Winter's bone

Filmul regizat de Debra Granik este prima surpriză plăcută pe care o am cam de multișor.

Intriga este previzibilă, cei nevinovați și perseverenți izbutesc, până la final, măcar să rămână în viață (la urma urmei, e film american).
Construcția filmului, însă, nu e previzibilă de loc, e originală, minuțios exactă și dezvăluie o lume contemporană americană în care clișeele de Hollywood binecunoscute capătă substanță reală - mizerie socială și economică de fund de Missouri, atașament de clan, droguri și violență. E o imagine atât de proaspătă a tuturor acestor locuri comune, încât m-a lăsat cu gura căscată. E un film complet, care nu se încadrează într-un gen, pentru că e unic.
Bravo.

America.Ep.4-the end

Seattle.
Acolo locuiește fratele meu Andrei, zis Oase (de pe vremea liceului, când era un slăbănog. Ulterior s-a apucat de tras de fiare, iar acum are 100 de kile și foarte mulți mușchi. E și foarte inteligent - doctorand în fizică și mare cititor. Îi plac foarte mult femeile și băutura).
Este momentul, din nou, să fac apologia GPS-ului american marca Garmin, care nu a greșit nimic și a găsit absolut orice  i-am dat să caute. Acum 2 zile ne-am întors din Austria, unde GPS-ul marca  Myo nu a binevoit să găsească aeroportul internațional din Viena. O fi neimportant. În fine.
Așadar, am descins în Redmond, o prelungire a Seattle-ului, acasă la Andrei. Cartier de străduțe cu case P+1 tip, înșiruite, cam cum era la Dublin, la Irina. Străzile frumoase, cu plantații îngrijite și copaci frumoși, colorați înnebunitor în nuanțe de toamnă. Zona e destinată în special imigranților care lucrează prin Seattle, la afaceri bazate aproape exclusiv pe tehnologie avansată (Microsoft are sediul principal acolo, spre exemplu).
Orașul este cumva peninsular, adică în afară de centrul cu clădiri foarte înalte, e împrăștiat în zone de dealuri, împrejurul unor limbi de apă . Nu ai nici o clipă impresia că te afli într-o metropolă sufocantă, ci mai degrabă într-un oraș care respiră larg la ocean.
Centrul este curat, îngrijit, oamenii aparțin evident unor clase sociale peste medie, n-am văzut cerșetori sau cartiere dărăpănate. Am urcat în Space Needle, un turn construit în 1962, de 184 de metri, de unde se vede tot Seattle-ul, până la granița cu Canada. Jos, alături, se află muzeul muzicii proiectat de Frank Gehry în stilul caracteristic - Andrei s-a exprimat plastic :”o grămadă de table răsucite”; I-am reamintit că el e fizician, nu arhitect, el ne-a reamintit că noi nu știm mai mult despre laseri decât să scriem ”pula” pe perete cu un pistol de jucărie, după care am încheiat amiabil la o cârciumă din centru.
Cam atât despre Seattle, e de mers acolo, totul e frumos și nu te deranjează nimic. Cam prea nimic, pe gustul meu.
San Francisco.
E, da, frățioare, acolo e America.
Pardon, era să uit de Medford. Ne-am oprit o noapte pe drumul dinspre Seattle spre SF, deși dacă te grăbești, ajungi în vreo 12 ore de condus pe autostrada 5. Dar noi nu grăbeam, așa că ne-am oprit. Nu se poate spune nimic despre Medford, pentru că acolo nu se întâmplă nimic, niciodată. E un oraș tipic american, fără sare și piper, de unde pleci vesel, mulțumit că nu trebuie să locuiești în el. Cred că sinucigașii din Medford își atârnă ștreangul de gât la fel de plat ca și orașul în care locuiesc.
Când am intrat în San Francisco, peste Bay Bridge, Dan s-a panicat nițel. Senzația a fost că intrăm printr-o gâtuitură, dinspre America largă, spre un loc al pierzaniei și pericolului necunoscut. Probabil că mersul prin spații atât de vaste, oboseala și experiența cu Seattle ne-a defectat adaptabilitatea la urbanul extrem. Soarele apunea peste ocean, podul enorm era ticsit de mașini pe toate sensurile, traficul ne împingea implacabil spre orașul aglomerat, cu turnuri înalte, apropiate unele de altele, iar restul spațiului părea construit în demență, ca să ocupe și cel mai mic locșor liber. Gps-ul și-a făcut treaba și ne-a adus în fața motelului Best Western de pe 9th Street, concomitent cu mașina poliției care tocmai descindea într-una din camerele de la etaj, pentru motive pe care n-am vrut să le aflăm. Doi bărbați ca brajii în uniform bleu, ne-au privit fugar în timp ce urcau scara, jucându-se neglijent cu cătușele și binecunoscutele bastoane de cauciuc. Din fericire, nu umblau la pistoalele de la brâu, dar păreau capabili s-o facă în orice moment.
Ne-am cazat grăbiți, ne-am descărcat bagajele și am plecat repede cu mașina prin oraș, nu de alta, dar în mașină ne simțeam mai în siguranță. La plecare, în holișorul înghesuit de la recepție ședea un individ înalt, îmbrăcat în piele, cu un papagal enorm pe umăr, însoțit de o duduie fardată violent care, probabil, se odihnea puțin de la treabă.
Cartierul aflat la sud de Main Street, adică spre continent, este ghetou de negri, curve și imigranți, exact ca în filmele americane. Mi-a fost frică să ies pe stradă, recunosc cinstit, așa că ne-am deplasat doar cu mașina. Primul loc unde am îndrăznit să coborâm a fost Fisherman's Warf , portul vechi al pescarilor la ocean, destinat turiștilor. Acolo, magazine înghesuite ținute de arabi, cu toate tâmpeniile produse în China, axate pe plastic lipit urât. În port există o zonă de tjghele metalice în fața restaurantelor cu specific pescăresc, tejghele la care poți să comanzi și să mănânci în picioare, cu doar 2 dolari, un super clamchowder cu scoici servit într-o jumătate de chiflă caldă, alături de un cerșetor jegos și doi chinezi vorbăreți. Pe jos, dâre de apă sau pișat. ”Uite fă păpușă ce frumos te-am adus!” rânjește Dan ghiduș, în timp ce-mi face o poză în ipostaza de mai sus. Cu gura plină, rânjesc și eu malefic, gândindu-mă ce-o să-i audă urechile de la soacră, atunci când o să vadă poza.
A doua zi am plecat la plimbare pe străzile din San Francisco. Treaba e foarte clară : casele de pe dealuri, aproape de ocean, aparțin ștabilor cu bani (nu doar îngrijite, ci și cu arhitectură frumoasă, elegante, dar nu mari), cum cobori într-o gaură, imaginea se schimbă sensibil, casele sunt la fel de înghesuite, dar mai neângrijite și mai sărace. Oamenii sunt orășeni get-beget, grăbiți, ușor nervoși (dar oricum mult departe de ce înseamnă nervos în București) și nu zâmbesc tâmp la orice. Altfel, la fel de americănește îndatoritori. Impresia generală este de forță urbană direcționată clar spre progres, cu orice preț.
Parcul Golden Gate adăpostește The museum of science și The art museum. Le-am văzut pe amândouă și m-au lăsat fără grai, așa că intrați pe Wikipedia.
Într-o dimineață, Dan a ieșit la o țigară în fața ușii camerei și s-a întâlnit lângă scrumieră cu un tânăr pletos și bărbos, cu căciuliță tricotată de hipiot, care i-a povestit în 10 minute istoria vieții lui, cum l-au buzunărit doi negri pe stradă într-o noapte și cum orașul ăsta e prea dur, așa că se pregătește să plece în Alaska. Întrebarea firească a fost ce căuta el pe stradă la unu noaptea, stând de vorbă cu doi negri, deși privirea blândă sugera clar că treaba avea legătură, probabil, cu un joint de marijuana.
Mi-a plăcut și m-a speriat San Francisco, așa cum ar trebui s-o facă un mare oraș, puternic și viu.
Cam atât despre America.
La întoarcere, în București, am privit o vreme orașul cu alți ochi, mai înțelegători. Acasă nu e atât de nasol pe cât credem și cu mult mai mic decât ni se pare. A fost revigorant, o vreme, să nu mai simt că suntem buricul pământului, ci doar diferiți, în altă parte de lume.
Hai România! La muncă, ortodocșilor!

Dictare pentru Maria (clasa a II-a B)

Greierele era nervos.
Noaptea era luminată de o lună plină galbenă ca lămâia, iarba foșnea zgomotos, așa cum numai un greiere, sau cineva similar, poate să audă, dar una peste alta părea o noapte ca oricare alta.
Cu toate astea, greierele se frecă la ochi, scutură aripile și privi scârbit cărarea enormă din iarbă care se închidea încet în urma labelor enorme ale motanului. ”Cum este posibilă atâta nesimțire ?” gândi supărat, amintindu-și somnul adânc și sperietura zdravănă pe care o trăse-se atunci când se trezise brusc, stâlcit între două pernuțe ale motanului sus-menționat, care nici măcar nu avusese bunul-simț să se oprească să-și ceară scuze.
”Tâmpitul ăsta se crede mare vânător, dar face mai mult zgomot decât o privighetoare beată” cugetă greierele. ”În fine, dacă-l prind dormind, o să-i intru în ureche și-o să-i cânt un cântecel de-al meu, să-l vedem atunci cum i se pare somnul”. Apoi, mulțumit de dulceața răzbunării viitoare, se ridică, își trosni piciorușele și sări pe primul fir de iarbă mai înalt, pregătit să-și înceapă ziua, adică noaptea, de preferință cu un concert ușor în si bemol, nu de alta, dar figurantul ăla de greiere din lotul 5, firul de iarbă 12bis, se crede mare cântăreț. ”Îi scot eu muzica din cap, negreșit” hotărâ el, acordându-și piciorușele din spate.

America.Ep.3

Dimineața, în Bear Valley, erau cca -3 grade Celsius si o pătură subțire de gheață peste toate cele. Ne-am amintit tremurând că în urmă cu două zile ne plimbam în maieu prin Los Angeles și am dat nume pentru prima oară acelui sentiment nedefinit, care nu ne-a mai părăsit până am plecat: America e un continent și noi făcusem deja vreo 1000 km prin a cincizecea parte din ea (să zicem București - Voluntari).

M-am gândit la spațiu, la faptul că SUA este o singură națiune și la miracolul că nu a fost niciodată condusă de o dictatură. M-am întrebat în ce stă puterea, sau lipsa puterii Americii, de a nu deveni un imperiu tip China, sau Rusia, iar răspunsul l-am găsit în echilibrul pe care-l intuiesc între resurse enorme, pe toate planurile, și lecția învățată impecabil că atunci când butoiul cu rahat explodează, americanul e pe cont propriu. Națiunea s-a format de la mic la mare, nu invers, a pornit de la comunități mici de oameni care și-au văzut de treabă și au observat în mod natural că împreună pot mai mult, dar n-au uitat nici un moment de unde au pornit, în consecință libertatea și drepturile inatacabile pe care le presupune sunt o consecință a unui raționament logic: dacă treaba se împute, doar un om liber poate s-o ia de la capăt, de jos de tot, fără să fie agățat de un stat care poate, la un moment dat, s-o ia razna. Atunci când ai la îndemână resurse de asemenea dimensiuni, impulsul primar este de a controla și direcționa această bogăție socială, economică, culturală, și ajungi să sacrifici din ce în ce mai mult libertăți elementare individuale pentru ”the greater good” și hopa, ca să vezi, un Hitler sau un Stalin mic perorează inspirat, călare pe un munte de cadavre fără identitate. Raționamentul american funcționează cam așa : ”mă bag oricând să ridic națiunea mai sus, să o protejez și să o ajut să avanseze, pentru binele tuturor americanilor, dar dacă intri la mine în casă să-mi faci observație că n-am ochii albaștri și capul bombat, îți trag un glonț în cap.” Există ”acasă” și ”America”, iar între ele stau libertățile rațional și fundamental acceptate.
Da, îmi place America, dacă nu v-ați dat seama încă. Îmi plac bunul simț și rațiunea, cu toată lipsa de inspirație pe care o presupun. Îmi place acceptarea benevolă, cu toate dificultățile pe care le implică, a imigranților de pe toate continentele lumii, pornind de la principiul că America este din start o națiune de imigranți, iar atunci când treaba merge mai bine și mai ieftin cu ei, e firesc să încerci să-i integrezi, fără să le  negi cultura și tradițiile, pentru că oricum ei nu te lasă s-o faci. Pentru că sunt liberi să protesteze și astfel învață să-și exercite o formă de putere pe care, mai târziu, când e cazul, o pun tot în slujba Americii. Îmi place sentimentul pe care-l am acolo, că libertatea cât de cât susținută de instituțiile statului e un drog la care nici un american, adică imigrant, nu mai poate să renunțe după ce l-a gustat. Cred că oamenii ajung să facă mai mult fiind lăsați în pace decât îndoctrinați cu principii morale.
Ăsta e simplismul şi copilăria minţii mele, poftim.

Aşadar şi prin urmare, deci, am plecat mai departe.
Am coborât din munţii Sierra Nevada pe lângă Reno, o aberaţie de oraş într-un peisaj aproape selenar, cu turnuri înalte (hoteluri şi cazinouri) şi resturi de alte clădiri, în mod evident prelungiri necesare ale industriei jocurilor de noroc. Dan a observat judicios "păi ce să facă ăştia aici, în afară de trasul la manetă, că nu cresc nici  ciulinii Bărăganului pe pietrele astea".  Aşa e, coborând de la lacul Tahoe  (un sfert de Marea Neagră la 1800 de metri altitudine), prin păduri cât vezi cu ochii , bogate şi puternice, dai fără să-ţi dai seama în ţinuturile joase, la fel de întinse şi absolut pustii. Cine a văzut Grecia şi i s-a părut accesibilă doar caprelor extrem de încăpăţânate, să-şi imagineze ceva mult mai pustiu, la o scară de 10 ori mai mare, unde creşterea caprelor se loveşte de problema evidentă a prinderii lor pentru colectarea produselor.
După Reno, şoseaua intră într-o zonă pe care e greu s-o intuieşti aşa cum e de fapt, uitându-te  pe hartă. Nu mai există nimic pe o distanţă de vreo 120km.  În stânga, nişte dealuri înalte, puţin împădurite, chiar lângă drum, iar în dreapta faţa ascunsă a Lunii, sub forma unui câmp cu ierburi unicolore, pe care sunt răspândite uniform şi rar vaci. La capătul câmpiei se văd nişte munţişori ai căror dimensiuni le realizezi văzând linia plafonului de nori, pe la vreo două treimi din înălţime. Numărul vacilor negre, punctate pe galbenul ierburilor, este greu de apreciat, oricum de ordinul miilor. Pe parcurs, două ferme dărăpănate, nici un suflet de om.
Cercetând din când în când nivelul benzinei din rezervor, am făcut cu Dan scenarii despre ce se poate întâmpla dacă te lasă maşina aici, iar concluzia puţin încurajatoare a fost că e mai bine să rămâi în pustiu decât să ai norocul să fii aproape de una din fermele alea două - nicăieri nu am simţit atât de acut şansele egale ca un individ burtos, neras, în maieu să-ţi dea un bidon cu benzină sau să te taie bucăţele şi să te arunce prin curte, pentru că orium nu te va mai găsi nimeni, niciodată. Poţi să dispari pur şi simplu, sau nu. După ce ne-am veselit, am mai verificat indicatorul de benzină şi ne-am hotărât să ne oprim în prima localitate, Susanville. Acolo, în mod evident, oamenii opresc o noapte şi pleacă mai departe. Orăşelul e mic, cu un centru la drum cu tot ce-ţi trebuie, multe moteluri, magazine, nelipsita farmacie cât un supermarket,în total cam 4,2 minute ca să-l traversezi dintr-un capăt în altul. Fiind noi curioşi din fire, am intrat cu maşina pe câteva străzi laterale, ca să vedem cum arată oamenii locului, pe care nu i-am găsit, am găsit în schimb case dărăpănate, curţi neângrijite şi fiare depozitate grămadă prin ele, pustiu. O domnişoară de vreo 16 ani, frumuşică foc, pedala cu nonşalanţă pe strada care continua spre munte, în pustietate, ducându-se Dumnezeu ştie unde la 6 seara, printre casele alea unde eu n-aş fi avut curajul să cobor din maşină. Ne-am întors pe strada principală, în lume, cu senzaţia că nu ştim ceva esenţial.

Am pornit din nou, a doua zi, prin munţi pe lângă lacul Klamath, unde am dat de zăpadă de un metru, apoi în autostrada 5 pentru vreo 50 de kilometri, după care am traversat mai departe munţii de coastă spre malul oceanului, în Oregon. Câteva lucruri au rămas din acestă zi deja obişnuită de condus (ca să mai scurtez romanul):
Muzeul buşteanului. Undeva, pe drum evident, prin munţi, am oprit acolo ca să facem o pauză. E o curte de vreo două hectare unde sunt expuse maşinării vechi şi noi folosite pentru transportul şi manevrarea lemnului. Istoria "buşteneritului" în zonă (şi cred că prin toată America) e amplă şi linear exactă - nici nu ştiu de ce îmi vine să spun aşa. Pornind de la obiectele expuse acolo şi de la câteva panouri cu fotografii vechi, am văzut oameni fără număr tăind copaci, inventând maşinării din ce în ce mai ingenioase şi mai mari ca să-i poată transporta, prelucra şi construi tot ce poţi să-ţi imaginezi, de la mese la căi ferate, pentru profit şi pentru creşterea istorică  naturală a unei naţii. Bărbaţi, frate, cu mâneci suflecate, muncind simplu la tăiat lemne. Industria a decăzut şi sucombat la fel de firesc pe la mijlocul secolului trecut, odată cu noile materiale şi tehnologii şi a fost coloana vertebrală a economiei americane cam 150 de ani, iar bărbaţii cu pricina au trecut, tot cu mânecile suflecate, la turnat plastic şi prelucrat metal. Nimic mai simplu. M-am simţit ruşinată că sunt turist cretin, Dan a apreciat şi studiat sincer maşinăriile greoaie şi enorme, fascinat de simplitatea şi ingeniozitatea lor, nimic în plus, nimic în minus faţă de scopul pentru care au fost create . Avem nişte pomi foarte mari, cum procedăm? Păi hai, pune mâna pe topor şi pe şurubelniţă,  ce facem, murim de foame?
Un pod istoric (astfel prezentat pompos ca "point of interest" de GPS-ul nostru). O bucată de pod vechi, acoperit cu lemn în stilul cunoscut (n-am înţeles în veci de ce trebuiesc acoperite tocmai podurile ), continuat cu un pod nou peste un lac, către o insulă populată cu viluţe cochete, cu debarcadere şi bărci ancorate. O privelişte frumoasă, cu păduri colorate de toamnă, vânt şi o insulă mare şi liniştită, un loc unde să trăieşti şi de unde să pleci oricând, oriunde vrei.
Naval air station museum - Tillamook. Nu prea o am cu muzeele, dar aici a trebuit să ne oprim, pentru că ce se vedea din autostradă era un hangar enorm şi eu n-am văzut niciodată un hangar. Construcţia este un semicilindru acoperit cu tablă, de vreo 30-40 de metri înălţime (la interior), iar înăuntru sunt expuse tot felul de avioane din timpul celui de-al doilea război mondial, foarte frumos îngrijite, fiecare model cu povestea lui. La Tillamook a existat o bază aeriană pentru armata americană, respectiv două hangare uriaşe, dintre care cel de-al doilea (mai mare decât ăsta) a ars prin anii 70 din cauză că în el era depozitat - oare ce să fie? - fân! Cât de prost să fii... Ai zice că nu arde un hangar pur şi simplu, dar explicaţia este că structura construcţiilor este din lemn. LEMN! La deschiderea şi înălţimea uriaşe, care ar provoca oricărui inginer structurist un mic atac cerebral, o reţea de nervuri din lemn, legate precis cu buloane ca într-un model matematic, închid un spaţiu în care avioane au decolat şi aterizat câteva zeci de ani. Realizarea este impresionantă pentru orice om cu minime cunoştinţe în domeniul construcţiilor.
Eee, iată că am ajuns şi pe coasta Oregonului, la ocean. Mici orăşele destinate exclusiv turismului de tip american (adică un pic de plastic) alternează cu zone frumoase de pădure, prin care se deschid vederi scurte către plaje pustii şi frumoase. Oceanul, cum era de aşteptat, domoleşte liniştit criticile cusurgiilor împotriva stabilimentelor pentru turişti, adică respiră ritmic şi foarte mare către mal. Nu rezist niciodată la bobiţa asta, mărturisesc că doar la Mamaia urâţenia mi-a umbrit privirea către apă.
Ne-am oprit la Newport, Oregon, peste noapte. Fiind obosiţi şi doritori de aer salin, ne-am oprit la primul hotel mai arătos de pe malul oceanului, unde am plătit 130 de dolari (adică foarte mult) pentru o cameră cu vedere. Cred şi acum că au fost cei mai bine cheltuiţi bani din toată povestea asta. Camera la parter, cu o mică terasă în faţă, stătea deasupra unei faleze plantate îngrijit, la vreo 10 metri deasupra plajei. În faţă, până la orizont, apă. Din buza terasei, gazon pe câţiva metri, după care trepte de lemn coborau până jos, printre plantaţiile menţionate mai sus. Totul deosebit de frumos, fără ostentaţie, cu maximă grijă pentru detalii.

Cam atât pentru azi.
La revedere.

America. Ep. 2

Los Angeles.

Spaţiu, din nou. Construcţii răsfirate, retrase generos de la stradă. Curăţenie, inclusiv în cartiere mărginaşe, mai sărace. Tot ce reprezintă spaţiu public arată impecabil, în ceea ce priveşte pavaje, plantaţii, borduri, etc. Am înţeles că dacă nu-ţi tunzi gazonul din faţa casei o dată pe lună, primăria te amendează de te usucă, şi asta se vede. Fiecare casă din cartierele rezidenţiale are zona de la stradă plantată altfel, cu un copăcel, un rond de flori, nişte ierburi, cumva altfel decât vecinul, dar la fel de îngrijit. Nu există garduri. Casele sunt simple, fără pretenţii, dar foarte bine executate la nivel de detaliu. Oamenii nu se grăbesc şi dau impresia generală că o cam ard, deşi ştiu din surse de încredere că munca la serviciu în America e o continuă competiţie; cu toate astea, după ce ies de la serviciu, americanii se plimbă până acasă, se plimbă prin parc, la film sau la cârciumă.
Los Angeles pare cumva de plastic, un oraş (sau megalopolis) al oamenilor implicaţi în special în zona de entertainment şi figuraţie. Centrul cu clădiri înalte - buricul târgului - câştigă prin caracterul cârciumilor şi magazinelor de la parter, care par să aibă o istorie, scurtă sau nu, în spatele lor.

Am vizitat (la plesneală, cum s-ar spune) Huntington Library. Asta reprezintă de fapt un domeniu al unui bogătaş care a donat proprietatea primăriei, după moartea lui prin 1920. Biblioteca e adăpostită de palatul de reşedinţă, iar pe restul domeniului există, încă de la 1900, o grădină botanică împărţită în diverse categorii : grădina de trandafiri (cu peste 200 de soiuri diferite), grădina japoneză, pădurea de bambus, pavilionul de ceai, grădina de mirodenii, grădina chinezească, pavilionul de expoziţie a colecţiei de tablouri şi ceramică, sera enormă ce adăposteşte padurea tropicală, plus toate amenajările cu gazon, statui, pomi, etc., toate astea desfăşurate cam pe 3ha. Mi-a lăsat impresia unui loc unde poţi să vii în fiecare duminică cu copiii şi să te plimbi, iarăşi şi iarăşi, fără să te plictiseşti. Frumuseţea locului şi gradul de îngrijire te fac să respiri uşor, ca în vacanţă.

Yosemite Park
Rezervaţie naturală în munţii Sierra Nevada, cam cât judeţul Ialomiţa. La intrarea în rezervaţie am oprit la o benzinărie să facem plinul, iar moşul de la casă mi-a zâmbit şi mi-a vorbit cu "dear". Mai încolo, am oprit să luăm nişte sandwichuri şi apă, iar indienii de la casă mi-au zâmbit din nou şi au comentat cam aşa :" nu sunteţi americani, nu? sigur că nu sunt americani (zice celălalt), nu vezi cât de drăguţă e domnişoara? să ştii că americancele nu sunt în regulă (continuă primul), au ceva greşit la cap." După ce ieşim, Dan îmi explică, deşi eu nu ţineam neapărat - "Păi sigur, te-au văzut de-a lor, ca de la Bombay, sigur că s-au dat la tine. Noroc că arăt eu a suedez. Şi treaba cu domnişoara e o bobiţă la care nu credeam că mai pici." Să afle domnia-sa, ca şi toţi bărbaţii din lume, că asta e o bobiţă la care femeile pică ÎNTOTDEAUNA.
Cu moralul ridicat, am purces în rezervaţie. Glumele s-au stins încet, în timp ce înaintam spre pădurea de seqoia. Parcă e altă lume, la altă scară, impresionantă până la os, fără să te strivească. Parcarea pentru maşini e amenajată într-un luminiş, printre câţiva copaci cu diametrul trunchiului de minim 3 metri fiecare. În jurul lor, câte o împrejmuire cu gard de lemn şi o inscripţie hilară :"vă rugăm nu călcaţi lângă copac, asta ar putea dăuna rădăcinilor". Să mori tu!, cum ar zice prietenul Badiu.
Cel mai bătrân seqoia din rezervaţie (al patrulea ca dimensiuni din lume) are 1800 de ani şi grosimea trunchiului de 8,5 metri; doar o creangă laterală e groasă cât un brad de Crăciun pentru piaţa San Pietro.
Nu se poate explica, pozele nu fac două parale, trebuie să stai lângă ei ca să simţi dimensiunile şi anii.

Mai sus în parc, drumul urcă pe lângă o vale enormă a unui râu, unde lumina cade ca o pătură şi rămâne acolo. Dimensiunile stâncilor laterale sunt covârşitoare, tăiate dintr-o bucată, câţiva nori stau agăţaţi la nivelul ochilor. Peisajul este greu de descris în cuvinte. Din nou, trebuie mers acolo ca să înţelegi.

Lake Tahoe.
Am vrut să ajungem acolo în aceeaşi seară, plecând din Yosemite Park, dar noaptea ne-a prins în faţa unei trecători din munţi, închisă din cauza a  3cm de zăpadă. GPS-ul american pe care l-am menţionat ne-a indicat corect o mică staţiune de schi, la vreo 2km, unde am oprit la singurul hotel existent. Un mexican enorm târâia un tomberon în faţa intrării, într-o linişte de munte pustiu. Apelat politicos cu "vă rog", omul a lăsat tomberonul şi ne-a dus pe nişte coridoare pustii până la barul hotelului, unde barmaniţa voinică hrănea cu tărie şi bere vreo 7-8 turişti americani, obişnuiţi de-ai locului. După ce a telefonat după persoana care trebuia să ne înregistreze cazarea şi s-a scuzat că asta e singura zi când cucoana cu pricina plecase la fii-sa mai devreme, ne-a făcut ea formele, mai precis o hârtie scrisă de mână şi o cheie de la cameră. După care a scris un afiş cu pixul, pe care l-a aşezat la recepţie, pe care sugera altor eventuali turişti apăruţi acolo, în puterea nopţii, să sune la 911 dacă vor cazare. În cameră frig, că nu dăduseră drumul la încălzire în hotel, dar un băiat îndatoritor ne-a adus repede o aerotermă care mirosea periculos a ars, aşa că am stins-o. Am dormit tun până a doua zi, cu mulţumirea că nu ne-au rămas oasele prin pustietăţile alea .

Evident, va urma episodul 3.

Luca. America ep. 1

E toamnă.

Cum era?... ”fructele proaspete umplu coșurile..” etc, etc, ...

E țeapă, fraților. De fapt e noiembrie, înnorat, frig, oameni încruntați și nervoși, mizerie în limite suportabile (ceea ce e cu adevărat insuportabil), economie în criză și speranțe zero. București, adică.

Un prieten al fratelui meu, numitul Răduță, doctorand în fizică în State, întrebat la telefon ”cum e, băi, la Los Angeles?” a răspuns calm :” soare..., cald..., impotenți..., se agită..., te agită și pe tine...”.Cuprinzător, nu?

Fiindu-mi scârbă să scriu ceva despre ce se mai întâmplă pe malurile Dâmboviței, dat fiind că nu se întâmplă nimic altceva decât ceea ce știm deja de ani de zile, am stat deoparte și am tăcut o vreme. După care, într-un moment de pierdere parțială a simțului măsurii, am hotărât să mă duc în America 2 săptămâni, la o nuntă a unei prietene pe care n-am văzut-o de 18 ani, precum și în vizită la frate-meu.

Oricât de multe ar fi de spus despre subiect, trebuie să anunț ceva mai important în deschidere, respectiv nașterea lui Luca, băiețelul Irinei și al lui Dan, data de naștere 29 octombrie a.c. Distracția continuă, vreo 18 ani de-acum încolo cu siguranță, pentru noi toți părinții din gașcă. Poate reușim să punem de-o echipă de fotbal, deși cu băieții stăm mai slab, dar văd că unii recuperează. Să crești mare și fericit, copilaș.

21 octombrie. București - Los Angeles , via Londra.

Zbor cu Taromul, foarte civilizat. Eu și Dan înghițiserăm deja câte un Extraveral, fiind îngroziți de zborul cu avionul (prilej de glume fără sfârșit din partea prietenilor). Dat fiind că totul a mers lin, iar industria farmaceutică a mai obținut un succes, am aterizat în condiții psihice corespunzătoare la Londra.

Acolo, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Aeroportul Heathrow e ca o țărișoară mai mică, destinată exclusiv transportului aerian. Văzând noi zeci de avioane de toate dimensiunile stând la coadă ca la semafor pentru decolare, ”bară la bară”, precum și mii de oameni normali care se suiau în ele, intelectul a făcut un salt acrobatic pe deasupra iraționalului înspăimântat și a decretat :”băi frate, din sutele astea de avioane n-o cădea tocmai al nostru!”. Statistica a triumfat. Ne-am suit în autobuzul de Los Angeles alături de alți 300 de pasageri, o enormitate de avion care sfida cu nesimțire reguli elementare de gravitație, în consecință ne-am linistit și am picotit 11 ore până la LAX.

America, băi nene! Spațiu. Imigranți și negri, angajați la aeroportul internațional, se prefac că lucrează. Pentru un român, specialist în detectarea frecatului de mentă, se vede repede că sunt prea mulți angajați care n-au muncit măcar o oră în Germania. Partea bună a lucrurilor este lipsa totală de stres. Sunt relaxați și reacționează prompt la apelativul ”vă rog”, cu evidentă bunăvoință.

Una peste alta, am ieșit afară, am tras rapid câte 2 țigări și ne-am frecat mâinile, gata să ne aruncăm în vârtejul complicat al închiriatului de mașină și al drumului către hotelul unde aveam rezervarea. Hai că ne descurcăm noi, dacă reușim la Slobozia, reușim și la Los Angeles.

După maxim o oră (inclusiv cu transportul până la firma de închirieri) eram în mașină. Totul s-a desfășurat incredibil de repede. Dan fuma siderat, pe drumul spre Huntington Beach, nereușind să-și imagineze cum mama dracului îți dau ăștia pe mână o mașină nouă, în cca 15 minute, doar cu un card și un carnet de șofer din România. E, uite că se poate, fără 10 formulare completate, semnate și ștampilate la 10 ghișee diferite. Principiul e simplu : dacă faci ceva nasol cu maşina lor, ţi-au luat banii de pe card. Iar statistica le-a dovedit că, dacă faci afaceri atât de simple cu foarte mulţi oameni, procentul de ţepe majore e acceptabil. QED. Dacă e România, probabil că procentul de ţepe sare până la cer şi nu mai funcţionează (oare?).

În fine, am luat-o frumuşel pe stradă, fără GPS, doar cu un pliant cu o hartă pe care L.A. părea mic şi drumul până la hotel scurt. În continuare, ne-am aşteptat să ne rătăcim pe autostrăzi, străzi, intersecţii nesemnalizate, rush-hour, etc., dar surpriză ! Americanul este comod şi probabil are damblaua cu procesele, sau a avut-o într-o vreme, după care spaţiul public i-a fost adaptat şi pus la dispoziţie într-un mod prietenos, inclusiv pentru cei cu IQ 5. Prin urmare, există indicatoare către oriunde vrei să ajungi; mari, citeţe, minim 3 ca să nu cumva să ratezi intersecţia. Dacă eşti aproape cretin, şi îl vezi de-abea pe al treilea , nu-i nimic, pentru că e suficient să semnalizezi şi cei de pe benzile alăturate încetinesc şi te lasă să treci de pe banda 1 pe banda 6, în 20 de metri, ca s-o iei pe unde trebuie. Aşadar, am ajuns la hotel rapid, fără să ne rătăcim şi fără să provocăm vreun accident, ne-am cazat, după care am ieşit la o ţigară ca să ne comentăm primele impresii.

Prima impresie a fost că am ajuns să fim cazaţi la hotel cu vreo 2 ore mai devreme decât preconizasem noi. Impresia imediat următoare a fost că ceva e în neregulă pentru că nu ni s-a întâmplat nimic nasol. "Încă", subliniem româneşte, aşa că ne liniştim, ştiind că suntem pregătiţi psihic să ni se fure din bagaje, să pierdem paşapoartele şi banii, să ni se lovească maşina închiriată în parcare iar noi să trebuiască s-o plătim integral - ce mama dracului, suntem pe un continent străin, nu cunoaştem pe nimeni, trebuie să luăm o ţeapă, antrenamentul de-acasă trebuie să folosească la ceva.

Nu exagerez. Am realizat cât de "băgaţi în priză" suntem în fiecare zi, după vreo trei zile de stat în America. Dan a pretins, după o matură chibzuinţă, că de-aia fac ăştia Alzheimer la bătrâneţe, pentru că mediul nu le solicită deloc inteligenţa şi capacitatea de adaptare. O fi aşa, doar că probabilitatea ca totul să-ţi meargă strună, care e net superioară procentului de rahaturi care “se întâmplă”, este sincer irezistibilă. Probabil am obosit să mă adaptez în fiecare zi, an după an, fără vreun rezultat notabil în calitatea vieţii sociale din jurul meu. Probabil că împlinirea pe plan personal, pe ici pe colo şi professional, mă rog, un standard mulţumitor atins după 35 de ani, are nevoie de un ecou în mediul din jur - un loc comun de întâlnire al celor care se opresc puţin să respire şi să savureze mulţumirea că nu sunt în faliment şi nimeni apropiat nu e grav bolnav. Eu am această senzaţie de odihnă “împărtăşită” doar la mine acasă, când vin prietenii la şpriţ. Cum am ieşit din casă, hopa şi nasolul sare de după colţ ca să mă testeze – nişte cretini mă enervează în trafic (nu mai spun de ce, că se ştie), trei vaci stau în dreptul unei unei uşi de intrare şi vorbesc tare, fără să le intereseze dacă se mai poate trece prin uşa aia, câţiva muncitori toarnă asfalt în neştire, pe ploaie sau la -5 grade,  oameni cu priviri furişe şi bănuitoare se grăbesc către oriunde, numai să găsească un adăpost din calea sălbăticiei. Mi-a ajuns, uite iar m-am enervat.

Mă întorc la America, deci.

După vreo trei zile, cum am spus, ne-am adaptat la lipsa de stres, chiar am evoluat la aşteptări care se împlinesc, cum ar fi hoteluri care arată în realitate ca în poza de pe net, GPS (american, fireşte) care nu ratează nici măcar un drum de ţară şi-ţi indică manevra necesară exact la timp ca s-o poţi face, persoane care îţi dau toate lămuririle cu bunăvoinţă şi răbdare, iar dacă nu ştiu îţi răspund "nu ştiu, dar chem pe cineva care ştie", şoferi amabili, şoferi care ştiu reguli de circulaţie, semafoare sincronizate, marcaje limpezi, prezumţia de nevinovăţie atunci când greşeşti, prezumţia că eşti turist străin, nu idiot sau rău-intenţionat, benzina la jumătate de preţ faţă de oriunde în Europa, şi multe altele. Ca un corolar al tuturor acestora, dacă ceva merge prost există şi o soluţie clară şi rapidă a problemei . Care se şi aplică, de către persoanele desemnate s-o facă, exact în parametrii necesari, în timpul scontat. Ce s-o mai lungesc, sunt eficienţi, sau măcar se prefac extrem de bine.

Nu cred că este o ţară perfectă sau cu oameni perfecţi, nici nu pare să fie aşa o absurditate, însă am impresia unui loc unde normalitatea presupune libertatea de alegere, fără ostentaţie. 

Aici se încheie episodul 1. Va urma.

s-a mai dus unul

Ca o completare la postul anterior - despre povești - am aflat azi de pe blog-ul unui domn (alex moldovan) că pe 18 iunie a murit Jose Saramago.
Îmi amintesc de prima carte scrisă de el pe care am citit-o - Istoria asediului Lisabonei. Mi-a lăsat un fel de parfum în suflet, care nu m-a mai părăsit de-atunci și pe care l-am recunoscut în toate celelalte cărți ale lui, mai pregnant sau mai discret.
Regret sincer că și-a încheiat călătoria prin lumea lui interioară, atât de coerentă. A fost cu mine la mare în fiecare an, de vreo 10 ani încoace, cu Memorialul mânăstiri, Pluta de piatră, Evanghelia după Isus Christos, Anul morții lui Ricardo Reis (care m-a obosit îngrozitor de bine), cu Eseurile, Toate numele, și acum o săptămână cu Călătoria elefantului. Cu cine mă mai duc eu la mare în august?
Mulțumesc și odihnească-se în pace.

Povești

Din când în când mă lovește un dor de povești. Cred că orice om își spune sieși povești inventate, într-un fel sau altul, pentru că e imposibil să fii atât de rupt de propria persoană încât să nu simți nevoia să-ți populezi ființa cu altceva în afară de reacțiile la ce se întâmplă în realitatea imediată. Mai ales când suntem singuri.
Am fost la mare. Acolo este locul în care eu, personal, viețuiesc în echilibru perfect. Am impresia că nu sunt o persoană prea plăcută pentru cei care mă înconjoară, atunci când suntem la mare, dar eu jur că mă simt desăvârșit de bine. Adică sunt în același timp și cu oamenii vii și cu cei din capul meu. Și aici, și acolo.
Revenind la povești, îmi doresc să stau lângă un om la mare, pe două scaune comode, sau direct pe nisip, iar omul acela să-mi spună povești. Am viziunea unor culori separate care se întâlnesc și difuzează liniștit, fără să se confunde. Chiar dacă sună arid, mărturisesc că am căutat întotdeauna în oamenii pe care-i cunosc ceva care să mă facă să-i ascult cu aceeași atenție cu care citesc o carte. Nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată, nici chiar când m-am îndrăgostit - atunci am ascultat cu atenție nestrămutată zumzetul altor lucruri dinlăuntrul celuilalt, nu povestea spusă; ca și când intri într-o casă pe lângă gazda care vorbește la ușă cu tine, iar tu te strecori nevăzut, lăsându-te pe tine la ușă, și te plimbi cu ochi lacomi prin camerele goale, dar vii. Ei bine, aș vrea să mă plimbe gazda prin casă și să-mi spună o poveste pentru fiecare cameră.
Foarte puțini oameni au talentul ăsta de povestitor, dar la mare totdeauna am chef să întâlnesc unul.
Poate în iulie.

CRIZE

După cum știu cei apropiați mie, la mine acasă se petrec nenumărate șprițuri & grătare de sezon - pentru că am curte. Probabil că și compania este relativ plăcută, dar io tot cred că din cauza curții mari și aerisite dau toți buzna din două în două zile sub pretextul transparent ”hai, mă, să mai stea și copiii ăștia la aer”. Copiii se retrag la un moment dat în camera fetelor mele, unde-i uită Dumnezeu jucându-se, în timp ce părinții responsabili cu ”aerisirea” respectivilor copii răcnesc cu ochii injectați de băutură, prin fumul de la grătar, gesticulând cu scule performante de învârtit micii. Sau pastrama, sau ce-o mai sfârâii pe-acolo.
Discuțiile sunt - aproape - culte, limbajul este suburban. Din când în când, o discuție aproape serioasă petrecută la șpriț mă pune pe gânduri.
Orice dispută depinde de calitatea persoanelor implicate și de contextul în care are loc dialogul - pe scurt, 8-10 oameni cu vârste între 30-50 de ani, cu profesii liberale (arhitecți, actori, medici, mici întreprinzători -sic!-), cu simț al umorului și minți odihnite. Curtea e măricică și verde, vecinii sunt prietenoși și mai ales îngăduitori, locul îndeamnă la argumentații incisive și relaxate. Mă rog, în limite acceptabile.
Toți cei pomeniți mai sus sunt implicați în ceea ce aș numi ”societatea civilă underground”, adică oameni care lucrează în medii sociale selecte, își plătesc toate taxele la stat ca să poată dormi liniștit noaptea, chiar dacă asta le înjumătățește veniturile, sunt la curent cu mersul politicii și-și bagă pula - scuzați - în ea, pentru că una peste alta au o viață suficient de bună ca să-și permită să plece în vacanțe cu copiii și să stea la șpriț cu prietenii pe care îi vor, nu cu ăia cu care trebuie și au toate astea în ciuda voinței sistematice a statului de a-i îngropa definitiv sub taxe, impozite și proceduri încâlcite care să susțină restul economiei bolnave și milioanele de pensionari. Nu au mult, dar nici puțin, cum spunea un prieten de-al meu foarte împăciuitor.
Cum mama dracului este posibil să avem o afacere care funcționează corect, plătind taxe și impozite la greu, într-o economie care stă pe buza prăpastiei de ani de zile? Cum se poate ca majoritatea oamenilor cu care lucrez să fie în aceeași situație ca mine și s-o ducă bine? Și mai ales, cum este posibil ca acest segment al firmelor mici și mijlocii să fie încolțit și agresat de toate politicile fiscale și totuși să supraviețuiască cu succes?
Cum este posibil? Habar n-am.
Discuția care m-a pus pe gânduri se referă la grevele de protest anunțate împotriva reducerii cu 25% a salariilor bugetarilor și 15% a pensiilor și ajutoarelor sociale.
Unii dintre prietenii mei au susținut că ar trebui să ieșim și noi la manifestațiile de protest, pornind de la ideea că măsurile anunțate lovesc nepermis de mult în segmente defavorizate de populație care o duc greu și-acum.
Eu am întrebat de ce, că mie nu-mi taie nimic? Răspunsul a venit pe loc, ca o pălmuță de avertizare - ”păi nu-ți dai seama că se referă și la mă-ta, la tac-tu, la bunici și neamuri care lucrează la stat sau sunt pensionari?” Am vrut să zic imediat, nițeluș obraznic, ”să iasă ei la manifestație”, dar m-am abținut și-am stat să mă gândesc: mama lucrează cu mine la firmă și uită să-și ia rahatul de pensie de la CEC, pentru că veniturile ei sunt, evident, din dividendele muncite zilnic la firmă. Tata are și el o firmuliță de arhitectură din care o susține și pe bunică-mea de 84 de ani (care-mi spune tot timpul ”mămăică, ne ajută Dumnezeu, că uite, cu banii din pensie și cu ce-mi dă tac-tu am bani de pus deoparte, în afară de ăia pentru înmormântare”). Unchii și mătușile au pensie și au și salarii de pe la firme private unde muncesc. Nu am nici o persoană apropiată care să lucreze la stat, iar pensionarii mei nu stau degeaba (deși așa ar fi corect) ci muncesc în domeniul privat care nu e afectat direct de reducerile pomenite mai sus.
Așa că am revenit în discuția care se aprinsese între timp și am pretins din nou că io nu am motive, de data asta, să susțin greva generală. Când am observat că argumentul cu neafectarea mea directă nu ține, am mai băgat două: mi se pare corect principiul ca într-o situație de criză să fie afectați cei care iau și nu cei care dau bani la stat, cu alte cuvinte să mai poată respira o vreme cei care-i susțin cu taxe și impozite pe cei care primesc salarii de la stat și pensii, că altfel se prăbușește toată șandramaua și nu mai primesc pensionarii și bugetarii nici procentele alea de 85% și 75% din venituri. E indiscutabilă nedreptatea socială, dar din punct de vedere economic mi se pare la fel de indiscutabil corectă.
În al doilea rând, nu înțeleg însăși finalitatea demersului unei greve generale. Se pare că în situația de față, singura soluție alternativă acceptabilă este mărirea cotei TVA-ului și a plafonului de impozitare. Adică eu să mă duc să manifestez pentru ca să mi se ia mie mai mulți bani decât mi se iau deja. Sincer, stupiditatea gestului îmi surclasează cinismul .
Când am terminat, am observat o ușoară urmă de îndoială în ochii interlocutorilor. Mda. Dar pensionarii și-au muncit deja pensiile, iar bugetarii n-au nici o vină că lucrează la stat, tot muncă se cheamă - s-a auzit contr-argumentul, că nu degeaba suntem băieți deștepți.
Aparent corect, daaaaarrr ... pensionarii trebuie să fie conștienți că într-o societate de tip capitalist, că aia vrea toată lumea, să fii pensionar înseamnă să fii la mila statului. Dacă guvernarea e cretină, ajungi la bătrânețe, evident, la mâna unor cretini, iar orice om cu scaun la cap încearcă să se pună la adăpost de această situație (pe care e adevărat că nu ai cum s-o prevezi la 35 de ani, dar trebuie s-o presupui) prin venituri suplimentare - muncă după vârsta de pensionare, sau investiții din timp, sau lingouri îngropate în curte, ceva acolo care să-ți fie de ajutor tocmai în astfel de situații de criză. Dacă n-o faci, e pe inconștiența ta. Tragedia este că cei care primesc pensie acum în capitalism, au muncit în comunism pe cu totul alte coordonate și cu alte așteptări. Regret, dar nu pot să fac mai mult de-atât.
Cât despre bugetari - FALS! - ESTE vina lor că lucrează la stat. Mitul ăsta idiot că un post călduț într-un birou unde tai frunză la câini de la 9 la 5 și-ți primești salariul lunar negreșit, salariu care, culmea!, crește încet și sigur, trebuia să fie demolat de acum 20 de ani. Una dintre cele mai nocive concepții de după comunism - cea a riscului inexistent din sectorul bugetar -  a fost sistematic alimentată și îngrășată cu procente de creștere salarială plătite din taxele sectorului privat, care n-a văzut în timpul ăsta vreo reducere semnificativă de plafon de impozitare, cum ar fi eliminarea impozitului pe profitul reinvestit, sau a cotei de TVA.  În perioade de creștere economică statul a decis să mărească salariul minim și pensiile, în loc să stimuleze întreprinzătorii mici și mijlocii să investească mai mult, adică să dea, implicit, mai mulți bani la buget din afaceri profitabile crescute prin investiții!
În concluzie, salariații statului care protestează acum, cu inocență, o fac ignorând riscul pe care-l implică ORICE opțiune privind angajarea în sectorul privat sau bugetar, protestează de pe poziția de forță a maselor care pot ieși la manifestație cu sutele de mii sub aceeași lozincă ” lucrez la stat, deci să mi se dea”. Poziție care, în fond, e justificată de atitudinea inconștientă a oamenilor care au fost votați de aceeași hoardă dezlănțuită. Hai să vă văd pe unde scoateți cămașa!
Cât despre șpriț, ce să mai spun, între timp s-au băut multe rânduri de bere, conversația a evoluat pe alte coordonate - cum ar fi un uichend prelungit la Vamă, fără copii -, s-a lăsat seara și aerul e parfumat de iasomie și caprifoi, se râde mult și cu poftă.
Poate unii dintre noi or să se ducă la manifestații, din compasiune irațională, realizând prea puțin că manifestează, de fapt, din scârba profundă față de prostia și nesimțirea conducătorilor, deci implicit și față de cei alături de care protestează. Poate că o să mă duc și eu la o manifestație de protest împotriva lipsei de soluții viabile de ieșire din criză, în afară de reduceri salariale, deși un astfel de protest pare puțin important pentru marea masă care simte doar că o să facă foamea mai mult decât până acum. Oricum ar fi, săptămâna asta avem toți foarte mult de lucru, avem bani de câștigat și impozite de plătit, avem proiecte de mici investiții de urnit prin hățișul birocratic și șpăgile inerente, ca să ne asigurăm că n-o să stăm NICIODATĂ la mâna unor incompetenți. Cunoaștem riscurile muncii în sectorul privat și ne adaptăm la situație. Dă-l în pula mea de guvern, la o manifestație anti-Boc mergem toți. Hai noroc!

țara tuturor și a nimănui

un prea târziu comentariu privind o știre de acum câteva săptămâni : un bătrân care traversa strada împreună cu nepoata dumnealui, a fost bătut de un tânăr care a coborât din mașina oprită (de nevoie) la trecerea de pietoni pe motivul că bietul om traversa prea încet. Bătrânul a murit în drum spre spital. Tânărul cu pricina nu este investigat pentru omor, pentru că bătrânul a murit în urma unui atac de cord. Adică nu de la bătaie.
Futu-ți România mă-tii.