luni, septembrie 7

https://www.youtube.com/watch?v=HydvceA1PAI

Din când în când Dumnezeu îți ia mințile.
Dintr-o dată, fără să-ți dai seama când exact s-a întâmplat asta, te trezești mut, autist, deconectat complet de la propria viață (inclusiv, sau mai ales, de la oamenii cei mai apropiați) și foarte concentrat într-un singur punct. Punctul ăsta îți acaparează toată atenția și-ți aduci aminte cu uimire că parcă te-ai rugat să ți se-ntâmple, și-ai gemut pe dinăuntru că simți că mori cu mulțumirea asta egală a fiecărei zile, și-ai jurat să te bucuri de fiecare moment al surprizei ăsteia - cu calm, adâncime și ritm - în definitiv să te bucuri că încă n-ai murit de tot.
Jur că scriu acum ca să rămână o amintire cât de cât coerentă și s-o citesc mai târziu, când o să-mi recapăt mințile și o să vreau din nou să le pierd.

Vulnerabilă ca o rană deschisă la fiecare gest sau cuvânt. O singurătate copleșitoare și un dor de atingere și muzică. Frică și rușine că nu poți să spui sau să arăți nimic din ce simți, o grijă bolnăvicioasă să nu te dai de gol, să sperii ochi străini, să te trezești tremurând de ridicol că ești undeva foarte departe de realitate. Un blocaj chinuit, permanenta și firaraldracului extenuanta grijă să rămâi pe linia de plutire și să încerci, prostește evident, să dai drumul la frânturi din ce simți cu speranța că te eliberezi și poți din nou să începi să respiri. Toate astea se acumulează extrem de rapid și dintr-o joacă incitantă și egoistă te trezești prins ca prostul într-o capcană pe care ți-ai construit-o singur, fără scăpare. Te rogi să se termine cumva, să poți să vezi din nou oamenii din față cu claritatea dinainte, să te adaptezi sprinten și inteligent la ideile și privirile lor, să simți subtil cum să le pui întrebările potrivite ca să te scalzi în plăcerea lor de-a fi înțeleși. Acum ești proastă și nu înțelegi nimic. Ți-e frică. Nu știi de ce ți-ai pierdut bunul simț și echilibrul și mai ales pentru ce. Ești absolut convinsă că bați câmpii grav și că există chiar în fața ta niște semne care ți-ar lămuri cum să te acordezi elegant la ce ți se oferă și să dansezi corect, chiar spectaculos, să oferi exact ce ți se cere, doar că habar n-ai să interpretezi semnele, brusc îți dai seama cât de neajutorată ești în fața codurilor verbale și fizice pe care le deslușeai fără greș. Asta pentru că obișnuiai să primești generos, dar acum vrei și tu. Nu știi ce să ceri. Nu știi cât să ceri. Nu știi cât ar fi de-ajuns. Vrei să te deschizi și să oferi tot, nici nu-ți pasă cât ți se ia din ce dai, doar să fie primit, veniți de primiți lumină.
Dar ești mică și neinteresantă, de fapt. Ești retardată emoțional. Tot ritmul muzical în care te miști înăuntru e o manea care doar ție ți se pare un cântec original. Te-ai construit din carton spoit și ai pretenția să fii catedrală. Nimeni n-o să audă și nimeni n-o să vrea altceva decât ce pot lua ușor de la atâția alții. Nimeni n-o să lase garda jos să te privească cu bunăvoință și cu atenție ca să poată să te îndrume ușurel pe drumul ăla pe care puteți să mergeți împreună, cât o fi el de scurt, dar împreună. Și lor le e frică de ridicol, sau pur și simplu încearcă să vadă cât pot să ia fără să dea nimic important la schimb. Ai, n-ai mingea, dai la poartă, cum zicea nemuritorul Anghel Iordănescu.

Te umflă râsul. Atâta melodramă, atâtea cuvinte, nici o legătură cu prospătura din sufletul tău. De fapt nu e deloc așa cum ai scris, te sperie și pe tine ce citești, cine dracului e primadona asta? Nebunia vine în valuri, când ridici ochii și privești în jur îți dai seama că scrii doar pentru tine și că de fapt ești în siguranță, n-are de ce să-ți fie frică, nimeni nu-ți cere tot și nici n-o să poți să dai cât ai de dat pentru că ești om serios, liniar fericit, și nu e timp decât pentru mărunțiș cu care te-ai mulțumi râzând, oricum e mai mult decât ai.

E simplu. Vrei să te îndrăgostești puțin. Probabil că te-ai și îndrăgostit puțin. Cine să știe? O să treacă, o să te-apuce o lehamite de inadecvarea asta bolnavă încât o să renunți pur și simplu, dup-aia o să fii la fel de echilibrată, loială, pe alocuri deșteaptă și o să te intereseze din nou lucrurile și oamenii din jur. O să știi foarte bine cât și ce se vrea de la tine și o să dai exact cât e nevoie ca să rămâi stăpână pe situație și să simți și ceva furnicături fizice și emoționale bonus. O să uiți și-o să te rogi din nou să-ți ia Dumnezeu mințile ca să-ți amintești cum e să vrei cu adevărat ceva. Punct și de la capăt.