), economie în criză și speranțe zero. București, adică.

Un prieten al fratelui meu, numitul Răduță, doctorand în fizică în State, întrebat la telefon ”cum e, băi, la Los Angeles?” a răspuns calm :” soare..., cald..., impotenți..., se agită..., te agită și pe tine...”.Cuprinzător, nu?

Fiindu-mi scârbă să scriu ceva despre ce se mai întâmplă pe malurile Dâmboviței, dat fiind că nu se întâmplă nimic altceva decât ceea ce știm deja de ani de zile, am stat deoparte și am tăcut o vreme. După care, într-un moment de pierdere parțială a simțului măsurii, am hotărât să mă duc în America 2 săptămâni, la o nuntă a unei prietene pe care n-am văzut-o de 18 ani, precum și în vizită la frate-meu.

Oricât de multe ar fi de spus despre subiect, trebuie să anunț ceva mai important în deschidere, respectiv nașterea lui Luca, băiețelul Irinei și al lui Dan, data de naștere 29 octombrie a.c. Distracția continuă, vreo 18 ani de-acum încolo cu siguranță, pentru noi toți părinții din gașcă. Poate reușim să punem de-o echipă de fotbal, deși cu băieții stăm mai slab, dar văd că unii recuperează. Să crești mare și fericit, copilaș.

21 octombrie. București - Los Angeles , via Londra.

Zbor cu Taromul, foarte civilizat. Eu și Dan înghițiserăm deja câte un Extraveral, fiind îngroziți de zborul cu avionul (prilej de glume fără sfârșit din partea prietenilor). Dat fiind că totul a mers lin, iar industria farmaceutică a mai obținut un succes, am aterizat în condiții psihice corespunzătoare la Londra.

Acolo, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Aeroportul Heathrow e ca o țărișoară mai mică, destinată exclusiv transportului aerian. Văzând noi zeci de avioane de toate dimensiunile stând la coadă ca la semafor pentru decolare, ”bară la bară”, precum și mii de oameni normali care se suiau în ele, intelectul a făcut un salt acrobatic pe deasupra iraționalului înspăimântat și a decretat :”băi frate, din sutele astea de avioane n-o cădea tocmai al nostru!”. Statistica a triumfat. Ne-am suit în autobuzul de Los Angeles alături de alți 300 de pasageri, o enormitate de avion care sfida cu nesimțire reguli elementare de gravitație, în consecință ne-am linistit și am picotit 11 ore până la LAX.

America, băi nene! Spațiu. Imigranți și negri, angajați la aeroportul internațional, se prefac că lucrează. Pentru un român, specialist în detectarea frecatului de mentă, se vede repede că sunt prea mulți angajați care n-au muncit măcar o oră în Germania. Partea bună a lucrurilor este lipsa totală de stres. Sunt relaxați și reacționează prompt la apelativul ”vă rog”, cu evidentă bunăvoință.

Una peste alta, am ieșit afară, am tras rapid câte 2 țigări și ne-am frecat mâinile, gata să ne aruncăm în vârtejul complicat al închiriatului de mașină și al drumului către hotelul unde aveam rezervarea. Hai că ne descurcăm noi, dacă reușim la Slobozia, reușim și la Los Angeles.

După maxim o oră (inclusiv cu transportul până la firma de închirieri) eram în mașină. Totul s-a desfășurat incredibil de repede. Dan fuma siderat, pe drumul spre Huntington Beach, nereușind să-și imagineze cum mama dracului îți dau ăștia pe mână o mașină nouă, în cca 15 minute, doar cu un card și un carnet de șofer din România. E, uite că se poate, fără 10 formulare completate, semnate și ștampilate la 10 ghișee diferite. Principiul e simplu : dacă faci ceva nasol cu maşina lor, ţi-au luat banii de pe card. Iar statistica le-a dovedit că, dacă faci afaceri atât de simple cu foarte mulţi oameni, procentul de ţepe majore e acceptabil. QED. Dacă e România, probabil că procentul de ţepe sare până la cer şi nu mai funcţionează (oare?).

În fine, am luat-o frumuşel pe stradă, fără GPS, doar cu un pliant cu o hartă pe care L.A. părea mic şi drumul până la hotel scurt. În continuare, ne-am aşteptat să ne rătăcim pe autostrăzi, străzi, intersecţii nesemnalizate, rush-hour, etc., dar surpriză ! Americanul este comod şi probabil are damblaua cu procesele, sau a avut-o într-o vreme, după care spaţiul public i-a fost adaptat şi pus la dispoziţie într-un mod prietenos, inclusiv pentru cei cu IQ 5. Prin urmare, există indicatoare către oriunde vrei să ajungi; mari, citeţe, minim 3 ca să nu cumva să ratezi intersecţia. Dacă eşti aproape cretin, şi îl vezi de-abea pe al treilea , nu-i nimic, pentru că e suficient să semnalizezi şi cei de pe benzile alăturate încetinesc şi te lasă să treci de pe banda 1 pe banda 6, în 20 de metri, ca s-o iei pe unde trebuie. Aşadar, am ajuns la hotel rapid, fără să ne rătăcim şi fără să provocăm vreun accident, ne-am cazat, după care am ieşit la o ţigară ca să ne comentăm primele impresii.

Prima impresie a fost că am ajuns să fim cazaţi la hotel cu vreo 2 ore mai devreme decât preconizasem noi. Impresia imediat următoare a fost că ceva e în neregulă pentru că nu ni s-a întâmplat nimic nasol. "Încă", subliniem româneşte, aşa că ne liniştim, ştiind că suntem pregătiţi psihic să ni se fure din bagaje, să pierdem paşapoartele şi banii, să ni se lovească maşina închiriată în parcare iar noi să trebuiască s-o plătim integral - ce mama dracului, suntem pe un continent străin, nu cunoaştem pe nimeni, trebuie să luăm o ţeapă, antrenamentul de-acasă trebuie să folosească la ceva.

Nu exagerez. Am realizat cât de "băgaţi în priză" suntem în fiecare zi, după vreo trei zile de stat în America. Dan a pretins, după o matură chibzuinţă, că de-aia fac ăştia Alzheimer la bătrâneţe, pentru că mediul nu le solicită deloc inteligenţa şi capacitatea de adaptare. O fi aşa, doar că probabilitatea ca totul să-ţi meargă strună, care e net superioară procentului de rahaturi care “se întâmplă”, este sincer irezistibilă. Probabil am obosit să mă adaptez în fiecare zi, an după an, fără vreun rezultat notabil în calitatea vieţii sociale din jurul meu. Probabil că împlinirea pe plan personal, pe ici pe colo şi professional, mă rog, un standard mulţumitor atins după 35 de ani, are nevoie de un ecou în mediul din jur - un loc comun de întâlnire al celor care se opresc puţin să respire şi să savureze mulţumirea că nu sunt în faliment şi nimeni apropiat nu e grav bolnav. Eu am această senzaţie de odihnă “împărtăşită” doar la mine acasă, când vin prietenii la şpriţ. Cum am ieşit din casă, hopa şi nasolul sare de după colţ ca să mă testeze – nişte cretini mă enervează în trafic (nu mai spun de ce, că se ştie), trei vaci stau în dreptul unei unei uşi de intrare şi vorbesc tare, fără să le intereseze dacă se mai poate trece prin uşa aia, câţiva muncitori toarnă asfalt în neştire, pe ploaie sau la -5 grade,  oameni cu priviri furişe şi bănuitoare se grăbesc către oriunde, numai să găsească un adăpost din calea sălbăticiei. Mi-a ajuns, uite iar m-am enervat.

Mă întorc la America, deci.

După vreo trei zile, cum am spus, ne-am adaptat la lipsa de stres, chiar am evoluat la aşteptări care se împlinesc, cum ar fi hoteluri care arată în realitate ca în poza de pe net, GPS (american, fireşte) care nu ratează nici măcar un drum de ţară şi-ţi indică manevra necesară exact la timp ca s-o poţi face, persoane care îţi dau toate lămuririle cu bunăvoinţă şi răbdare, iar dacă nu ştiu îţi răspund "nu ştiu, dar chem pe cineva care ştie", şoferi amabili, şoferi care ştiu reguli de circulaţie, semafoare sincronizate, marcaje limpezi, prezumţia de nevinovăţie atunci când greşeşti, prezumţia că eşti turist străin, nu idiot sau rău-intenţionat, benzina la jumătate de preţ faţă de oriunde în Europa, şi multe altele. Ca un corolar al tuturor acestora, dacă ceva merge prost există şi o soluţie clară şi rapidă a problemei . Care se şi aplică, de către persoanele desemnate s-o facă, exact în parametrii necesari, în timpul scontat. Ce s-o mai lungesc, sunt eficienţi, sau măcar se prefac extrem de bine.

Nu cred că este o ţară perfectă sau cu oameni perfecţi, nici nu pare să fie aşa o absurditate, însă am impresia unui loc unde normalitatea presupune libertatea de alegere, fără ostentaţie. 

Aici se încheie episodul 1. Va urma.