vineri, martie 29

Despre oboseală și scris

Am devenit dependentă de Facebook. Așa cum spunea prietenul Badiu, internetul îndeamnă la acumularea de informații în detrimentul cunoașterii. După ce m-am contrazis cu el de câteva ori - cred, în continuare, că internetul e cea mai importantă invenție a speciei, de la roată și mașina de tipărit a lui Gutenberg - trebuie să recunosc că am obosit. Mi-am cumpărat de ceva vreme Kindle și-mi place să car după mine 40 de cărți comprimate într-un device de 150 de grame, dar mărturisesc că în intimitatea palpabilă a singurătății din fotoliul meu preferat de acasă deschid, totuși, o carte - grea, fizică, mirositoare a tipăritură. Chiar așa, cărțile au miros, mare lucru.
Cam așa e și cu feisbucu. Comprim în câteva cuvinte o părere, o nemulțumire, un banc și le arunc în șuvoiul de alte păreri și trăiri, mă adaptez la viteza și concizia necesare, alerg sprințară printre comentarii și șeruiri cu privirea atentă la detalii și subtilități. Azi, acum, am obosit. Vreau să scriu curgător (pe cât posibil), nu neapărat coerent.
Mi-ar plăcea să stau cu TOȚI prietenii mei în jurul unui foc, cu 20 de litri de vin bun alături, și să vorbim. Am un gust stătut de nepotrivire, incongruență, ne-corespondență (ăsta e un cuvânt?) între stările mele fizică, psihică și sentimentală. Adică nu mă potrivesc cu mine. Nici măcar nu mă mai enervez ca altădată, ceea ce e groaznic - mă simt echilibrată, la un nivel mediu. Treaba e îngrijorătoare, asta înseamnă că am început să mor. Mă rog, asta e viața, probabil că n-am mai întâlnit demult un cretin adevărat care să mă declanșeze. Având în vedere mediul, se va rezolva rapid, mai ales că totuși vine primăvara, mă aștept să înnebunesc cât de curând, așa că nu mă impacientez.
Dacă stau să mă gândesc mai bine, totuși mă enervează câteva lucruri, iar pe Facebook nu cred că am comunicat adevărata dimensiune a iritării și nemulțumirii mele. Mă enervează ICR-ul și educația.
Ce se întâmplă cu ICR-ul astăzi este un atac nimicitor asupra culturii române. Asta nu e ceva nou, doar că lucrurile începuseră să avanseze într-o direcție bună de ceva vreme, după care a venit refluxul incompetenței și al autismului cultural care îngroapă eforturi susținute cu bună credință ale unor oameni - artiști, curatori, manageri culturali - și împinge cultura română în obscuritatea în care s-a bălăcit atâtea zeci de ani. Pur și simplu nu reușesc să înțeleg mecanismul prin care aprecierea internațională pentru proiecte, artiști, evenimente culturale, este cu desăvârșire ignorată în favoarea unei abordări cretine cu iz naționalist. Nu aspirăm la universalitate? Oare forma de comunicare a actului artistic românesc este încarcerată într-o sarma învelită în tricolor? Cum dracului punem noi - căci noi, poporul român, am votat - oameni de o asemenea obtuzitate în poziții de maximă importanță pentru țara asta? Sau poate ICR-ul nu este o instituție ce ține de siguranța națională, ăăă? Dacă organizează vreun inconștient un miting pentru salvgardarea ICR, io mă duc, indiferent unde și cum se face treaba. Îmi iau și copiii cu mine și dacă nu vor să meargă, îi bat de-i smintesc.
Cât despre educație, aș pune o bombă la Ministerul Educației și alte câteva zeci pe la inspectorate. Mă îngrozește sincer forma și fondul cunoașterii predate în școlile românești, cel puțin la nivel de clasele I-IV unde am copil studios. Ce învață viitorii adulți la școală nu are NICI O LEGĂTURĂ cu ceea ce este necesar pentru formarea unui caracter viabil pentru o societate sănătoasă. Stau și freacă la nesfârșit tone de informație accesibilă cu un singur click pe Wikipedia, cât despre educație civică, morală, speranțe de viitor, încredere, generozitate socială, simț artistic, încurajarea înclinațiilor particulare - zero barat. NIMIC. Eu verific lecțiile fiică-mii cam în zece minute, după care îi pun muzică, comentăm comportamente mai mult sau mai puțin deviante, mergem la expoziții, facem sute de căcaturi din hârtie, plastilină sau lemn, pictăm, vorbim despre oameni importanți, citim și comentăm cu expresii și cuvinte firești, îi spun povești din istorie, îi desenez hărți geografice cu sensuri umane reale, povestim despre univers și nimicnicie, fac pe dracu-n-patru ca să văd scânteia aia de interes și curiozitate care declanșează o idee, un gând scos din propriul creier. Adică, pe scurt, ascult muzica vieții copilului meu. Mă rog, asta e datoria mea personală de părinte, dar în școală nu găsesc nicio corespondență cu eforturile mele. Manuale cretine, programă scorțoasă. Jale.
Așadar, cam atât. Deci la revedere.