Vorbitor

”Vorbitor” - un documentar de Radu Muntean și Alexandru Baciu, la HBO.
Mă gândesc de cele mai multe ori la oameni împărțindu-i în categorii clar definite: inofensivi, infractori, culți, demni de încredere, periculoși..... E o prostie. Societatea tranșează juridic și social problema și îmi transmite rezumatul vieții unui om într-un cuvânt sau o frază, iar eu, îngustă la cap, o iau de bună.
Documentarul de mai sus arată oameni din pușcărie, închiși pentru 5,9,16 ani pentru omor sau alte infracțiuni grave, care vorbesc doi câte doi despre dragostea dintre ei. Unii sunt urâți, alții nu. Tineri, sau mai bătrâiori. Absolut toți vorbesc despre  femeia unică sau bărbatul vieții lor, despre sufletul pereche pe care l-au aflat întâmplător printr-o scrisoare, o vizită la vorbitor sau o recomandare din partea altui pârnăiaș. Oamenii sunt îmbrăcați frumos, se țin de mână, nu fac greșeli de exprimare și folosesc cuvinte care te surprind, aș fi zis că e un film prost făcut cu actori care pretind că sunt criminali dar nu pot să iasă din pielea lor de oameni normali, de care poți să te lovești întâmplător la piață la Obor sau în autobuz. Dar se pare că nu-i așa, altele sunt filmele proaste, ei sunt chiar oameni ca mine dar fără școală, fără statut social, oameni care au greșit grav și și-au dat cu naturalețe încă o șansă. Dumnezeu știe dacă au dileme morale, regrete adânci despre ce au făcut, asta nu se vede atunci când vorbesc despre iubitul sau iubita lor, pentru că au ochii luminoși pe care și-i feresc de camera de filmat din când în când, cu o rușine plină de grație.
Discuția despre infractori și pedeapsă, despre șanse de reabilitare și integrarea reală după pușcărie nu poate fi, cred eu, rezolvată atât de simplu și unilateral, problema socială ”are multe aspecte”, dar nu cred că despre asta e vorba acolo. E pur și simplu un film despre dragoste care mi-a făcut bine. Recunosc cinstit că mi-a reamintit cât de multe zac într-un om, indiferent de unde provine și care e povestea vieții lui, iar pentru această schimbare  binevenită de perspectivă le mulțumesc cu respect celor doi domni care au făcut documentarul.

Cuvinte de scris

Cercevea, mahala, bască. Griuliu.
Dacă mă uit în caietul cu dictări pentru fii-mea, pot să recuperez exact starea de spirit din ziua respectivă. De unde deduc că treaba e interactivă.
Când scrie cuvinte pe care nu le folosește în mod curent, scrie mai încet, în consecință mai frumos. ”Harbuz” se prezintă cu litere egale, frumos înclinate la același unghi; ”mama” e jale. După ce termină cuvântul complicat, se mai uită odată la el ca să-l admire și dup-aia mă întreabă ce înseamnă. Se gândește puțin la el și pot să-mi imaginez cum i se formează instantaneu în cap poza cu obiectul cu pricina și tot decorul adiacent. S-ar putea ca lumea să fie mult mai bogată pentru copii și datorită încetinelii cu care scriu la început, pentru că au timp să se gândească efectiv la cuvinte și la înțelesul lor.
Cuvântul scris a schimbat fundamental lumea interioară a cititorilor de cărți. Ei sunt oameni deosebiți de ceilalți, cei care ”vizualizează” și ”aud”. Imaginea aridă a înșiruirii de semne negre pe o pagină albă obturează binefăcător informațiile vizuale și auditive  reziduale; ochiul se întoarce către înlăuntru și creează o lume paralelă interioară, asemenea înțelesului celor citite. Orice cititor compulsiv cunoaște senzația pe care o ai atunci când ridici privirea din carte și ochii se lovesc, mai mari și mai înțelegători, de ceea ce te înconjoară. Realitatea se vede mai bine de după cărți.
Acum vreo două zile am ieșit cu Maria cu bicicletele pe stradă. La colț, o mașină parcată lângă trotuar. Din partea opusă venea o mașină de școală de șoferi, cu o domniță holbată la volan. I-am spus Mariei să tragă pe dreapta, ca să nu impacientăm cucoana de la volan, iar copilul care nu e încă sigur pe bicicleta fără roți ajutătoare s-a sprijinit cu mâna de mașina parcată. Un boșorog de pe trotuarul celălalt mă admonestează :”nu vezi că poate să zgârie mașina cu ghidonu'? ai grijă ce face copilu ăla!” Am pus frumușel cricul la bicicletă, m-am dat jos și l-am invitat răstit să vină să se uite dacă mașina e zgâriată, după care l-am întrebat,ca o tâmpită, dacă e mașina lui. Bineînțeles că nu era. Cretinul ridică din umeri și dă din cap drept răspuns, adică ” las' că nu asta e important, esențial e că fătuca a respirat abraziv către mașina aia care nu e a mea sau a lu fi-miu, dar eu tot o ard pe dungă pe trotuar, nu m-am putut abține să nu-ți zic”. Plină de draci, mă răstesc disprețuitor, în timp ce încalec pe bicicletă : ” hai dom'le vezi-ți de treabă, decât să pierzi vremea pe-afară, mai bine-ai pune mâna pe-o carte!”. Am dat colțul cu bicicletele, după care m-am oprit ca să râd ca proasta de replica zdrobitoare cu cartea. Sper c-a luat-o ca pe-o înjurătură, dar mă-ndoiesc, eu așa am avut intenția, dar m-a trădat vocabularul.
Eeeeiii, boieri dumneavoastră, cam așa stau lucrurile azi. Griuliu luminos. Vreme de bască.

Monarhie

Ce se mai aude despre monarhie? Hăă?
Mă întreb câți cetățeni români se gândesc serios la restaurație. Care sunt avantajele și dezavantajele din punct de vedere social, economic și nu în ultimul rând (sau poate în primul rând) moral.
Eu sunt monarhistă. Adică vreau monarhie constituțională pentru România. Nu vreau să dau argumente pentru alegerea mea, sau să discut contraargumente, această discuție pro și contra se poartă între oameni mult mai deștepți și mai avizați decât mine - google it! Ce mi se pare important este că discuția nu s-a tranșat încă în spațiul public românesc, ceea ce vorbește îndeajuns atât despre calitatea subiectului, cât și despre calitatea interlocutorilor.
Îmi doresc cu toată rațiunea și simțirea de care sunt capabilă să mă scutur de dezgustul și lipsa de speranță cu care urmăresc spectacolul politic și social din România. Sunt femeie (adică proastă), prin urmare simt nevoia unui reper moral în societatea în care trăiesc eu și mai nou copiii mei, pe care carevasăzică nu-l am. Sunt conștientă că oamenii nu sunt perfecți, că sunt supuși greșelii, iar rolul esențial al instituțiilor statului (cred eu) este să reprezinte un standard spre care să acceadă oamenii imperfecți angrenați în sistem. În societatea românească, instituțiile statului sunt deturnate și formate după imaginea oamenilor care le conduc. Și ce oameni....
Îmi doresc să văd oameni conștienți de responsabilitatea pe care o implică un post într-o poziție de conducere, un minim respect pentru scaunul pe care îl ocupă.
În încheiere, mă înclin respectuos în fața unui om care face cinste cu decență poziției pe care o ocupă de la naștere - atenție! - fără să poată alege.
La mulți ani M.S. Mihai I.

La grădiniță, haideți cu toții

am inceput ziua de luni ducandu-mi copilul la gradinita, la ora (marturisesc) 8 și 20.
la intrare, doamna directoare a grădiniței, încruntată, mă apostrofează ca pe un copil de școală, atrăgându-mi atenția că programul de primire al copiilor este până la ora 8 și 15 minute. Îngaim niște scuze, fiind evident (și adevărat) neinformată asupra orei limită până la care se primesc copiii dimineața în grădiniță. Doamna continuă, la fel de încruntată, comunicându-mi că de acum încolo ușa se va încuia la 8 și-un sfert. Cu viziunea penibilă asupra mea și a copilului nevinovat de 4 ani jumate stând în fața unei uși încuiate, urc scările cu furia clocotind în gât. La plecare, spun frumos ”la revedere” doamnei directoare. Mi se urează încruntat ”o zi bună”. Ușa e deja încuiată, o descui ca să ies, aud în urma mea cheia răsucindu-se la loc. Pârnaie.
Pe drum, încerc să-mi stăpânesc nervii, pentru că e luni și dacă o luăm așa de luni, am belit-o toată săptămâna. Încerc să-mi dau seama de ce sunt așa de enervată. Avea dreptate femeia? Avea. E datoria mea să știu până la ce oră pot să aduc copilul, e normal să fie obișnuit de mic să respecte un program stabilit pentru toți ceilalți din grupul din care face parte. Atunci?
Mi-am răspuns imediat. TONUL. ABORDAREA. Cine pula mea se crede cucoana asta, să-mi vorbească așa cum mi s-a vorbit 12 ani de școală românească? Am 36 de ani, 18 ani de învățătură, doi copii și nu stau la mila nimănui. Am recunoscut întotdeauna când am greșit, dar mi s-a suit sângele la cap de fiecare dată când mi s-a atras aternția asupra greșelii ca și când aș fi retardată sau rău-intenționată. Lumea asta în care ești vinovat din start și în care nu încape bunăvoință mă sperie și mă înrăiește, îmi doresc să-mi iau copiii și să fug în Antarctica să trăiesc printre pinguini. Dar înainte de asta, îmi doresc să am prezența de spirit să răspund corect și cu autoritate: ” de ce vă încruntați la mine luni dimineața? suntem la același nivel social, două persoane mature care-și datorează respect și amabilitate. Aveți dreptate, îmi cer scuze (din nou!), dar este ultima dată când vă permit să vă adresați în felul ăsta fals profesoral, mai ales de față cu copilul meu. Data viitoare, vă întorc spatele, iar dacă am o dimineață foarte proastă, o să vă bag, cu tot respectul, în pizda mamii dumneavoastră. Vă doresc o zi mai bună decât asta.”.
Cu mațele răscolite, continui la birou să mă întreb: de unde atâta revoltă? Nu e prima proastă care nu-mi vorbește corect, de obicei zâmbesc și dau la o parte persoana pentru totdeauna, că n-am timp să-mi ocup mintea cu închipuiți, am alți oameni de care să mă bucur.
Îmi răspund din nou imediat. Asta se întâmplă la grădinița unde îmi duc copilul! Nu sunt nebună să asociez comportamentul singular al directoarei cu restul grădiniței, care este acceptabilă, una peste alta. Dar fără să vreau, răbufnesc mici detalii care mă irită chiar din prima zi în care am înscris-o: o clădire tip, o răceală a spațiului disimulată de desene și afișe cu iepurași și prințese, un aer de instituție și de personal care vine la servici să semneze condica, o educatoare tânără, cu bunăvoință și suficientă pregătire, care dă impresia că a ajuns la o grădiniță de stat pentru că posturile bune au fost ocupate de alte educatoare mai relaxate și cu mai multă pregătire, copii din familii mai puțin înstărite încercând să-și afirme poziția cu hăinuțe noi și lucioase (și fiind lăsați să facă asta, pentru că, nu-i așa, competiția începe de la vârste fragede), evidenta ușurare a părinților că au unde să lase copilul în timpul zilei. Cel mai grav, nici o întrebare către și despre copii. De la sine înțeles că ei sunt mici și le arătăm noi ce și cum să facă, au capetele goale pe care o să le umplem cu ce trebuie să știe în primul an de școală, după care o să le umplem mai mult la școală, după care or să fie pregătiți să se încadreze în câmpul muncii într-o societate multilateral dezvoltată. Dacă au vreo părere sau sunt diferiți, să-și găsească un hobby după ce câștigă un salariu.
Gata, am terminat cu asta.
Fondul problemei este sistemul educațional românesc, în întregime, axat pe acumulare de informație și complet  dezinteresat pe descoperirea potențialului specific fiecărui copil/elev/student și îndreptarea lui, cu bunăvoință și minimă psihologie infantilă , către direcția cu pricina. Asta ca să avem o societate de oameni maturi cu un oareșice respect față de ei înșiși, cât de cât mulțumiți cu realizările propriei persoane, în consecință cu un firesc respect față de ăilalți din jur. Oameni care privesc în urmă la o zi istovitoare de muncă și au o mică mulțumire inconștientă că au făcut bine, pentru că se pricep la asta mai mult decât omul de alături care a făcut și el bine altceva, pentru că se pricepe la asta. Uite-așa ajunge acasă unde zâmbește obosit soției și copiilor și-i ascultă povestind ce au făcut și ei bine în ziua aia, pentru că cineva la grădiniță i-a ascultat și s-a minunat de ce pot să facă și i-a învățat să facă bine chestia aia. Fiecare cu povestea lui, pentru că suntem diferiți și e firesc, fir-ar al dracului, ca eu să croșetez ciorapi la cinci croșete și vecinul să proiecteze piulițe pentru avioane. Lipsa de respect față de ceilalți și mândria cretină că ”ne pricepem și la asta” e cancerul societății românești, iar defectele astea se cultivă de la trei ani, în instituțiile de stat, unde spoiala de bucurie în fața copilăriei și a misterului frumos al creativității fără margini a unui copil este acoperită de jegul uniformizării și formalului ca regulă.
Am înscris-o pe Irina la ”Fast track kids”, un program opțional pentru copii între 3 și 8 ani, cumva similar cu sistemul Waldorf. Am fost invitată la o prezentare de o oră, unde un tânăr îmbrăcat ca mine, în blugi și tricou, relaxat și totodată firesc timid în fața a 10 necunoscuți, ne-a explicat cu răbdare și atenție despre ce e vorba, cum nu trebuie să așteptăm să descoperim un Einstein în propriul copil, cum trebuie să-l ascultăm pe respectivul copil și să-i răspundem la orice întrebare sau afirmație, oricât de absurdă ar părea, cu ”ciudat, nu m-am gândit la asta, de ce crezi că-i așa? se poate și altfel, sau realitatea e altfel, dar întâi povestește-mi tu ce crezi că se întâmplă”; cum este științific demonstrat că între 3 și 8 ani creierul uman înregistrează cea mai mare receptivitate la informație, cea mai rapidă procesare și cea mai pregnantă creativitate, după care coboară rapid și inevitabil către 0, adicătelea ce afli și cum te dezvolți la vârsta asta îți marchează restul vieții și copiii noștri, ce mai încoace-încolo, sunt mai buni și mai deștepți decât noi. Iar noi suntem datori să-i îndrumăm cu respect și autoritate justificată.
Asta se întâmpla joi dup-amiază, iar astăzi, în sfânta zi de luni, mi-am dus copilul la grădiniță la 8 și 20 de minute, iar copilul meu a fost martor involuntar la bâlbâiala stupefiată a mamei lui (ei) în fața răstelii lipsite de respect a unei cucoane necunoscute care habar n-are cum o cheamă pe fata mea, cu atât mai puțin pe mine, preocupată fiind cu paza unei uși. Pentru că domnia-sa nu a găsit fonduri anul acesta pentru asigurarea pazei în grădiniță, pază pe care părinții au stabilit de comun acord să o achite din fonduri proprii.
Deci, așadar și prin urmare, dacă Irina hotărăște să nu mă mai asculte și să țipe imperativ la mine ”că așa vrea ea”, să mă supăr pe copil? Să-l pun la colț și să-i spun ceva de genul ”uită-te la sor-ta ce cuminte e, așa trebuie să fii și tu, exact ca ea”? Sau nu?

Winter's bone

Filmul regizat de Debra Granik este prima surpriză plăcută pe care o am cam de multișor.

Intriga este previzibilă, cei nevinovați și perseverenți izbutesc, până la final, măcar să rămână în viață (la urma urmei, e film american).
Construcția filmului, însă, nu e previzibilă de loc, e originală, minuțios exactă și dezvăluie o lume contemporană americană în care clișeele de Hollywood binecunoscute capătă substanță reală - mizerie socială și economică de fund de Missouri, atașament de clan, droguri și violență. E o imagine atât de proaspătă a tuturor acestor locuri comune, încât m-a lăsat cu gura căscată. E un film complet, care nu se încadrează într-un gen, pentru că e unic.
Bravo.

America.Ep.4-the end

Seattle.
Acolo locuiește fratele meu Andrei, zis Oase (de pe vremea liceului, când era un slăbănog. Ulterior s-a apucat de tras de fiare, iar acum are 100 de kile și foarte mulți mușchi. E și foarte inteligent - doctorand în fizică și mare cititor. Îi plac foarte mult femeile și băutura).
Este momentul, din nou, să fac apologia GPS-ului american marca Garmin, care nu a greșit nimic și a găsit absolut orice  i-am dat să caute. Acum 2 zile ne-am întors din Austria, unde GPS-ul marca  Myo nu a binevoit să găsească aeroportul internațional din Viena. O fi neimportant. În fine.
Așadar, am descins în Redmond, o prelungire a Seattle-ului, acasă la Andrei. Cartier de străduțe cu case P+1 tip, înșiruite, cam cum era la Dublin, la Irina. Străzile frumoase, cu plantații îngrijite și copaci frumoși, colorați înnebunitor în nuanțe de toamnă. Zona e destinată în special imigranților care lucrează prin Seattle, la afaceri bazate aproape exclusiv pe tehnologie avansată (Microsoft are sediul principal acolo, spre exemplu).
Orașul este cumva peninsular, adică în afară de centrul cu clădiri foarte înalte, e împrăștiat în zone de dealuri, împrejurul unor limbi de apă . Nu ai nici o clipă impresia că te afli într-o metropolă sufocantă, ci mai degrabă într-un oraș care respiră larg la ocean.
Centrul este curat, îngrijit, oamenii aparțin evident unor clase sociale peste medie, n-am văzut cerșetori sau cartiere dărăpănate. Am urcat în Space Needle, un turn construit în 1962, de 184 de metri, de unde se vede tot Seattle-ul, până la granița cu Canada. Jos, alături, se află muzeul muzicii proiectat de Frank Gehry în stilul caracteristic - Andrei s-a exprimat plastic :”o grămadă de table răsucite”; I-am reamintit că el e fizician, nu arhitect, el ne-a reamintit că noi nu știm mai mult despre laseri decât să scriem ”pula” pe perete cu un pistol de jucărie, după care am încheiat amiabil la o cârciumă din centru.
Cam atât despre Seattle, e de mers acolo, totul e frumos și nu te deranjează nimic. Cam prea nimic, pe gustul meu.
San Francisco.
E, da, frățioare, acolo e America.
Pardon, era să uit de Medford. Ne-am oprit o noapte pe drumul dinspre Seattle spre SF, deși dacă te grăbești, ajungi în vreo 12 ore de condus pe autostrada 5. Dar noi nu grăbeam, așa că ne-am oprit. Nu se poate spune nimic despre Medford, pentru că acolo nu se întâmplă nimic, niciodată. E un oraș tipic american, fără sare și piper, de unde pleci vesel, mulțumit că nu trebuie să locuiești în el. Cred că sinucigașii din Medford își atârnă ștreangul de gât la fel de plat ca și orașul în care locuiesc.
Când am intrat în San Francisco, peste Bay Bridge, Dan s-a panicat nițel. Senzația a fost că intrăm printr-o gâtuitură, dinspre America largă, spre un loc al pierzaniei și pericolului necunoscut. Probabil că mersul prin spații atât de vaste, oboseala și experiența cu Seattle ne-a defectat adaptabilitatea la urbanul extrem. Soarele apunea peste ocean, podul enorm era ticsit de mașini pe toate sensurile, traficul ne împingea implacabil spre orașul aglomerat, cu turnuri înalte, apropiate unele de altele, iar restul spațiului părea construit în demență, ca să ocupe și cel mai mic locșor liber. Gps-ul și-a făcut treaba și ne-a adus în fața motelului Best Western de pe 9th Street, concomitent cu mașina poliției care tocmai descindea într-una din camerele de la etaj, pentru motive pe care n-am vrut să le aflăm. Doi bărbați ca brajii în uniform bleu, ne-au privit fugar în timp ce urcau scara, jucându-se neglijent cu cătușele și binecunoscutele bastoane de cauciuc. Din fericire, nu umblau la pistoalele de la brâu, dar păreau capabili s-o facă în orice moment.
Ne-am cazat grăbiți, ne-am descărcat bagajele și am plecat repede cu mașina prin oraș, nu de alta, dar în mașină ne simțeam mai în siguranță. La plecare, în holișorul înghesuit de la recepție ședea un individ înalt, îmbrăcat în piele, cu un papagal enorm pe umăr, însoțit de o duduie fardată violent care, probabil, se odihnea puțin de la treabă.
Cartierul aflat la sud de Main Street, adică spre continent, este ghetou de negri, curve și imigranți, exact ca în filmele americane. Mi-a fost frică să ies pe stradă, recunosc cinstit, așa că ne-am deplasat doar cu mașina. Primul loc unde am îndrăznit să coborâm a fost Fisherman's Warf , portul vechi al pescarilor la ocean, destinat turiștilor. Acolo, magazine înghesuite ținute de arabi, cu toate tâmpeniile produse în China, axate pe plastic lipit urât. În port există o zonă de tjghele metalice în fața restaurantelor cu specific pescăresc, tejghele la care poți să comanzi și să mănânci în picioare, cu doar 2 dolari, un super clamchowder cu scoici servit într-o jumătate de chiflă caldă, alături de un cerșetor jegos și doi chinezi vorbăreți. Pe jos, dâre de apă sau pișat. ”Uite fă păpușă ce frumos te-am adus!” rânjește Dan ghiduș, în timp ce-mi face o poză în ipostaza de mai sus. Cu gura plină, rânjesc și eu malefic, gândindu-mă ce-o să-i audă urechile de la soacră, atunci când o să vadă poza.
A doua zi am plecat la plimbare pe străzile din San Francisco. Treaba e foarte clară : casele de pe dealuri, aproape de ocean, aparțin ștabilor cu bani (nu doar îngrijite, ci și cu arhitectură frumoasă, elegante, dar nu mari), cum cobori într-o gaură, imaginea se schimbă sensibil, casele sunt la fel de înghesuite, dar mai neângrijite și mai sărace. Oamenii sunt orășeni get-beget, grăbiți, ușor nervoși (dar oricum mult departe de ce înseamnă nervos în București) și nu zâmbesc tâmp la orice. Altfel, la fel de americănește îndatoritori. Impresia generală este de forță urbană direcționată clar spre progres, cu orice preț.
Parcul Golden Gate adăpostește The museum of science și The art museum. Le-am văzut pe amândouă și m-au lăsat fără grai, așa că intrați pe Wikipedia.
Într-o dimineață, Dan a ieșit la o țigară în fața ușii camerei și s-a întâlnit lângă scrumieră cu un tânăr pletos și bărbos, cu căciuliță tricotată de hipiot, care i-a povestit în 10 minute istoria vieții lui, cum l-au buzunărit doi negri pe stradă într-o noapte și cum orașul ăsta e prea dur, așa că se pregătește să plece în Alaska. Întrebarea firească a fost ce căuta el pe stradă la unu noaptea, stând de vorbă cu doi negri, deși privirea blândă sugera clar că treaba avea legătură, probabil, cu un joint de marijuana.
Mi-a plăcut și m-a speriat San Francisco, așa cum ar trebui s-o facă un mare oraș, puternic și viu.
Cam atât despre America.
La întoarcere, în București, am privit o vreme orașul cu alți ochi, mai înțelegători. Acasă nu e atât de nasol pe cât credem și cu mult mai mic decât ni se pare. A fost revigorant, o vreme, să nu mai simt că suntem buricul pământului, ci doar diferiți, în altă parte de lume.
Hai România! La muncă, ortodocșilor!

Dictare pentru Maria (clasa a II-a B)

Greierele era nervos.
Noaptea era luminată de o lună plină galbenă ca lămâia, iarba foșnea zgomotos, așa cum numai un greiere, sau cineva similar, poate să audă, dar una peste alta părea o noapte ca oricare alta.
Cu toate astea, greierele se frecă la ochi, scutură aripile și privi scârbit cărarea enormă din iarbă care se închidea încet în urma labelor enorme ale motanului. ”Cum este posibilă atâta nesimțire ?” gândi supărat, amintindu-și somnul adânc și sperietura zdravănă pe care o trăse-se atunci când se trezise brusc, stâlcit între două pernuțe ale motanului sus-menționat, care nici măcar nu avusese bunul-simț să se oprească să-și ceară scuze.
”Tâmpitul ăsta se crede mare vânător, dar face mai mult zgomot decât o privighetoare beată” cugetă greierele. ”În fine, dacă-l prind dormind, o să-i intru în ureche și-o să-i cânt un cântecel de-al meu, să-l vedem atunci cum i se pare somnul”. Apoi, mulțumit de dulceața răzbunării viitoare, se ridică, își trosni piciorușele și sări pe primul fir de iarbă mai înalt, pregătit să-și înceapă ziua, adică noaptea, de preferință cu un concert ușor în si bemol, nu de alta, dar figurantul ăla de greiere din lotul 5, firul de iarbă 12bis, se crede mare cântăreț. ”Îi scot eu muzica din cap, negreșit” hotărâ el, acordându-și piciorușele din spate.

America.Ep.3

Dimineața, în Bear Valley, erau cca -3 grade Celsius si o pătură subțire de gheață peste toate cele. Ne-am amintit tremurând că în urmă cu două zile ne plimbam în maieu prin Los Angeles și am dat nume pentru prima oară acelui sentiment nedefinit, care nu ne-a mai părăsit până am plecat: America e un continent și noi făcusem deja vreo 1000 km prin a cincizecea parte din ea (să zicem București - Voluntari).

M-am gândit la spațiu, la faptul că SUA este o singură națiune și la miracolul că nu a fost niciodată condusă de o dictatură. M-am întrebat în ce stă puterea, sau lipsa puterii Americii, de a nu deveni un imperiu tip China, sau Rusia, iar răspunsul l-am găsit în echilibrul pe care-l intuiesc între resurse enorme, pe toate planurile, și lecția învățată impecabil că atunci când butoiul cu rahat explodează, americanul e pe cont propriu. Națiunea s-a format de la mic la mare, nu invers, a pornit de la comunități mici de oameni care și-au văzut de treabă și au observat în mod natural că împreună pot mai mult, dar n-au uitat nici un moment de unde au pornit, în consecință libertatea și drepturile inatacabile pe care le presupune sunt o consecință a unui raționament logic: dacă treaba se împute, doar un om liber poate s-o ia de la capăt, de jos de tot, fără să fie agățat de un stat care poate, la un moment dat, s-o ia razna. Atunci când ai la îndemână resurse de asemenea dimensiuni, impulsul primar este de a controla și direcționa această bogăție socială, economică, culturală, și ajungi să sacrifici din ce în ce mai mult libertăți elementare individuale pentru ”the greater good” și hopa, ca să vezi, un Hitler sau un Stalin mic perorează inspirat, călare pe un munte de cadavre fără identitate. Raționamentul american funcționează cam așa : ”mă bag oricând să ridic națiunea mai sus, să o protejez și să o ajut să avanseze, pentru binele tuturor americanilor, dar dacă intri la mine în casă să-mi faci observație că n-am ochii albaștri și capul bombat, îți trag un glonț în cap.” Există ”acasă” și ”America”, iar între ele stau libertățile rațional și fundamental acceptate.
Da, îmi place America, dacă nu v-ați dat seama încă. Îmi plac bunul simț și rațiunea, cu toată lipsa de inspirație pe care o presupun. Îmi place acceptarea benevolă, cu toate dificultățile pe care le implică, a imigranților de pe toate continentele lumii, pornind de la principiul că America este din start o națiune de imigranți, iar atunci când treaba merge mai bine și mai ieftin cu ei, e firesc să încerci să-i integrezi, fără să le  negi cultura și tradițiile, pentru că oricum ei nu te lasă s-o faci. Pentru că sunt liberi să protesteze și astfel învață să-și exercite o formă de putere pe care, mai târziu, când e cazul, o pun tot în slujba Americii. Îmi place sentimentul pe care-l am acolo, că libertatea cât de cât susținută de instituțiile statului e un drog la care nici un american, adică imigrant, nu mai poate să renunțe după ce l-a gustat. Cred că oamenii ajung să facă mai mult fiind lăsați în pace decât îndoctrinați cu principii morale.
Ăsta e simplismul şi copilăria minţii mele, poftim.

Aşadar şi prin urmare, deci, am plecat mai departe.
Am coborât din munţii Sierra Nevada pe lângă Reno, o aberaţie de oraş într-un peisaj aproape selenar, cu turnuri înalte (hoteluri şi cazinouri) şi resturi de alte clădiri, în mod evident prelungiri necesare ale industriei jocurilor de noroc. Dan a observat judicios "păi ce să facă ăştia aici, în afară de trasul la manetă, că nu cresc nici  ciulinii Bărăganului pe pietrele astea".  Aşa e, coborând de la lacul Tahoe  (un sfert de Marea Neagră la 1800 de metri altitudine), prin păduri cât vezi cu ochii , bogate şi puternice, dai fără să-ţi dai seama în ţinuturile joase, la fel de întinse şi absolut pustii. Cine a văzut Grecia şi i s-a părut accesibilă doar caprelor extrem de încăpăţânate, să-şi imagineze ceva mult mai pustiu, la o scară de 10 ori mai mare, unde creşterea caprelor se loveşte de problema evidentă a prinderii lor pentru colectarea produselor.
După Reno, şoseaua intră într-o zonă pe care e greu s-o intuieşti aşa cum e de fapt, uitându-te  pe hartă. Nu mai există nimic pe o distanţă de vreo 120km.  În stânga, nişte dealuri înalte, puţin împădurite, chiar lângă drum, iar în dreapta faţa ascunsă a Lunii, sub forma unui câmp cu ierburi unicolore, pe care sunt răspândite uniform şi rar vaci. La capătul câmpiei se văd nişte munţişori ai căror dimensiuni le realizezi văzând linia plafonului de nori, pe la vreo două treimi din înălţime. Numărul vacilor negre, punctate pe galbenul ierburilor, este greu de apreciat, oricum de ordinul miilor. Pe parcurs, două ferme dărăpănate, nici un suflet de om.
Cercetând din când în când nivelul benzinei din rezervor, am făcut cu Dan scenarii despre ce se poate întâmpla dacă te lasă maşina aici, iar concluzia puţin încurajatoare a fost că e mai bine să rămâi în pustiu decât să ai norocul să fii aproape de una din fermele alea două - nicăieri nu am simţit atât de acut şansele egale ca un individ burtos, neras, în maieu să-ţi dea un bidon cu benzină sau să te taie bucăţele şi să te arunce prin curte, pentru că orium nu te va mai găsi nimeni, niciodată. Poţi să dispari pur şi simplu, sau nu. După ce ne-am veselit, am mai verificat indicatorul de benzină şi ne-am hotărât să ne oprim în prima localitate, Susanville. Acolo, în mod evident, oamenii opresc o noapte şi pleacă mai departe. Orăşelul e mic, cu un centru la drum cu tot ce-ţi trebuie, multe moteluri, magazine, nelipsita farmacie cât un supermarket,în total cam 4,2 minute ca să-l traversezi dintr-un capăt în altul. Fiind noi curioşi din fire, am intrat cu maşina pe câteva străzi laterale, ca să vedem cum arată oamenii locului, pe care nu i-am găsit, am găsit în schimb case dărăpănate, curţi neângrijite şi fiare depozitate grămadă prin ele, pustiu. O domnişoară de vreo 16 ani, frumuşică foc, pedala cu nonşalanţă pe strada care continua spre munte, în pustietate, ducându-se Dumnezeu ştie unde la 6 seara, printre casele alea unde eu n-aş fi avut curajul să cobor din maşină. Ne-am întors pe strada principală, în lume, cu senzaţia că nu ştim ceva esenţial.

Am pornit din nou, a doua zi, prin munţi pe lângă lacul Klamath, unde am dat de zăpadă de un metru, apoi în autostrada 5 pentru vreo 50 de kilometri, după care am traversat mai departe munţii de coastă spre malul oceanului, în Oregon. Câteva lucruri au rămas din acestă zi deja obişnuită de condus (ca să mai scurtez romanul):
Muzeul buşteanului. Undeva, pe drum evident, prin munţi, am oprit acolo ca să facem o pauză. E o curte de vreo două hectare unde sunt expuse maşinării vechi şi noi folosite pentru transportul şi manevrarea lemnului. Istoria "buşteneritului" în zonă (şi cred că prin toată America) e amplă şi linear exactă - nici nu ştiu de ce îmi vine să spun aşa. Pornind de la obiectele expuse acolo şi de la câteva panouri cu fotografii vechi, am văzut oameni fără număr tăind copaci, inventând maşinării din ce în ce mai ingenioase şi mai mari ca să-i poată transporta, prelucra şi construi tot ce poţi să-ţi imaginezi, de la mese la căi ferate, pentru profit şi pentru creşterea istorică  naturală a unei naţii. Bărbaţi, frate, cu mâneci suflecate, muncind simplu la tăiat lemne. Industria a decăzut şi sucombat la fel de firesc pe la mijlocul secolului trecut, odată cu noile materiale şi tehnologii şi a fost coloana vertebrală a economiei americane cam 150 de ani, iar bărbaţii cu pricina au trecut, tot cu mânecile suflecate, la turnat plastic şi prelucrat metal. Nimic mai simplu. M-am simţit ruşinată că sunt turist cretin, Dan a apreciat şi studiat sincer maşinăriile greoaie şi enorme, fascinat de simplitatea şi ingeniozitatea lor, nimic în plus, nimic în minus faţă de scopul pentru care au fost create . Avem nişte pomi foarte mari, cum procedăm? Păi hai, pune mâna pe topor şi pe şurubelniţă,  ce facem, murim de foame?
Un pod istoric (astfel prezentat pompos ca "point of interest" de GPS-ul nostru). O bucată de pod vechi, acoperit cu lemn în stilul cunoscut (n-am înţeles în veci de ce trebuiesc acoperite tocmai podurile ), continuat cu un pod nou peste un lac, către o insulă populată cu viluţe cochete, cu debarcadere şi bărci ancorate. O privelişte frumoasă, cu păduri colorate de toamnă, vânt şi o insulă mare şi liniştită, un loc unde să trăieşti şi de unde să pleci oricând, oriunde vrei.
Naval air station museum - Tillamook. Nu prea o am cu muzeele, dar aici a trebuit să ne oprim, pentru că ce se vedea din autostradă era un hangar enorm şi eu n-am văzut niciodată un hangar. Construcţia este un semicilindru acoperit cu tablă, de vreo 30-40 de metri înălţime (la interior), iar înăuntru sunt expuse tot felul de avioane din timpul celui de-al doilea război mondial, foarte frumos îngrijite, fiecare model cu povestea lui. La Tillamook a existat o bază aeriană pentru armata americană, respectiv două hangare uriaşe, dintre care cel de-al doilea (mai mare decât ăsta) a ars prin anii 70 din cauză că în el era depozitat - oare ce să fie? - fân! Cât de prost să fii... Ai zice că nu arde un hangar pur şi simplu, dar explicaţia este că structura construcţiilor este din lemn. LEMN! La deschiderea şi înălţimea uriaşe, care ar provoca oricărui inginer structurist un mic atac cerebral, o reţea de nervuri din lemn, legate precis cu buloane ca într-un model matematic, închid un spaţiu în care avioane au decolat şi aterizat câteva zeci de ani. Realizarea este impresionantă pentru orice om cu minime cunoştinţe în domeniul construcţiilor.
Eee, iată că am ajuns şi pe coasta Oregonului, la ocean. Mici orăşele destinate exclusiv turismului de tip american (adică un pic de plastic) alternează cu zone frumoase de pădure, prin care se deschid vederi scurte către plaje pustii şi frumoase. Oceanul, cum era de aşteptat, domoleşte liniştit criticile cusurgiilor împotriva stabilimentelor pentru turişti, adică respiră ritmic şi foarte mare către mal. Nu rezist niciodată la bobiţa asta, mărturisesc că doar la Mamaia urâţenia mi-a umbrit privirea către apă.
Ne-am oprit la Newport, Oregon, peste noapte. Fiind obosiţi şi doritori de aer salin, ne-am oprit la primul hotel mai arătos de pe malul oceanului, unde am plătit 130 de dolari (adică foarte mult) pentru o cameră cu vedere. Cred şi acum că au fost cei mai bine cheltuiţi bani din toată povestea asta. Camera la parter, cu o mică terasă în faţă, stătea deasupra unei faleze plantate îngrijit, la vreo 10 metri deasupra plajei. În faţă, până la orizont, apă. Din buza terasei, gazon pe câţiva metri, după care trepte de lemn coborau până jos, printre plantaţiile menţionate mai sus. Totul deosebit de frumos, fără ostentaţie, cu maximă grijă pentru detalii.

Cam atât pentru azi.
La revedere.