în tren

mă întreb azi dacă sunt cu adevărat de folos cuiva. una peste alta, am impresia acută că trec pasager prin viețile celorlalți, uitându-mă la ei pe geam dintr-un tren care nu oprește nicăieri.
nu știu să vorbesc cu oamenii. îmi plac, jur, am o credință indestructibilă în specia umană, dacă trag linie după toate rahaturile care se întâmplă și mi se întâmplă, lumea cu oamenii din ea tot mi se pare un dar frumos. cu toate astea, deși am sufletul aproape senin, nu pot să transmit asta către cei care simt că au nevoie. în dialoguri virtuale cu ei, la mine în cap, propozițiile se înșiră frumos, cu miez, logică, respect și iubire, mai presus de orice cu iubire, iar legătura de înțelegere e instantanee și neântreruptă. evident, pentru că se petrece la mine în cap.
în realitate, un dialog real cu un om pe care-l respecți și la care ții e o luptă aproape dureroasă. eu aștept răspuns la lucrurile pe care le spun, celălalt așteaptă răspuns la propriile lui întrebări, de fapt pare mai mult o dorință de monolog susținut de încuviințări, decât așteptarea unei schimbări de perspectivă venită din afară.
iar eu ascult. pe cuvântul meu că ascult. răspund din punctul meu de vedere și e adevărat că rareori e o încuviințare. nu vreau monolog - mi-am făcut blog pentru asta - vreau să comunic și să schimb percepția de rahat pe care o au oamenii pe care-i iubesc asupra vieții lor. vreau să le văd ochii luminați de surpriză când realizează că le-am spus un alt adevăr, al meu, care poate fi și al lor. pentru ce altceva avem darul vorbirii? nu e jignitor de simplist să spui întotdeauna Da ?
am o dilemă fundamentală. prin ce se traduce afecțiunea reală : prin încuviințarea necondiționată, prin aderarea automată la punctul de vedere al celuilalt și susținerea lui fără rezerve, umăr la umăr, sau prin încercarea de a-i modifica percepția asupra lucrurilor, ca să-și poată vedea viața dinlăuntru cu alți ochi, mai senini?
mi-e teamă, de fapt, că nu e o dilemă, ci un defect personal. inima îmi spune că prima opțiune e cea corectă, rațiunea o susține pe cea de-a doua, iar în lupta dintre ele câștigă, pare-mi-se, rațiunea.
probabil că am o inimă uscată și rece. sau ascunsă într-un loc prea adânc.
mi-e dor sfâșietor să văd oameni râzând cu poftă; să-i văd zâmbindu-mi doar mie e deja prea departe.
o viziune de apocalipsă : o șină de tren într-o Siberie pustiită, ruine ale unor locuri cândva luminoase și un tren care nu oprește nicăieri.
iar eu, cu lipsurile mele fundamentale, mă zbat ca râma în piatră. nimeni nu mai vede lumina de-afară, nimeni nu-și amintește cum ne schimbăm cu vremea, nimeni nu recunoaște bucuria lucrurilor mici și mai ales, nimeni nu mai poate să iasă din cercul vicios al propriei ființe. au împietrit oamenii cu vârsta, s-au legat cu lanțuri de ei înșiși, și-au creat o imagine moartă despre cum ar trebui să le fie viața și s-au scufundat în neputința de a echilibra ceea ce vrei cu ceea ce ai.
asta este ce îmi îngreunează sufletul azi. iar mâine, cu lipsă de considerație și milă pentru toți nefericiții, acest om de căcat o să fie senin.
iertați-mă.