marți, februarie 8

Winter's bone

Filmul regizat de Debra Granik este prima surpriză plăcută pe care o am cam de multișor.

Intriga este previzibilă, cei nevinovați și perseverenți izbutesc, până la final, măcar să rămână în viață (la urma urmei, e film american).
Construcția filmului, însă, nu e previzibilă de loc, e originală, minuțios exactă și dezvăluie o lume contemporană americană în care clișeele de Hollywood binecunoscute capătă substanță reală - mizerie socială și economică de fund de Missouri, atașament de clan, droguri și violență. E o imagine atât de proaspătă a tuturor acestor locuri comune, încât m-a lăsat cu gura căscată. E un film complet, care nu se încadrează într-un gen, pentru că e unic.
Bravo.

miercuri, februarie 2

America.Ep.4-the end

Seattle.
Acolo locuiește fratele meu Andrei, zis Oase (de pe vremea liceului, când era un slăbănog. Ulterior s-a apucat de tras de fiare, iar acum are 100 de kile și foarte mulți mușchi. E și foarte inteligent - doctorand în fizică și mare cititor. Îi plac foarte mult femeile și băutura).
Este momentul, din nou, să fac apologia GPS-ului american marca Garmin, care nu a greșit nimic și a găsit absolut orice  i-am dat să caute. Acum 2 zile ne-am întors din Austria, unde GPS-ul marca  Myo nu a binevoit să găsească aeroportul internațional din Viena. O fi neimportant. În fine.
Așadar, am descins în Redmond, o prelungire a Seattle-ului, acasă la Andrei. Cartier de străduțe cu case P+1 tip, înșiruite, cam cum era la Dublin, la Irina. Străzile frumoase, cu plantații îngrijite și copaci frumoși, colorați înnebunitor în nuanțe de toamnă. Zona e destinată în special imigranților care lucrează prin Seattle, la afaceri bazate aproape exclusiv pe tehnologie avansată (Microsoft are sediul principal acolo, spre exemplu).
Orașul este cumva peninsular, adică în afară de centrul cu clădiri foarte înalte, e împrăștiat în zone de dealuri, împrejurul unor limbi de apă . Nu ai nici o clipă impresia că te afli într-o metropolă sufocantă, ci mai degrabă într-un oraș care respiră larg la ocean.
Centrul este curat, îngrijit, oamenii aparțin evident unor clase sociale peste medie, n-am văzut cerșetori sau cartiere dărăpănate. Am urcat în Space Needle, un turn construit în 1962, de 184 de metri, de unde se vede tot Seattle-ul, până la granița cu Canada. Jos, alături, se află muzeul muzicii proiectat de Frank Gehry în stilul caracteristic - Andrei s-a exprimat plastic :”o grămadă de table răsucite”; I-am reamintit că el e fizician, nu arhitect, el ne-a reamintit că noi nu știm mai mult despre laseri decât să scriem ”pula” pe perete cu un pistol de jucărie, după care am încheiat amiabil la o cârciumă din centru.
Cam atât despre Seattle, e de mers acolo, totul e frumos și nu te deranjează nimic. Cam prea nimic, pe gustul meu.
San Francisco.
E, da, frățioare, acolo e America.
Pardon, era să uit de Medford. Ne-am oprit o noapte pe drumul dinspre Seattle spre SF, deși dacă te grăbești, ajungi în vreo 12 ore de condus pe autostrada 5. Dar noi nu grăbeam, așa că ne-am oprit. Nu se poate spune nimic despre Medford, pentru că acolo nu se întâmplă nimic, niciodată. E un oraș tipic american, fără sare și piper, de unde pleci vesel, mulțumit că nu trebuie să locuiești în el. Cred că sinucigașii din Medford își atârnă ștreangul de gât la fel de plat ca și orașul în care locuiesc.
Când am intrat în San Francisco, peste Bay Bridge, Dan s-a panicat nițel. Senzația a fost că intrăm printr-o gâtuitură, dinspre America largă, spre un loc al pierzaniei și pericolului necunoscut. Probabil că mersul prin spații atât de vaste, oboseala și experiența cu Seattle ne-a defectat adaptabilitatea la urbanul extrem. Soarele apunea peste ocean, podul enorm era ticsit de mașini pe toate sensurile, traficul ne împingea implacabil spre orașul aglomerat, cu turnuri înalte, apropiate unele de altele, iar restul spațiului părea construit în demență, ca să ocupe și cel mai mic locșor liber. Gps-ul și-a făcut treaba și ne-a adus în fața motelului Best Western de pe 9th Street, concomitent cu mașina poliției care tocmai descindea într-una din camerele de la etaj, pentru motive pe care n-am vrut să le aflăm. Doi bărbați ca brajii în uniform bleu, ne-au privit fugar în timp ce urcau scara, jucându-se neglijent cu cătușele și binecunoscutele bastoane de cauciuc. Din fericire, nu umblau la pistoalele de la brâu, dar păreau capabili s-o facă în orice moment.
Ne-am cazat grăbiți, ne-am descărcat bagajele și am plecat repede cu mașina prin oraș, nu de alta, dar în mașină ne simțeam mai în siguranță. La plecare, în holișorul înghesuit de la recepție ședea un individ înalt, îmbrăcat în piele, cu un papagal enorm pe umăr, însoțit de o duduie fardată violent care, probabil, se odihnea puțin de la treabă.
Cartierul aflat la sud de Main Street, adică spre continent, este ghetou de negri, curve și imigranți, exact ca în filmele americane. Mi-a fost frică să ies pe stradă, recunosc cinstit, așa că ne-am deplasat doar cu mașina. Primul loc unde am îndrăznit să coborâm a fost Fisherman's Warf , portul vechi al pescarilor la ocean, destinat turiștilor. Acolo, magazine înghesuite ținute de arabi, cu toate tâmpeniile produse în China, axate pe plastic lipit urât. În port există o zonă de tjghele metalice în fața restaurantelor cu specific pescăresc, tejghele la care poți să comanzi și să mănânci în picioare, cu doar 2 dolari, un super clamchowder cu scoici servit într-o jumătate de chiflă caldă, alături de un cerșetor jegos și doi chinezi vorbăreți. Pe jos, dâre de apă sau pișat. ”Uite fă păpușă ce frumos te-am adus!” rânjește Dan ghiduș, în timp ce-mi face o poză în ipostaza de mai sus. Cu gura plină, rânjesc și eu malefic, gândindu-mă ce-o să-i audă urechile de la soacră, atunci când o să vadă poza.
A doua zi am plecat la plimbare pe străzile din San Francisco. Treaba e foarte clară : casele de pe dealuri, aproape de ocean, aparțin ștabilor cu bani (nu doar îngrijite, ci și cu arhitectură frumoasă, elegante, dar nu mari), cum cobori într-o gaură, imaginea se schimbă sensibil, casele sunt la fel de înghesuite, dar mai neângrijite și mai sărace. Oamenii sunt orășeni get-beget, grăbiți, ușor nervoși (dar oricum mult departe de ce înseamnă nervos în București) și nu zâmbesc tâmp la orice. Altfel, la fel de americănește îndatoritori. Impresia generală este de forță urbană direcționată clar spre progres, cu orice preț.
Parcul Golden Gate adăpostește The museum of science și The art museum. Le-am văzut pe amândouă și m-au lăsat fără grai, așa că intrați pe Wikipedia.
Într-o dimineață, Dan a ieșit la o țigară în fața ușii camerei și s-a întâlnit lângă scrumieră cu un tânăr pletos și bărbos, cu căciuliță tricotată de hipiot, care i-a povestit în 10 minute istoria vieții lui, cum l-au buzunărit doi negri pe stradă într-o noapte și cum orașul ăsta e prea dur, așa că se pregătește să plece în Alaska. Întrebarea firească a fost ce căuta el pe stradă la unu noaptea, stând de vorbă cu doi negri, deși privirea blândă sugera clar că treaba avea legătură, probabil, cu un joint de marijuana.
Mi-a plăcut și m-a speriat San Francisco, așa cum ar trebui s-o facă un mare oraș, puternic și viu.
Cam atât despre America.
La întoarcere, în București, am privit o vreme orașul cu alți ochi, mai înțelegători. Acasă nu e atât de nasol pe cât credem și cu mult mai mic decât ni se pare. A fost revigorant, o vreme, să nu mai simt că suntem buricul pământului, ci doar diferiți, în altă parte de lume.
Hai România! La muncă, ortodocșilor!

marți, februarie 1

Dictare pentru Maria (clasa a II-a B)

Greierele era nervos.
Noaptea era luminată de o lună plină galbenă ca lămâia, iarba foșnea zgomotos, așa cum numai un greiere, sau cineva similar, poate să audă, dar una peste alta părea o noapte ca oricare alta.
Cu toate astea, greierele se frecă la ochi, scutură aripile și privi scârbit cărarea enormă din iarbă care se închidea încet în urma labelor enorme ale motanului. ”Cum este posibilă atâta nesimțire ?” gândi supărat, amintindu-și somnul adânc și sperietura zdravănă pe care o trăse-se atunci când se trezise brusc, stâlcit între două pernuțe ale motanului sus-menționat, care nici măcar nu avusese bunul-simț să se oprească să-și ceară scuze.
”Tâmpitul ăsta se crede mare vânător, dar face mai mult zgomot decât o privighetoare beată” cugetă greierele. ”În fine, dacă-l prind dormind, o să-i intru în ureche și-o să-i cânt un cântecel de-al meu, să-l vedem atunci cum i se pare somnul”. Apoi, mulțumit de dulceața răzbunării viitoare, se ridică, își trosni piciorușele și sări pe primul fir de iarbă mai înalt, pregătit să-și înceapă ziua, adică noaptea, de preferință cu un concert ușor în si bemol, nu de alta, dar figurantul ăla de greiere din lotul 5, firul de iarbă 12bis, se crede mare cântăreț. ”Îi scot eu muzica din cap, negreșit” hotărâ el, acordându-și piciorușele din spate.