CRIZE

După cum știu cei apropiați mie, la mine acasă se petrec nenumărate șprițuri & grătare de sezon - pentru că am curte. Probabil că și compania este relativ plăcută, dar io tot cred că din cauza curții mari și aerisite dau toți buzna din două în două zile sub pretextul transparent ”hai, mă, să mai stea și copiii ăștia la aer”. Copiii se retrag la un moment dat în camera fetelor mele, unde-i uită Dumnezeu jucându-se, în timp ce părinții responsabili cu ”aerisirea” respectivilor copii răcnesc cu ochii injectați de băutură, prin fumul de la grătar, gesticulând cu scule performante de învârtit micii. Sau pastrama, sau ce-o mai sfârâii pe-acolo.
Discuțiile sunt - aproape - culte, limbajul este suburban. Din când în când, o discuție aproape serioasă petrecută la șpriț mă pune pe gânduri.
Orice dispută depinde de calitatea persoanelor implicate și de contextul în care are loc dialogul - pe scurt, 8-10 oameni cu vârste între 30-50 de ani, cu profesii liberale (arhitecți, actori, medici, mici întreprinzători -sic!-), cu simț al umorului și minți odihnite. Curtea e măricică și verde, vecinii sunt prietenoși și mai ales îngăduitori, locul îndeamnă la argumentații incisive și relaxate. Mă rog, în limite acceptabile.
Toți cei pomeniți mai sus sunt implicați în ceea ce aș numi ”societatea civilă underground”, adică oameni care lucrează în medii sociale selecte, își plătesc toate taxele la stat ca să poată dormi liniștit noaptea, chiar dacă asta le înjumătățește veniturile, sunt la curent cu mersul politicii și-și bagă pula - scuzați - în ea, pentru că una peste alta au o viață suficient de bună ca să-și permită să plece în vacanțe cu copiii și să stea la șpriț cu prietenii pe care îi vor, nu cu ăia cu care trebuie și au toate astea în ciuda voinței sistematice a statului de a-i îngropa definitiv sub taxe, impozite și proceduri încâlcite care să susțină restul economiei bolnave și milioanele de pensionari. Nu au mult, dar nici puțin, cum spunea un prieten de-al meu foarte împăciuitor.
Cum mama dracului este posibil să avem o afacere care funcționează corect, plătind taxe și impozite la greu, într-o economie care stă pe buza prăpastiei de ani de zile? Cum se poate ca majoritatea oamenilor cu care lucrez să fie în aceeași situație ca mine și s-o ducă bine? Și mai ales, cum este posibil ca acest segment al firmelor mici și mijlocii să fie încolțit și agresat de toate politicile fiscale și totuși să supraviețuiască cu succes?
Cum este posibil? Habar n-am.
Discuția care m-a pus pe gânduri se referă la grevele de protest anunțate împotriva reducerii cu 25% a salariilor bugetarilor și 15% a pensiilor și ajutoarelor sociale.
Unii dintre prietenii mei au susținut că ar trebui să ieșim și noi la manifestațiile de protest, pornind de la ideea că măsurile anunțate lovesc nepermis de mult în segmente defavorizate de populație care o duc greu și-acum.
Eu am întrebat de ce, că mie nu-mi taie nimic? Răspunsul a venit pe loc, ca o pălmuță de avertizare - ”păi nu-ți dai seama că se referă și la mă-ta, la tac-tu, la bunici și neamuri care lucrează la stat sau sunt pensionari?” Am vrut să zic imediat, nițeluș obraznic, ”să iasă ei la manifestație”, dar m-am abținut și-am stat să mă gândesc: mama lucrează cu mine la firmă și uită să-și ia rahatul de pensie de la CEC, pentru că veniturile ei sunt, evident, din dividendele muncite zilnic la firmă. Tata are și el o firmuliță de arhitectură din care o susține și pe bunică-mea de 84 de ani (care-mi spune tot timpul ”mămăică, ne ajută Dumnezeu, că uite, cu banii din pensie și cu ce-mi dă tac-tu am bani de pus deoparte, în afară de ăia pentru înmormântare”). Unchii și mătușile au pensie și au și salarii de pe la firme private unde muncesc. Nu am nici o persoană apropiată care să lucreze la stat, iar pensionarii mei nu stau degeaba (deși așa ar fi corect) ci muncesc în domeniul privat care nu e afectat direct de reducerile pomenite mai sus.
Așa că am revenit în discuția care se aprinsese între timp și am pretins din nou că io nu am motive, de data asta, să susțin greva generală. Când am observat că argumentul cu neafectarea mea directă nu ține, am mai băgat două: mi se pare corect principiul ca într-o situație de criză să fie afectați cei care iau și nu cei care dau bani la stat, cu alte cuvinte să mai poată respira o vreme cei care-i susțin cu taxe și impozite pe cei care primesc salarii de la stat și pensii, că altfel se prăbușește toată șandramaua și nu mai primesc pensionarii și bugetarii nici procentele alea de 85% și 75% din venituri. E indiscutabilă nedreptatea socială, dar din punct de vedere economic mi se pare la fel de indiscutabil corectă.
În al doilea rând, nu înțeleg însăși finalitatea demersului unei greve generale. Se pare că în situația de față, singura soluție alternativă acceptabilă este mărirea cotei TVA-ului și a plafonului de impozitare. Adică eu să mă duc să manifestez pentru ca să mi se ia mie mai mulți bani decât mi se iau deja. Sincer, stupiditatea gestului îmi surclasează cinismul .
Când am terminat, am observat o ușoară urmă de îndoială în ochii interlocutorilor. Mda. Dar pensionarii și-au muncit deja pensiile, iar bugetarii n-au nici o vină că lucrează la stat, tot muncă se cheamă - s-a auzit contr-argumentul, că nu degeaba suntem băieți deștepți.
Aparent corect, daaaaarrr ... pensionarii trebuie să fie conștienți că într-o societate de tip capitalist, că aia vrea toată lumea, să fii pensionar înseamnă să fii la mila statului. Dacă guvernarea e cretină, ajungi la bătrânețe, evident, la mâna unor cretini, iar orice om cu scaun la cap încearcă să se pună la adăpost de această situație (pe care e adevărat că nu ai cum s-o prevezi la 35 de ani, dar trebuie s-o presupui) prin venituri suplimentare - muncă după vârsta de pensionare, sau investiții din timp, sau lingouri îngropate în curte, ceva acolo care să-ți fie de ajutor tocmai în astfel de situații de criză. Dacă n-o faci, e pe inconștiența ta. Tragedia este că cei care primesc pensie acum în capitalism, au muncit în comunism pe cu totul alte coordonate și cu alte așteptări. Regret, dar nu pot să fac mai mult de-atât.
Cât despre bugetari - FALS! - ESTE vina lor că lucrează la stat. Mitul ăsta idiot că un post călduț într-un birou unde tai frunză la câini de la 9 la 5 și-ți primești salariul lunar negreșit, salariu care, culmea!, crește încet și sigur, trebuia să fie demolat de acum 20 de ani. Una dintre cele mai nocive concepții de după comunism - cea a riscului inexistent din sectorul bugetar -  a fost sistematic alimentată și îngrășată cu procente de creștere salarială plătite din taxele sectorului privat, care n-a văzut în timpul ăsta vreo reducere semnificativă de plafon de impozitare, cum ar fi eliminarea impozitului pe profitul reinvestit, sau a cotei de TVA.  În perioade de creștere economică statul a decis să mărească salariul minim și pensiile, în loc să stimuleze întreprinzătorii mici și mijlocii să investească mai mult, adică să dea, implicit, mai mulți bani la buget din afaceri profitabile crescute prin investiții!
În concluzie, salariații statului care protestează acum, cu inocență, o fac ignorând riscul pe care-l implică ORICE opțiune privind angajarea în sectorul privat sau bugetar, protestează de pe poziția de forță a maselor care pot ieși la manifestație cu sutele de mii sub aceeași lozincă ” lucrez la stat, deci să mi se dea”. Poziție care, în fond, e justificată de atitudinea inconștientă a oamenilor care au fost votați de aceeași hoardă dezlănțuită. Hai să vă văd pe unde scoateți cămașa!
Cât despre șpriț, ce să mai spun, între timp s-au băut multe rânduri de bere, conversația a evoluat pe alte coordonate - cum ar fi un uichend prelungit la Vamă, fără copii -, s-a lăsat seara și aerul e parfumat de iasomie și caprifoi, se râde mult și cu poftă.
Poate unii dintre noi or să se ducă la manifestații, din compasiune irațională, realizând prea puțin că manifestează, de fapt, din scârba profundă față de prostia și nesimțirea conducătorilor, deci implicit și față de cei alături de care protestează. Poate că o să mă duc și eu la o manifestație de protest împotriva lipsei de soluții viabile de ieșire din criză, în afară de reduceri salariale, deși un astfel de protest pare puțin important pentru marea masă care simte doar că o să facă foamea mai mult decât până acum. Oricum ar fi, săptămâna asta avem toți foarte mult de lucru, avem bani de câștigat și impozite de plătit, avem proiecte de mici investiții de urnit prin hățișul birocratic și șpăgile inerente, ca să ne asigurăm că n-o să stăm NICIODATĂ la mâna unor incompetenți. Cunoaștem riscurile muncii în sectorul privat și ne adaptăm la situație. Dă-l în pula mea de guvern, la o manifestație anti-Boc mergem toți. Hai noroc!

țara tuturor și a nimănui

un prea târziu comentariu privind o știre de acum câteva săptămâni : un bătrân care traversa strada împreună cu nepoata dumnealui, a fost bătut de un tânăr care a coborât din mașina oprită (de nevoie) la trecerea de pietoni pe motivul că bietul om traversa prea încet. Bătrânul a murit în drum spre spital. Tânărul cu pricina nu este investigat pentru omor, pentru că bătrânul a murit în urma unui atac de cord. Adică nu de la bătaie.
Futu-ți România mă-tii.

în tren

mă întreb azi dacă sunt cu adevărat de folos cuiva. una peste alta, am impresia acută că trec pasager prin viețile celorlalți, uitându-mă la ei pe geam dintr-un tren care nu oprește nicăieri.
nu știu să vorbesc cu oamenii. îmi plac, jur, am o credință indestructibilă în specia umană, dacă trag linie după toate rahaturile care se întâmplă și mi se întâmplă, lumea cu oamenii din ea tot mi se pare un dar frumos. cu toate astea, deși am sufletul aproape senin, nu pot să transmit asta către cei care simt că au nevoie. în dialoguri virtuale cu ei, la mine în cap, propozițiile se înșiră frumos, cu miez, logică, respect și iubire, mai presus de orice cu iubire, iar legătura de înțelegere e instantanee și neântreruptă. evident, pentru că se petrece la mine în cap.
în realitate, un dialog real cu un om pe care-l respecți și la care ții e o luptă aproape dureroasă. eu aștept răspuns la lucrurile pe care le spun, celălalt așteaptă răspuns la propriile lui întrebări, de fapt pare mai mult o dorință de monolog susținut de încuviințări, decât așteptarea unei schimbări de perspectivă venită din afară.
iar eu ascult. pe cuvântul meu că ascult. răspund din punctul meu de vedere și e adevărat că rareori e o încuviințare. nu vreau monolog - mi-am făcut blog pentru asta - vreau să comunic și să schimb percepția de rahat pe care o au oamenii pe care-i iubesc asupra vieții lor. vreau să le văd ochii luminați de surpriză când realizează că le-am spus un alt adevăr, al meu, care poate fi și al lor. pentru ce altceva avem darul vorbirii? nu e jignitor de simplist să spui întotdeauna Da ?
am o dilemă fundamentală. prin ce se traduce afecțiunea reală : prin încuviințarea necondiționată, prin aderarea automată la punctul de vedere al celuilalt și susținerea lui fără rezerve, umăr la umăr, sau prin încercarea de a-i modifica percepția asupra lucrurilor, ca să-și poată vedea viața dinlăuntru cu alți ochi, mai senini?
mi-e teamă, de fapt, că nu e o dilemă, ci un defect personal. inima îmi spune că prima opțiune e cea corectă, rațiunea o susține pe cea de-a doua, iar în lupta dintre ele câștigă, pare-mi-se, rațiunea.
probabil că am o inimă uscată și rece. sau ascunsă într-un loc prea adânc.
mi-e dor sfâșietor să văd oameni râzând cu poftă; să-i văd zâmbindu-mi doar mie e deja prea departe.
o viziune de apocalipsă : o șină de tren într-o Siberie pustiită, ruine ale unor locuri cândva luminoase și un tren care nu oprește nicăieri.
iar eu, cu lipsurile mele fundamentale, mă zbat ca râma în piatră. nimeni nu mai vede lumina de-afară, nimeni nu-și amintește cum ne schimbăm cu vremea, nimeni nu recunoaște bucuria lucrurilor mici și mai ales, nimeni nu mai poate să iasă din cercul vicios al propriei ființe. au împietrit oamenii cu vârsta, s-au legat cu lanțuri de ei înșiși, și-au creat o imagine moartă despre cum ar trebui să le fie viața și s-au scufundat în neputința de a echilibra ceea ce vrei cu ceea ce ai.
asta este ce îmi îngreunează sufletul azi. iar mâine, cu lipsă de considerație și milă pentru toți nefericiții, acest om de căcat o să fie senin.
iertați-mă.

Despre dragoste

Mi s-a făcut poftă să scriu despre dragoste.
1. Îmi amintesc vag despre anumite nopți în care mă întorceam de la o întâlnire cu un băiat. Nu-mi amintesc ce băiat, atunci, ca și acum, n-are importanță. Ţin minte doar faptul că ne plimbam. Adică nu voiam să ajungem undeva anume, nu aveam o țintă precisă, deși era drumul către casă. Pașii urmau unul după altul cumva a lehamite, doar ca să nu stea pe loc, în fond n-aveau nici o legătură cu mine. Mi-e dor să merg cu cineva pe o stradă așa, fără să mai știu că am picioare și că ele merg.
2. Există bărbați care îmi plac instantaneu, înainte să vorbească sau să se miște. Uneori, cred că unora dintre ei le plac și eu, în același fel - compatibilitate fără urmări, că sunt persoană căsătorită, responsabilă și-mi iubesc soțul (în primul rând). Dar mai dă-le dracului de urmări, că eu am poftă să scriu despre dragoste. Deci, așadar, față în față cu un astfel de bărbat, vorbim. Ei bine, indiferent ce spune, e perfect, e doar o confirmare a desăvârșitei potriviri dintre noi, o confirmare a căldurii fizice a inimii, înmuiată și deschisă și umilă și calmă. Nu e imaginație, nu e ceva ce mi-am dorit dar n-am avut parte, e exact ce mi s-a întâmplat de fiecare dată când m-am îndrăgostit. Şi mi-e dor sfâșietor să mai fie odată, să nu cunosc un bărbat și să fie desăvârșit, și mai ales să fac acum ce n-am făcut niciodată la o primă întâlnire, din timiditate - să-l iau de mână și să zâmbesc liniștită și fără frică, și el să știe că nu contează cât e de deștept, sau arătos, sau ce prostii spune, eu sunt oarbă la orice nepotrivire și nu-mi pasă.
3. Cândva, de obicei vara, când pielea e caldă și puțin umedă, când femeile poartă rochii lungi și ușoare pe care le clatină vântul, stând pe ceva nepotrivit cum ar fi un gard, sau sprijinite de capota unei mașini, și privesc în jur, se întâmplă să treacă un bărbat căruia îi prind privirea. Din întâlnirea asta vizuală se naște o dorință sfâșietoare de a face dragoste cu acel bărbat atunci și acolo. Faptul că nu se întâmplă nimic e ca pelinul de amar.
4. Din dragoste se fac mâinile sensibile ca antenele melcului. Înaintează și se retrag, palpează, mângâie, gustă, netezesc, învață curbe și asperități, află locuri. ”Și apoi într-o zi oarecare” - ca să citez și eu pe cineva - ating pielea unui iubit, care poate nu e același , și-și amintesc exploziv de sensibilități uitate. Atunci se lichefiază din nou, cuprind mai mult și mai profund straturi de epidermă necunoscute anatomiei și dragostea prinde gust de iarbă proaspătă, doar dintr-o atingere. Când vine vremea somnului, dragostea adoarme cu capul cuibărit între omoplații bărbatului, cu mâinile odihnite pe sub mâinile lui. Da, este vorba despre sex aici, despre sex mult și bun.

Atât pentru luna februarie. Dacă mă enervez și în martie (și presimt că așa o să fie), continui.

să colorăm

cum merge treaba? ăăă? ce faceee băiețiiiii?
n-am nimic de comentat, asa ca bag niste poze. sa fie si pe blogu meu nițică culoare. ia poftim:

 

chestii vii la soare

 

  

foarte sexi creaturi. pe vremea când mai aveam frunze prin curte.

 

picnic idilic pe marginea gârlei, tot pe vremea aia cu frunze. am glorificat deja gârla, așa că nu insist. snap-shot-ul e idilic, cuplul e dereglat în limite absolut normale.

 

  

niște copii ai mei. dereglați la fel de normal ca și părinții.

 

eu. citesc. o carte despre animale. și familie.

cam asta e. la revedere.

erată

Retractez fraza de final din postul anterior. Nu știu dacă sunt normală, habar n-am ce înseamnă normal. Nici măcar nu știu dacă e bine să fii normal. Scuze pentru încheierea de compunere de clasa a II-a, mi-a scăpat.

Să mai punem mâna pe o carte

Îl iubesc pe Salman Rushdie.
Am un etalon în ceea ce privește efectul pe viață al unor cărți asupra mea, etalon care s-a format brusc și irevocabil la 7 ani, respectiv ”Cei trei mușchetari”. Pentru cei care rânjesc superior și ghiduș (inclusiv soțul), detaliez : toate cărțile pe care le-am citit de atunci au intrat în competiție cu ”Cei trei mușchetari” și foarte puține au ieșit cu mândria neșifonată. Din cele care au reușit să se plaseze cumva la egalitate, ca importanță asupra intelectului și inimii mele, sunt : ”Sankt Petersburg” de Andrei Belîi, ”Doisprezece cezari” de Suetonius, ”Istoria asediului Lisabonei” și ”Memorialul mânăstirii” de Jose Saramago, poeziile lui Rilke, ”Junky” de William Burroughs, ”Zilele regelui” de Filip Florian, ”Moromeții”, ”Frații Karamazov” și ”Idiotul”, ”Război și pace” și mai sunt câteva dar nu mă mai concentrez acum că n-are rost. Aaa, Balzac întru totul, ”Istoria Angliei” de  Trevelyan, ”Getica” lui Pârvan, Jules Verne la grămadă, și gata acum. Doar de Melville mai zic și de Jane Austen. Și de Jokai Mor. Și Nietzsche pe ici pe colo. ”Paradoxele eleate” de Imre Toth.
Această varză pusă în balanță cu ”Cei trei mușchetari” are o explicație simplă și scurtă: cartea lui Dumas e prima carte de care îmi amintesc. Ea mi-a declanșat o foame insațiabilă de cărți, o dependență de sentimentul pe care doar îndrăgostiții îl au - să fii singur cu cartea și să trăiești în ea aproape fizic. Și să te uiți cu jale că mai sunt doar câteva pagini până la sfârșit, dar să nu poți să citești mai încet ca să prelungești starea în care ești.
În toate cărțile pe care le-am deschis de la 7 ani am căutat sentimentul ăsta în primele pagini și am știut fără greșeală că o să-l aflu acolo sau nu.
Ei bine, cu vârsta am observat că e din ce în ce mai greu de găsit, deși acum știu cum să-mi aleg cărțile, intuiesc automat potențialul cărților pe care le cumpăr, mi-am ordonat prioritățile, dar bănuiesc că intelectul meu s-a perfecționat și el cu vremea - e ca un bodyguard din ce în ce mai musculos și performant care tranșează rapid situația și nu mai lasă unele cărți să-mi ajungă în suflet, care poate ar merita să fie judecate cu inima.
Prima carte a lui Rusdie pe care am citit-o a fost ”Copiii din miez de noapte”. Am picat la bobiță imediat, cum zice Dan, fără scăpare. Îmi amintesc cum holbam ochii progresiv, cum mă așezam mai comod în scaun și cum îi flituiam pe toți cei din jur care aveau pretenții absurde de dialog cu mine. Au urmat ”Harun și marea de povești”, ”Furia”; ”Pământul de la picioarele ei”, ”Shalimar clovnul”, ”Versetele satanice”, ”Rușinea” , ”Grimus”, tot ce a fost publicat la noi până acum.
De fiecare dată când cumpăr o carte de-a lui o deschid cu o așteptare secretă de a afla dacă a reușit și de data asta să egaleze standardul, dacă se repetă, dacă e previzibil, dacă e mai puțin. Nu e ! În fiecare nenorocită de carte pe care am citit-o e mai mult, e altceva, e ca prima oară, e ”Cei trei mușchetari” reloaded ! De unde concluzia : m-am îndrăgostit de scriitura lui. Asta e explicația rezonabilă la care am ajuns. Face ce vrea din mine, mi-a distrus comunicarea cu lumea reală și-mi hrănește insidios credința periculoasă că lumea imaginară dinlăuntrul meu e la fel de vie, profundă, complexă, dotată cu lumină, sunet, miros, textură ca și aia din afară. Adicătelea, realitatea e supra-evaluată în comparație cu imaginația.
Toată tirada asta a fost declanșată de , bineînțeles, o carte : ”Seducătoarea din Florența”. Ca de fiecare dată, m-a frapat ușurința cu care o poveste suprarealistă e transformată în realitate tangibilă. Ce avem noi? Păi avem un împărat al Hindustanului , de origină divină, nițeluș burtos din cauza vârstei, care și-a creat o regină imaginară cu care face dragoste și căreia i-a dat un nume, servitori și camere în palat, personaj care se preumblă pe holuri în invizibilitatea ei și gândește, face planuri, visează și-i satisface împăratului toate dorințele. Supușii o cunosc și o ascultă ca pe o regină, deși nu o aud și nu o văd. Mai avem un florentin care devine războinic musulman și schimbă cursul istoriei Imperiului Otoman, Persiei și Hindustanului, o prințesă indiană ștearsă din analele istoriei, înzestrată cu o asemenea frumusețe și putere a privirii încât e idolatrizată instantaneu de toți cei care o văd, o Florență desfătătoare și crudă, un povestitor blond plin de farmece, Amerigo Vespucci și Niccolo Machiavelli, condotieri, prieteni pe viață, târfe visătoare, târfe cu talente în magia parfumurilor, un bazin a cărui apă prevestește nenorocirile, mulți oameni vii. Atât de vii, că poți să-i auzi și să-i miroși. Și atunci, nu e adevărată regina imaginară a Împăratului?
Ba da.
Am terminat de citit și am vrut să ies în curte și să mă plimb prin palatele și curțile din capul meu și să schimb înțelepciuni cu împăratul, sub lumina lunii, sub gutuiul proprietate personală. Jur că le-am văzut pe geam, reale, imense, în 150 de metri pătrați de curte. Doar că era ger și n-am ieșit, dar ele au rămas acolo. Acum sunt deja mai difuze, cred că se pregătesc să se ducă în altă parte, dar nu-mi pare rău, pot să le chem înapoi când vreau.
Cam asta e treaba cu Salman Rushdie. Îl iubesc pentru că din când în când îmi amintește de ce citesc și de ce sunt un om normal.

streașină vs. calculator

curg streașinele. sau streșinele? oricum ar fi, azi curg.
Îmi place că am o casă cu streașină, ca să poată să curgă, m-aș simți neacoperită într-o casă cu învelitoare terasă.
mi-amintesc de camera de la mamaia Lucica, unde dormeam în vacanțe. Avea un ceas pe ”bufet”, cum îi spune ea, enorm, care ticăia foarte tare. Dacă nu era ceasul ăla în cameră, nu puteam să adorm, lipsea un ritm necesar ca să pot să încep să respir regulat, a somn. De-aia cred că mă liniștește atât de mult să aud picurând apa de pe streașină, măsoară regulat secundele vremii, parcă mintea mea nu mai balansează așa haotic.
Vara, după ploi torențiale, streașinele curg sprințar,  mă-ndeamnă la sărituri iepurești cretine, cu veselie nițeluș nebună.
Iarna dorm toate cele vii, sub ceasul streașinelor, în liniște. Doar noi umblăm hăbăuci, cu ochi holbați de nesomn, cu treabă. Adică ne aflăm în treabă. Ar trebui să picotim regulat, să mai punem un lemn pe foc, să mai schimbăm o vorbă înceată cu alt semi-adormit, după care să adormim de tot.
Ieri am stat 6 ore să fac un calculator pentru fii-mea. Eee? M-am aflat și eu în treabă....
Mă trezesc pe la sfârșitul lui martie. Promit.

bună ziua

așaaaaa. deci, așadar și prin urmare, la mulți ani !

Pornind de la premisa că e stupid să-ți imaginezi că te-ai schimbat radical în noaptea de revelion, continui să plutesc confuz prin iarna meteorologică în direcția unei primăveri așteptate. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
Nu înțeleg din ce motiv nu se schimbă anul începând cu Nașterea Domnului. De ce după 6 zile? Știe cineva? Sau să fie Anul Nou pe 1 martie, când începe primăvara? sau pe 21 decembrie, la solstițiu? Ăăă? Oare ce calcule absconse au dus la ziua asta care nu pare să aibă vreo semnificație mistică, religioasă, climaterică, astrală? e de studiat.
Gata cu asta.
Oameni mor și alții se nasc, ignorând cu nerușinare calendarul. Ne raportăm vârsta fizică la ani cu 12 luni, când trăim, de fapt, vârste psihice, emoționale, atât de diferite. Din toată călătoria asta cu finalitate stupidă, se pare că însăși călătoria trebuie să aibă sens, altfel ai pizdit-o, te trezești pe patul de moarte cu mâinile încă goale, apucând nimic, ferească Domnul să te uiți îndărăt și să te vezi fugind ca un prost toată viața după o concluzie care ți se revelează brusc : ai trăit, acum mori! Asta e tot. Dar ai trăit?
Din experiența mea (limitată la 34 de ani), am trăit doar în întâmplările mici. Pacea interioară, fericirea, m-au lovit inexplicabil în momente neprogramate și nemuncite - într-o seară oarecare cu soțul, la un șpriț cu prietenii în noiembrie (apropos, cea mai cretină lună din an, alături de februarie!), pe malul unei gârle noroioase, la marginea unei pârloage însorite pe la Negru Vodă, uscându-mi vara părul la soare, povestind copiilor pe întuneric despre sistemul solar, ascultând o Nocturnă de Chopin, etcetera, etcetera, etcetera. Nu știu NIMIC despre mine. Amintindu-mi de certitudinile de nezdruncinat de la 20 de ani, mi se pare că m-am prostit incredibil cu vârsta; sau, mai bine zis, m-am pierdut cu vârsta.
În concluzie, singura speranță care mai stă în picioare este speranța în surprize. Vă doresc și îmi doresc să ni se întâmple doar lucruri pe care nu ni le-am dorit niciodată.
Sună frumos? : ” Cu ocazia noului an, vă doresc să nu vi se împlinească dorințele!”.
Punct și de la capăt.

un comentariu genial la hollywood

am preluat-o de la un deștept de pe blog și o dau și eu aici, ca să se bucure și alții. poftim: http://www.youtube.com/watch?v=9VDvgL58h_Y&feature=player_embedded#