mă întreb cum suntem noi oamenii entități finite, care nu se dizolvă și rezolvă la loc în forme și culori mereu altele.
m-am plictisit să scriu siropoșenii, da uite că nu-mi iese ceva sprinten, cu trimiteri inteligente la cultură underground sau subtilități delicate. întrebările pe care mi le pun sunt simple și la obiect. pierpătrat spune că am o minte primitivă.
am obosit.
citesc, ascult, observ, îmi place jocul ideilor diferite-sprințare-inteligente-serioase-, mă topesc după oamenii cu umor fin și după oamenii care fac glume groase, după motocicliști bărboși și tatuați, după oameni subtili și sensibili până la durere (fizică, se înroșesc și le tremură vocea și le ard ochii), îmi plac fetele delicate și cenușii care știu lucruri pe care nimeni altcineva nu le știe - chiar nimeni -, pot să ascult ore în șir un om cu coloană vertebrală, sigur pe el, care demonstrează matematic, cu back-up cultivat, fiecare idee pe care-o scoate pe gură. Mai sunt DJ relaxați care pun muzică pe care n-am auzit-o niciodată înainte - și-mi dau o neliniște că se termină și n-o s-o mai aud din nou nicăieri - doamne bătrâne și elegante care e clar că au fost frumoase, in-style și s-au futut la greu din dragoste (de fiecare dată cu interes și curiozitate), făcători de muzică tineri, obișnuiți, care dau tot din ei pe scenă și devin mai mari și mai importanți și mai profunzi încât te rușinează că nu i-ai bănuit, sunt oameni câtă frunză și iarbă, doamne ce mulți sunt și cât de adânci, ochi și timp și urechi să ai.
toți lasă o urmă, mă schimbă, sar ca o capră turbată dintr-o stare în alta și-mi place, în spatele tuturor acestor stări stă speranța că vor intra într-un puzzle care o să se reveleze dracului odată.
fiindcă am o minte primitivă. vreau simplu, clar, esență.
dup-aia mi-amintesc de Blaga și Misterul lui nenorocit, de Biblie și ”crede și nu cerceta”, de toată muzica ChopinNickCaveMetallicaBenWebsterNINNusratFatehAliKhanRammsteinAlbinonișipots-oținașavreopatrupaginicelpuțindarnarerost, și iar mă-ntorc și zic: o fi de neatins, o fi doar credință și speranță necondiționată, o fi prea mult pentru un singur om, dar totuși, frățioare, nu găsești liniște interioară decât cu o lobotomie?
am obosit.
m-aș rupe în bucăți și-aș pleca definitiv în alte părți. să-i ia dracu pe toți proștii care susțin că nu e bine să fugi, că trebuie să-ți înfrunți temerile și lipsurile și neputințele și să le rezolvi ca să devii în sfârșit un super-om de căcat. ba e bine, că azi așa vreau eu.
așa că iar mă-ntorc și zic : o să-mi iau un Harley, că am o minte primitivă. gata.
a, era să uit, îmi plac și lucrurile mici.
joi, octombrie 29
luni, octombrie 26
în oraș
Îmi place să conduc mașina, mi-aș lua un motor Harley dar n-am bani, așa că deocamdată rămân la autoturismul proprietate a familiei (destul de numeroasă, de altfel; nu cred că o să pot să-mi duc fetele în spate pe motor).
În sfânta zi de duminică, fiind liberă de obligații familiale, inclusiv deposedată de prezența soțului, m-am decis să ies prin oraș, să conduc cu muzica dată tare (dar nu cu geamurile coborâte, ca să nu se impacienteze vreun domn consumator de alte genuri muzicale decât de jazz sau rock industrial).
Așa că am purces la drum, conducând fără țintă pe străzi, până când am observat că e cam obositor să tot ferești vitezomani care-ți taie fața din dorința de a ajunge la stop cu 2,5 secunde mai devreme.
M-am oprit în centrul istoric, am parcat și am plecat la plimbare pe jos.
Am hoinărit vreo oră prin Lipscănie, m-am uitat pe ferestrele cârciumilor, m-am intersectat cu cohorte de oameni care păreau că și ei caută ceva, dar nu găsesc (ceea ce e relaxant, în definitiv, să vezi oameni indeciși și neliniștiți, semn că mai au loc pentru surprize). Ca o paranteză, mie îmi place Centrul istoric așa desfundat, ca după război, e o imagine cinstită aceea ce e orașul ăsta în esență, necosmetizat, cumva despuiat de false pretenții și cu parfum de ceva adevărat, trecut dar nu mort. Îmi place să mă preling noaptea pe o stradă pustie și dărăpănată, îmi miroase a case bolnave și vii.
În final, m-am oprit la Bruno, o cârciumioară vis-a-vis de berăria Amsterdam, unde se dă vin foarte scump și foarte bun. Am stat singură acolo și m-am uitat pe geam, am mai citit, iar m-am uitat pe geam, am băut un pahar de vin și am mai citit puțin. Mi-am amintit de senzația pe care o am la mare când citesc, atunci când ridic ochii de pe carte și văd apa și cerul în față, toate având dintr-o dată o altă dimensiune. Așa e și cu oamenii de pe stradă, par mult mai plini, compleți și mari cumva, priviți după cărți sau muzici, de unde zic așa : arta transformă realitatea, nu invers (sunt sigură că au mai zis alții mult mai deștepți treaba asta).
Una peste alta, am ajuns înapoi la mașină, am închis ușa după mine și am privit în gol. Nu mi-am găsit locul nicăieri, pe deplin, am privit și am fost privită, incomplet de ambele părți. Am rămas cu neliniștea că am trecut poate pe lângă ceva ce merita găsit, doar că nu m-am priceput eu să descifrez semnele din oameni sau din locuri - decât din cărți.
E bine să fii singur.
În concluzie, am fost în oraș, dar nu era acolo.
În sfânta zi de duminică, fiind liberă de obligații familiale, inclusiv deposedată de prezența soțului, m-am decis să ies prin oraș, să conduc cu muzica dată tare (dar nu cu geamurile coborâte, ca să nu se impacienteze vreun domn consumator de alte genuri muzicale decât de jazz sau rock industrial).
Așa că am purces la drum, conducând fără țintă pe străzi, până când am observat că e cam obositor să tot ferești vitezomani care-ți taie fața din dorința de a ajunge la stop cu 2,5 secunde mai devreme.
M-am oprit în centrul istoric, am parcat și am plecat la plimbare pe jos.
Am hoinărit vreo oră prin Lipscănie, m-am uitat pe ferestrele cârciumilor, m-am intersectat cu cohorte de oameni care păreau că și ei caută ceva, dar nu găsesc (ceea ce e relaxant, în definitiv, să vezi oameni indeciși și neliniștiți, semn că mai au loc pentru surprize). Ca o paranteză, mie îmi place Centrul istoric așa desfundat, ca după război, e o imagine cinstită aceea ce e orașul ăsta în esență, necosmetizat, cumva despuiat de false pretenții și cu parfum de ceva adevărat, trecut dar nu mort. Îmi place să mă preling noaptea pe o stradă pustie și dărăpănată, îmi miroase a case bolnave și vii.
În final, m-am oprit la Bruno, o cârciumioară vis-a-vis de berăria Amsterdam, unde se dă vin foarte scump și foarte bun. Am stat singură acolo și m-am uitat pe geam, am mai citit, iar m-am uitat pe geam, am băut un pahar de vin și am mai citit puțin. Mi-am amintit de senzația pe care o am la mare când citesc, atunci când ridic ochii de pe carte și văd apa și cerul în față, toate având dintr-o dată o altă dimensiune. Așa e și cu oamenii de pe stradă, par mult mai plini, compleți și mari cumva, priviți după cărți sau muzici, de unde zic așa : arta transformă realitatea, nu invers (sunt sigură că au mai zis alții mult mai deștepți treaba asta).
Una peste alta, am ajuns înapoi la mașină, am închis ușa după mine și am privit în gol. Nu mi-am găsit locul nicăieri, pe deplin, am privit și am fost privită, incomplet de ambele părți. Am rămas cu neliniștea că am trecut poate pe lângă ceva ce merita găsit, doar că nu m-am priceput eu să descifrez semnele din oameni sau din locuri - decât din cărți.
E bine să fii singur.
În concluzie, am fost în oraș, dar nu era acolo.
de luni, cu respect
gândindu-mă la numele tuturor lucrurilor, dimpreună cu niște poezie de Blaga (nu ministrul), am ajuns la următoarea concluzie:
Știm să numim începuturile și sfârșiturile. Dar nu știm să dăm nume căutării dintre ele.
De-aia există oameni talentați dăruiți cu știința de a traduce căutarea pentru noi ăștialalți care o intuim, dar nu putem s-o numim.
Nici un artist nu ajunge vreodată la capăt, iar frustrarea, suferința, zbaterea interioară sunt dureros de privit, cu reverență și umilință pentru cei ce ne hrănesc.
Știm să numim începuturile și sfârșiturile. Dar nu știm să dăm nume căutării dintre ele.
De-aia există oameni talentați dăruiți cu știința de a traduce căutarea pentru noi ăștialalți care o intuim, dar nu putem s-o numim.
Nici un artist nu ajunge vreodată la capăt, iar frustrarea, suferința, zbaterea interioară sunt dureros de privit, cu reverență și umilință pentru cei ce ne hrănesc.
joi, octombrie 22
.
curge muzica. curge ca și cum nu s-ar mai sfârși.
nimic nu curge așa ca muzica. nici apa, nici nisipul din clepsidre, nici mierea, nici . doar eu curg odată cu ea.
sunt experimentul Philadelphia.
nimic nu curge așa ca muzica. nici apa, nici nisipul din clepsidre, nici mierea, nici . doar eu curg odată cu ea.
sunt experimentul Philadelphia.
miercuri, octombrie 21
luni, octombrie 19
orhan pamuk
Există artiști din toate domeniile care mă frustrează. În muzică, este Rolling Stones - e un fel de scurt-circuit între ce cântă ei și ce simt eu și mă enervez de fiecare dată când se întâmplă, pentru că ȘTIU că muzica lor are toate calitățile necesare ca să devină o plăcere profundă când o ascult. Doar că nu se întâmplă așa. În puzzle-ul meu interior Rolling Stones, Rafael și Picasso, Lars von Trier și subiectul postului de azi, printre alții, sunt ca niște piese care sunt clar făcute să se potrivească, doar că nu intră cum trebuie.
Dumnezeu știe dacă piesele sunt greșite din fabrică, sau am eu degetele neândemânatice, chestia e că mie puzzle-ul ”îmi face burtă”, sau pur și simplu nu vor să intre.
Și mă străduiesc, încerc să întorc problema pe toate părțile, dar nu și nu.
Asta pățesc eu cu Orhan Pamuk.
Nu discut aici valoarea obiectivă ca scriitor, nici măcar nu discut premiul Nobel pentru literatură pe care l-a luat, pentru că prima carte pe care am citit-o a fost Mă numesc Roșu și mi-a plăcut foarte mult - felul în care a împărțit povestea în capitole cu succesive puncte de vedere ale fiecărui personaj, detaliile parfumate ale artei miniaturiștilor turci, eleganța cu care a conectat firele poveștii (polițistă, în esență) cu istoria unei lumi trecute, aproape inaccesibilă spațiului creștin occidental, în fine, m-a prins de la început și n-am lăsat-o din mână până la capăt.
Am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap și am găsit un nou deliciu literar, cum sunt scriitori pe care-i cumpăr fără ezitare și nu mă dezamăgesc niciodată - Salman Rushdie, Jose Saramago, Kurt Vonnegut. Așa că m-am grăbit să cumpăr tot ce-am mai găsit publicat la noi, respectiv Zăpada și Viața cea nouă.
Am început să citesc Zăpada și după primele pagini mi-a scăpat ușurel din mână, am uitat-o pe noptieră fără să-mi dau seama și când am regăsit-o sub un vraf de cărți, m-am uitat cu uimire la ea și mi-am amintit că, parcă, am început s-o citesc la un moment dat. Ce s-o fi întâmplat ?
Acum două săptămâni am cumpărat Viața cea nouă și m-am așezat temeinic, hotărâtă să nu mă las până nu mă lămuresc ce se-ntâmplă. M-am concentrat, mi-a plăcut scriitura, dar nici asta nu m-a prins în plasă. Îmi place să mă încolțească o carte, să mă facă s-o caut cu ochii din când în când, să anticipez momentul când o deschid din nou, din diverse motive - să-mi placă, să mă enerveze, să mă contrarieze, - dar nu am reușit să deschid nici o relație personală cu cărțile lui Orhan Pamuk. Am senzația că trișează cumva, cu talentul de povestitor și ușurința cu care încheagă frazele în carte, substituie substanța pe care o descopăr și mă impresionează la Rushdie, de exemplu.
Sunt aproape sigură că pur și simplu nu rezonăm pe aceeași frecvență, deși mă încearcă un dubiu că, poate, într-adevăr lipsește ceva esențial în cărțile lui.
Cât despre excepția Mă numesc Roșu , gândindu-mă retrospectiv îmi amintesc desfătarea cu care am savurat detaliile de factură istorică, mai mult decât povestea în sine, iar asta e o înclinație personală către istorie - am vrut să scriu despre cărțile care m-au schimbat, iar una dintre primele care mi-au venit în minte a fost Suetonius, 12 cezari! - hai că e clar.
Așa că renunț. Le pun frumos în bibliotecă și le adaug la lista frustrărilor mele. În definitiv, n-am destul timp pentru toate cărțile pe care vreau să le citesc, toată muzica pe care vreau s-o ascult, toate filmele pe care vreau să le văd.
Adio, domnule Pamuk.
Dumnezeu știe dacă piesele sunt greșite din fabrică, sau am eu degetele neândemânatice, chestia e că mie puzzle-ul ”îmi face burtă”, sau pur și simplu nu vor să intre.
Și mă străduiesc, încerc să întorc problema pe toate părțile, dar nu și nu.
Asta pățesc eu cu Orhan Pamuk.
Nu discut aici valoarea obiectivă ca scriitor, nici măcar nu discut premiul Nobel pentru literatură pe care l-a luat, pentru că prima carte pe care am citit-o a fost Mă numesc Roșu și mi-a plăcut foarte mult - felul în care a împărțit povestea în capitole cu succesive puncte de vedere ale fiecărui personaj, detaliile parfumate ale artei miniaturiștilor turci, eleganța cu care a conectat firele poveștii (polițistă, în esență) cu istoria unei lumi trecute, aproape inaccesibilă spațiului creștin occidental, în fine, m-a prins de la început și n-am lăsat-o din mână până la capăt.
Am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap și am găsit un nou deliciu literar, cum sunt scriitori pe care-i cumpăr fără ezitare și nu mă dezamăgesc niciodată - Salman Rushdie, Jose Saramago, Kurt Vonnegut. Așa că m-am grăbit să cumpăr tot ce-am mai găsit publicat la noi, respectiv Zăpada și Viața cea nouă.
Am început să citesc Zăpada și după primele pagini mi-a scăpat ușurel din mână, am uitat-o pe noptieră fără să-mi dau seama și când am regăsit-o sub un vraf de cărți, m-am uitat cu uimire la ea și mi-am amintit că, parcă, am început s-o citesc la un moment dat. Ce s-o fi întâmplat ?
Acum două săptămâni am cumpărat Viața cea nouă și m-am așezat temeinic, hotărâtă să nu mă las până nu mă lămuresc ce se-ntâmplă. M-am concentrat, mi-a plăcut scriitura, dar nici asta nu m-a prins în plasă. Îmi place să mă încolțească o carte, să mă facă s-o caut cu ochii din când în când, să anticipez momentul când o deschid din nou, din diverse motive - să-mi placă, să mă enerveze, să mă contrarieze, - dar nu am reușit să deschid nici o relație personală cu cărțile lui Orhan Pamuk. Am senzația că trișează cumva, cu talentul de povestitor și ușurința cu care încheagă frazele în carte, substituie substanța pe care o descopăr și mă impresionează la Rushdie, de exemplu.
Sunt aproape sigură că pur și simplu nu rezonăm pe aceeași frecvență, deși mă încearcă un dubiu că, poate, într-adevăr lipsește ceva esențial în cărțile lui.
Cât despre excepția Mă numesc Roșu , gândindu-mă retrospectiv îmi amintesc desfătarea cu care am savurat detaliile de factură istorică, mai mult decât povestea în sine, iar asta e o înclinație personală către istorie - am vrut să scriu despre cărțile care m-au schimbat, iar una dintre primele care mi-au venit în minte a fost Suetonius, 12 cezari! - hai că e clar.
Așa că renunț. Le pun frumos în bibliotecă și le adaug la lista frustrărilor mele. În definitiv, n-am destul timp pentru toate cărțile pe care vreau să le citesc, toată muzica pe care vreau s-o ascult, toate filmele pe care vreau să le văd.
Adio, domnule Pamuk.
luni, octombrie 12
Mamaia Lucica, Maica Domnului și niște garduri
Mamaia Lucica e cel mai BUN om sănătos la cap pe care îl cunosc. Mai cunosc și alții, e adevărat, sunt buni, dar nu sânt sănătoși la cap. Toți au în ei un pic de uimire rănită, temperată de umor sau obișnuință, că și-o iau peste scăfârlie aproape de fiecare dată când fac ceva dezinteresat.
Ei bine, mamaia n-are reacția asta niciodată. E bună cu simplitate, așa e natura ei interioară.
Are 84 de ani, a venit în București după al doilea război, de la Călugăreni, a prins foametea, a locuit într-o cameră cu tataia Gicu și cu 2 copii mici (tata și unchiu Luță) vreo 2 ani, după care s-au mutat în casa în care stă și azi, în Pieptănari - 2 camere, pivniță, pod și curte cu viță.
Povestește toate astea cu poftă, ca și cum viața ei a fost importantă și plină de sevă. Și chiar așa a și fost.
I-a plăcut să trăiască toate greutățile vieții ei pentru că a avut doi copii sănătoși și deștepți pe care i-a făcut oameni, un soț care n-a ridicat mâna sau vocea la ea niciodată și pe care a putut să pună bază, pentru că vara stăteau cu toții la șpriț în curte, cu neamurile și prietenii, toamna culegeau viia și făceau o nenorocire de vin care se termina invariabil până la Crăciun, primăvara trăgeau niște mese de Paște de pomină, pentru că se duce la biserică de 84 de ani în fiecare duminică și e ferm convinsă că Isus Cristos și Maica Domnului sunt reali, vii și o ascultă.
Că veni vorba, eu cred că e adevărat. Una din puținele certitudini pe care le am e că toate lucrurile bune care mi se întâmplă (și nu cred că le merit), ca și toate lucrurile nasoale care nu mi se întâmplă (pe care sigur le merit) se datorează exclusiv faptului că Mamaia Lucica dă acatiste la biserică în fiecare duminică pentru tot neamul nostru. Jur că așa cred.
Acum o doare un șold de la vreme, obosește mai repede ca altădată după ce spală-calcă-gătește-face curățenie-face piața, dar tot sare la bucătărie să aducă niște gogoși cu gem sau niște sarmale de vis, plus dulceață în farfuriuță cu un pahar de apă rece (să nu ți s-aplece, mămăică).
Se uită la telenovele, după ora 3 dup-amiaza. Într-o zi ne-a povestit happy-end-ul uneia, citez : ”erau frumoși, mămăică, cum alergau ei așa, printre niște garduri !”. Eu mă uit la Dan (soțul meu), el se uită la tata, tata întreabă ușor răstit (că are boală fundamentalistă pe telenovele) :”ce garduri, dom-ne?”. Mamaia răspunde convinsă :”niște garduri frumoase, cu flori pă ele”.
Stăm noi, trei arhitecți, în cameră la tata și studiem problema: am eliminat din start posibilitatea ca protagoniștii să fi fost sportivi de performanță la campionatul mondial de 400m garduri. Plus că telenovela era de epocă, cu rochii lungi și costume cu melon. Păi cum mama dracului sălta domnișoara peste uluci fără să-și agațe poalele, câte duble să tragi până iese acrobația? Apoi, dacă nu săreau peste ele, ce căutau printre? Erau homeleși? - nu cadrează cu subiectul.
După multe ipoteze abracadabrante și râsete cu lacrimi, ne-a lovit evidența : erau pergole ! din alea care se cumpără la Hornbach la bucată! Concluzia a fost clară : mamaia are o capacitate de sinteză excepțională, iar noi suntem zero la amenajări peisagistice.
Toate astea, plus încă un milion de alte lucruri, mă fac să mă doară inima puțin când mă gândesc la ea. O să moară firesc, într-un viitor relativ apropiat, pun pariu că n-o să zacă nici o zi, iar eu trăiesc cu groaza că n-o să fiu acolo (din cine știe ce motive stupide) să-i aprind lumânarea, așa cum m-a rugat: ”să vii tu, mămăică, că în tac-tu nu pun nici o bază!”.
Și nu-mi pasă că postul ăsta e patetic și atât de personal. Dacă n-aveți una ca ea, ați fript-o!
Ei bine, mamaia n-are reacția asta niciodată. E bună cu simplitate, așa e natura ei interioară.
Are 84 de ani, a venit în București după al doilea război, de la Călugăreni, a prins foametea, a locuit într-o cameră cu tataia Gicu și cu 2 copii mici (tata și unchiu Luță) vreo 2 ani, după care s-au mutat în casa în care stă și azi, în Pieptănari - 2 camere, pivniță, pod și curte cu viță.
Povestește toate astea cu poftă, ca și cum viața ei a fost importantă și plină de sevă. Și chiar așa a și fost.
I-a plăcut să trăiască toate greutățile vieții ei pentru că a avut doi copii sănătoși și deștepți pe care i-a făcut oameni, un soț care n-a ridicat mâna sau vocea la ea niciodată și pe care a putut să pună bază, pentru că vara stăteau cu toții la șpriț în curte, cu neamurile și prietenii, toamna culegeau viia și făceau o nenorocire de vin care se termina invariabil până la Crăciun, primăvara trăgeau niște mese de Paște de pomină, pentru că se duce la biserică de 84 de ani în fiecare duminică și e ferm convinsă că Isus Cristos și Maica Domnului sunt reali, vii și o ascultă.
Că veni vorba, eu cred că e adevărat. Una din puținele certitudini pe care le am e că toate lucrurile bune care mi se întâmplă (și nu cred că le merit), ca și toate lucrurile nasoale care nu mi se întâmplă (pe care sigur le merit) se datorează exclusiv faptului că Mamaia Lucica dă acatiste la biserică în fiecare duminică pentru tot neamul nostru. Jur că așa cred.
Acum o doare un șold de la vreme, obosește mai repede ca altădată după ce spală-calcă-gătește-face curățenie-face piața, dar tot sare la bucătărie să aducă niște gogoși cu gem sau niște sarmale de vis, plus dulceață în farfuriuță cu un pahar de apă rece (să nu ți s-aplece, mămăică).
Se uită la telenovele, după ora 3 dup-amiaza. Într-o zi ne-a povestit happy-end-ul uneia, citez : ”erau frumoși, mămăică, cum alergau ei așa, printre niște garduri !”. Eu mă uit la Dan (soțul meu), el se uită la tata, tata întreabă ușor răstit (că are boală fundamentalistă pe telenovele) :”ce garduri, dom-ne?”. Mamaia răspunde convinsă :”niște garduri frumoase, cu flori pă ele”.
Stăm noi, trei arhitecți, în cameră la tata și studiem problema: am eliminat din start posibilitatea ca protagoniștii să fi fost sportivi de performanță la campionatul mondial de 400m garduri. Plus că telenovela era de epocă, cu rochii lungi și costume cu melon. Păi cum mama dracului sălta domnișoara peste uluci fără să-și agațe poalele, câte duble să tragi până iese acrobația? Apoi, dacă nu săreau peste ele, ce căutau printre? Erau homeleși? - nu cadrează cu subiectul.
După multe ipoteze abracadabrante și râsete cu lacrimi, ne-a lovit evidența : erau pergole ! din alea care se cumpără la Hornbach la bucată! Concluzia a fost clară : mamaia are o capacitate de sinteză excepțională, iar noi suntem zero la amenajări peisagistice.
Toate astea, plus încă un milion de alte lucruri, mă fac să mă doară inima puțin când mă gândesc la ea. O să moară firesc, într-un viitor relativ apropiat, pun pariu că n-o să zacă nici o zi, iar eu trăiesc cu groaza că n-o să fiu acolo (din cine știe ce motive stupide) să-i aprind lumânarea, așa cum m-a rugat: ”să vii tu, mămăică, că în tac-tu nu pun nici o bază!”.
Și nu-mi pasă că postul ăsta e patetic și atât de personal. Dacă n-aveți una ca ea, ați fript-o!
vineri, octombrie 9
Precucuteni
azi dimineață mi-am băut cafeaua în bucătărie, din aceeași cană în care mi-o beau de ani de zile și mi-a rămas degetul prins în mâner, de era s-o vărs pe toată masa.
mi-am amintit așadar de uimirea, amestecată cu încântare, cu care am descoperit ceramica din cultura Precucuteni, pornind de la modelul de ceașcă din lut cu mâner foarte înalt, supra-dimensionat, ce mi s-a părut la vremea aceea (ca și acum) o dovadă de bun-simț elementar.
Am acasă, ascunse pe undeva, copii pe calc dintr-o carte dedicată culturii sus-amintite, de la biblioteca Institutului de Arheologie București. o să le caut și-o să le postez, că e păcat să nu fie expuse public. printre ele sunt desfășurări de pictură de pe vase ceramice, rudimentare în raport cu pictura ulterioară Cucuteni, dintre care îmi amintesc imaginea unor motive animale (sau animaliere? - scuze pentru ignoranță) - așa-numitele ”motive cu lupi” - impresionant de expresive, cum mi s-au și părut caii cu gât lung pictați la Mânăstirea Arbore (unici, se pare, în pictura bisericilor zidite de Ștefan cel Mare).
cu aceeași uimire mi-am amintit de Getica lui Pârvan, mai exact planșele cu hărți reprezentînd expansiunea getică din mileniul I A.Chr. - pentru orice om obișnuit cu harta actuală a Europei, creuzetul populațiilor în continuă mișcare expansionistă din perioada pre-europeană este impresionant.
Cartea cu pricina trebuie citită, sau recitită, ca să poți avea o minimă perspectivă corectă asupra prezentului, inclusiv asupra fenomenului UE despre care am scris ieri.
http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/parvangetica/getica.htm
Ar mai fi de studiat și Dacia Preistorică a lui Nicolae Densușianu, ca să realizezi aberațiile naționalismului romantic și necesitatea unor critici avizate, susținute de argumente CULTE (vezi Titu Maiorescu și Vasile Pârvan), care să tempereze exaltările acestui tip de opinii.
Despre ceramica predacică sunt multe de spus și mai ales de văzut. au făcut-o alții, mult mai avizați decât mine, pe care îi recomand cu tot respectul - o să revin cu o bibliografie, după ce o găsesc acasă.
dacă citește cineva interesat, biblioteca Institutului de Arheologie de pe strada G-ral Berthelot (fostă Nuferilor), cam în dreptul străzii Puțul cu Plopi, este un ”must-go”. Printre alte comori, un album care-ți rupe mâinile despre istoria veșmintelor din Țările Române începând cu sec. XII (parcă).
distracție plăcută!
mi-am amintit așadar de uimirea, amestecată cu încântare, cu care am descoperit ceramica din cultura Precucuteni, pornind de la modelul de ceașcă din lut cu mâner foarte înalt, supra-dimensionat, ce mi s-a părut la vremea aceea (ca și acum) o dovadă de bun-simț elementar.
Am acasă, ascunse pe undeva, copii pe calc dintr-o carte dedicată culturii sus-amintite, de la biblioteca Institutului de Arheologie București. o să le caut și-o să le postez, că e păcat să nu fie expuse public. printre ele sunt desfășurări de pictură de pe vase ceramice, rudimentare în raport cu pictura ulterioară Cucuteni, dintre care îmi amintesc imaginea unor motive animale (sau animaliere? - scuze pentru ignoranță) - așa-numitele ”motive cu lupi” - impresionant de expresive, cum mi s-au și părut caii cu gât lung pictați la Mânăstirea Arbore (unici, se pare, în pictura bisericilor zidite de Ștefan cel Mare).
cu aceeași uimire mi-am amintit de Getica lui Pârvan, mai exact planșele cu hărți reprezentînd expansiunea getică din mileniul I A.Chr. - pentru orice om obișnuit cu harta actuală a Europei, creuzetul populațiilor în continuă mișcare expansionistă din perioada pre-europeană este impresionant.
Cartea cu pricina trebuie citită, sau recitită, ca să poți avea o minimă perspectivă corectă asupra prezentului, inclusiv asupra fenomenului UE despre care am scris ieri.
http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/parvangetica/getica.htm
Ar mai fi de studiat și Dacia Preistorică a lui Nicolae Densușianu, ca să realizezi aberațiile naționalismului romantic și necesitatea unor critici avizate, susținute de argumente CULTE (vezi Titu Maiorescu și Vasile Pârvan), care să tempereze exaltările acestui tip de opinii.
Despre ceramica predacică sunt multe de spus și mai ales de văzut. au făcut-o alții, mult mai avizați decât mine, pe care îi recomand cu tot respectul - o să revin cu o bibliografie, după ce o găsesc acasă.
dacă citește cineva interesat, biblioteca Institutului de Arheologie de pe strada G-ral Berthelot (fostă Nuferilor), cam în dreptul străzii Puțul cu Plopi, este un ”must-go”. Printre alte comori, un album care-ți rupe mâinile despre istoria veșmintelor din Țările Române începând cu sec. XII (parcă).
distracție plăcută!
flit
o completare necesară (în lumina celor 3 zile trecute de la deschiderea acestui blog):
”dacă nu poți să dai cu flit cu eleganță, taci și sapă”.
deci tac și mă supun.
”dacă nu poți să dai cu flit cu eleganță, taci și sapă”.
deci tac și mă supun.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
