marți, ianuarie 4

America.Ep.3

Dimineața, în Bear Valley, erau cca -3 grade Celsius si o pătură subțire de gheață peste toate cele. Ne-am amintit tremurând că în urmă cu două zile ne plimbam în maieu prin Los Angeles și am dat nume pentru prima oară acelui sentiment nedefinit, care nu ne-a mai părăsit până am plecat: America e un continent și noi făcusem deja vreo 1000 km prin a cincizecea parte din ea (să zicem București - Voluntari).

M-am gândit la spațiu, la faptul că SUA este o singură națiune și la miracolul că nu a fost niciodată condusă de o dictatură. M-am întrebat în ce stă puterea, sau lipsa puterii Americii, de a nu deveni un imperiu tip China, sau Rusia, iar răspunsul l-am găsit în echilibrul pe care-l intuiesc între resurse enorme, pe toate planurile, și lecția învățată impecabil că atunci când butoiul cu rahat explodează, americanul e pe cont propriu. Națiunea s-a format de la mic la mare, nu invers, a pornit de la comunități mici de oameni care și-au văzut de treabă și au observat în mod natural că împreună pot mai mult, dar n-au uitat nici un moment de unde au pornit, în consecință libertatea și drepturile inatacabile pe care le presupune sunt o consecință a unui raționament logic: dacă treaba se împute, doar un om liber poate s-o ia de la capăt, de jos de tot, fără să fie agățat de un stat care poate, la un moment dat, s-o ia razna. Atunci când ai la îndemână resurse de asemenea dimensiuni, impulsul primar este de a controla și direcționa această bogăție socială, economică, culturală, și ajungi să sacrifici din ce în ce mai mult libertăți elementare individuale pentru ”the greater good” și hopa, ca să vezi, un Hitler sau un Stalin mic perorează inspirat, călare pe un munte de cadavre fără identitate. Raționamentul american funcționează cam așa : ”mă bag oricând să ridic națiunea mai sus, să o protejez și să o ajut să avanseze, pentru binele tuturor americanilor, dar dacă intri la mine în casă să-mi faci observație că n-am ochii albaștri și capul bombat, îți trag un glonț în cap.” Există ”acasă” și ”America”, iar între ele stau libertățile rațional și fundamental acceptate.
Da, îmi place America, dacă nu v-ați dat seama încă. Îmi plac bunul simț și rațiunea, cu toată lipsa de inspirație pe care o presupun. Îmi place acceptarea benevolă, cu toate dificultățile pe care le implică, a imigranților de pe toate continentele lumii, pornind de la principiul că America este din start o națiune de imigranți, iar atunci când treaba merge mai bine și mai ieftin cu ei, e firesc să încerci să-i integrezi, fără să le  negi cultura și tradițiile, pentru că oricum ei nu te lasă s-o faci. Pentru că sunt liberi să protesteze și astfel învață să-și exercite o formă de putere pe care, mai târziu, când e cazul, o pun tot în slujba Americii. Îmi place sentimentul pe care-l am acolo, că libertatea cât de cât susținută de instituțiile statului e un drog la care nici un american, adică imigrant, nu mai poate să renunțe după ce l-a gustat. Cred că oamenii ajung să facă mai mult fiind lăsați în pace decât îndoctrinați cu principii morale.
Ăsta e simplismul şi copilăria minţii mele, poftim.

Aşadar şi prin urmare, deci, am plecat mai departe.
Am coborât din munţii Sierra Nevada pe lângă Reno, o aberaţie de oraş într-un peisaj aproape selenar, cu turnuri înalte (hoteluri şi cazinouri) şi resturi de alte clădiri, în mod evident prelungiri necesare ale industriei jocurilor de noroc. Dan a observat judicios "păi ce să facă ăştia aici, în afară de trasul la manetă, că nu cresc nici  ciulinii Bărăganului pe pietrele astea".  Aşa e, coborând de la lacul Tahoe  (un sfert de Marea Neagră la 1800 de metri altitudine), prin păduri cât vezi cu ochii , bogate şi puternice, dai fără să-ţi dai seama în ţinuturile joase, la fel de întinse şi absolut pustii. Cine a văzut Grecia şi i s-a părut accesibilă doar caprelor extrem de încăpăţânate, să-şi imagineze ceva mult mai pustiu, la o scară de 10 ori mai mare, unde creşterea caprelor se loveşte de problema evidentă a prinderii lor pentru colectarea produselor.
După Reno, şoseaua intră într-o zonă pe care e greu s-o intuieşti aşa cum e de fapt, uitându-te  pe hartă. Nu mai există nimic pe o distanţă de vreo 120km.  În stânga, nişte dealuri înalte, puţin împădurite, chiar lângă drum, iar în dreapta faţa ascunsă a Lunii, sub forma unui câmp cu ierburi unicolore, pe care sunt răspândite uniform şi rar vaci. La capătul câmpiei se văd nişte munţişori ai căror dimensiuni le realizezi văzând linia plafonului de nori, pe la vreo două treimi din înălţime. Numărul vacilor negre, punctate pe galbenul ierburilor, este greu de apreciat, oricum de ordinul miilor. Pe parcurs, două ferme dărăpănate, nici un suflet de om.
Cercetând din când în când nivelul benzinei din rezervor, am făcut cu Dan scenarii despre ce se poate întâmpla dacă te lasă maşina aici, iar concluzia puţin încurajatoare a fost că e mai bine să rămâi în pustiu decât să ai norocul să fii aproape de una din fermele alea două - nicăieri nu am simţit atât de acut şansele egale ca un individ burtos, neras, în maieu să-ţi dea un bidon cu benzină sau să te taie bucăţele şi să te arunce prin curte, pentru că orium nu te va mai găsi nimeni, niciodată. Poţi să dispari pur şi simplu, sau nu. După ce ne-am veselit, am mai verificat indicatorul de benzină şi ne-am hotărât să ne oprim în prima localitate, Susanville. Acolo, în mod evident, oamenii opresc o noapte şi pleacă mai departe. Orăşelul e mic, cu un centru la drum cu tot ce-ţi trebuie, multe moteluri, magazine, nelipsita farmacie cât un supermarket,în total cam 4,2 minute ca să-l traversezi dintr-un capăt în altul. Fiind noi curioşi din fire, am intrat cu maşina pe câteva străzi laterale, ca să vedem cum arată oamenii locului, pe care nu i-am găsit, am găsit în schimb case dărăpănate, curţi neângrijite şi fiare depozitate grămadă prin ele, pustiu. O domnişoară de vreo 16 ani, frumuşică foc, pedala cu nonşalanţă pe strada care continua spre munte, în pustietate, ducându-se Dumnezeu ştie unde la 6 seara, printre casele alea unde eu n-aş fi avut curajul să cobor din maşină. Ne-am întors pe strada principală, în lume, cu senzaţia că nu ştim ceva esenţial.

Am pornit din nou, a doua zi, prin munţi pe lângă lacul Klamath, unde am dat de zăpadă de un metru, apoi în autostrada 5 pentru vreo 50 de kilometri, după care am traversat mai departe munţii de coastă spre malul oceanului, în Oregon. Câteva lucruri au rămas din acestă zi deja obişnuită de condus (ca să mai scurtez romanul):
Muzeul buşteanului. Undeva, pe drum evident, prin munţi, am oprit acolo ca să facem o pauză. E o curte de vreo două hectare unde sunt expuse maşinării vechi şi noi folosite pentru transportul şi manevrarea lemnului. Istoria "buşteneritului" în zonă (şi cred că prin toată America) e amplă şi linear exactă - nici nu ştiu de ce îmi vine să spun aşa. Pornind de la obiectele expuse acolo şi de la câteva panouri cu fotografii vechi, am văzut oameni fără număr tăind copaci, inventând maşinării din ce în ce mai ingenioase şi mai mari ca să-i poată transporta, prelucra şi construi tot ce poţi să-ţi imaginezi, de la mese la căi ferate, pentru profit şi pentru creşterea istorică  naturală a unei naţii. Bărbaţi, frate, cu mâneci suflecate, muncind simplu la tăiat lemne. Industria a decăzut şi sucombat la fel de firesc pe la mijlocul secolului trecut, odată cu noile materiale şi tehnologii şi a fost coloana vertebrală a economiei americane cam 150 de ani, iar bărbaţii cu pricina au trecut, tot cu mânecile suflecate, la turnat plastic şi prelucrat metal. Nimic mai simplu. M-am simţit ruşinată că sunt turist cretin, Dan a apreciat şi studiat sincer maşinăriile greoaie şi enorme, fascinat de simplitatea şi ingeniozitatea lor, nimic în plus, nimic în minus faţă de scopul pentru care au fost create . Avem nişte pomi foarte mari, cum procedăm? Păi hai, pune mâna pe topor şi pe şurubelniţă,  ce facem, murim de foame?
Un pod istoric (astfel prezentat pompos ca "point of interest" de GPS-ul nostru). O bucată de pod vechi, acoperit cu lemn în stilul cunoscut (n-am înţeles în veci de ce trebuiesc acoperite tocmai podurile ), continuat cu un pod nou peste un lac, către o insulă populată cu viluţe cochete, cu debarcadere şi bărci ancorate. O privelişte frumoasă, cu păduri colorate de toamnă, vânt şi o insulă mare şi liniştită, un loc unde să trăieşti şi de unde să pleci oricând, oriunde vrei.
Naval air station museum - Tillamook. Nu prea o am cu muzeele, dar aici a trebuit să ne oprim, pentru că ce se vedea din autostradă era un hangar enorm şi eu n-am văzut niciodată un hangar. Construcţia este un semicilindru acoperit cu tablă, de vreo 30-40 de metri înălţime (la interior), iar înăuntru sunt expuse tot felul de avioane din timpul celui de-al doilea război mondial, foarte frumos îngrijite, fiecare model cu povestea lui. La Tillamook a existat o bază aeriană pentru armata americană, respectiv două hangare uriaşe, dintre care cel de-al doilea (mai mare decât ăsta) a ars prin anii 70 din cauză că în el era depozitat - oare ce să fie? - fân! Cât de prost să fii... Ai zice că nu arde un hangar pur şi simplu, dar explicaţia este că structura construcţiilor este din lemn. LEMN! La deschiderea şi înălţimea uriaşe, care ar provoca oricărui inginer structurist un mic atac cerebral, o reţea de nervuri din lemn, legate precis cu buloane ca într-un model matematic, închid un spaţiu în care avioane au decolat şi aterizat câteva zeci de ani. Realizarea este impresionantă pentru orice om cu minime cunoştinţe în domeniul construcţiilor.
Eee, iată că am ajuns şi pe coasta Oregonului, la ocean. Mici orăşele destinate exclusiv turismului de tip american (adică un pic de plastic) alternează cu zone frumoase de pădure, prin care se deschid vederi scurte către plaje pustii şi frumoase. Oceanul, cum era de aşteptat, domoleşte liniştit criticile cusurgiilor împotriva stabilimentelor pentru turişti, adică respiră ritmic şi foarte mare către mal. Nu rezist niciodată la bobiţa asta, mărturisesc că doar la Mamaia urâţenia mi-a umbrit privirea către apă.
Ne-am oprit la Newport, Oregon, peste noapte. Fiind obosiţi şi doritori de aer salin, ne-am oprit la primul hotel mai arătos de pe malul oceanului, unde am plătit 130 de dolari (adică foarte mult) pentru o cameră cu vedere. Cred şi acum că au fost cei mai bine cheltuiţi bani din toată povestea asta. Camera la parter, cu o mică terasă în faţă, stătea deasupra unei faleze plantate îngrijit, la vreo 10 metri deasupra plajei. În faţă, până la orizont, apă. Din buza terasei, gazon pe câţiva metri, după care trepte de lemn coborau până jos, printre plantaţiile menţionate mai sus. Totul deosebit de frumos, fără ostentaţie, cu maximă grijă pentru detalii.

Cam atât pentru azi.
La revedere.