am inceput ziua de luni ducandu-mi copilul la gradinita, la ora (marturisesc) 8 și 20.
la intrare, doamna directoare a grădiniței, încruntată, mă apostrofează ca pe un copil de școală, atrăgându-mi atenția că programul de primire al copiilor este până la ora 8 și 15 minute. Îngaim niște scuze, fiind evident (și adevărat) neinformată asupra orei limită până la care se primesc copiii dimineața în grădiniță. Doamna continuă, la fel de încruntată, comunicându-mi că de acum încolo ușa se va încuia la 8 și-un sfert. Cu viziunea penibilă asupra mea și a copilului nevinovat de 4 ani jumate stând în fața unei uși încuiate, urc scările cu furia clocotind în gât. La plecare, spun frumos ”la revedere” doamnei directoare. Mi se urează încruntat ”o zi bună”. Ușa e deja încuiată, o descui ca să ies, aud în urma mea cheia răsucindu-se la loc. Pârnaie.
Pe drum, încerc să-mi stăpânesc nervii, pentru că e luni și dacă o luăm așa de luni, am belit-o toată săptămâna. Încerc să-mi dau seama de ce sunt așa de enervată. Avea dreptate femeia? Avea. E datoria mea să știu până la ce oră pot să aduc copilul, e normal să fie obișnuit de mic să respecte un program stabilit pentru toți ceilalți din grupul din care face parte. Atunci?
Mi-am răspuns imediat. TONUL. ABORDAREA. Cine pula mea se crede cucoana asta, să-mi vorbească așa cum mi s-a vorbit 12 ani de școală românească? Am 36 de ani, 18 ani de învățătură, doi copii și nu stau la mila nimănui. Am recunoscut întotdeauna când am greșit, dar mi s-a suit sângele la cap de fiecare dată când mi s-a atras aternția asupra greșelii ca și când aș fi retardată sau rău-intenționată. Lumea asta în care ești vinovat din start și în care nu încape bunăvoință mă sperie și mă înrăiește, îmi doresc să-mi iau copiii și să fug în Antarctica să trăiesc printre pinguini. Dar înainte de asta, îmi doresc să am prezența de spirit să răspund corect și cu autoritate: ” de ce vă încruntați la mine luni dimineața? suntem la același nivel social, două persoane mature care-și datorează respect și amabilitate. Aveți dreptate, îmi cer scuze (din nou!), dar este ultima dată când vă permit să vă adresați în felul ăsta fals profesoral, mai ales de față cu copilul meu. Data viitoare, vă întorc spatele, iar dacă am o dimineață foarte proastă, o să vă bag, cu tot respectul, în pizda mamii dumneavoastră. Vă doresc o zi mai bună decât asta.”.
Cu mațele răscolite, continui la birou să mă întreb: de unde atâta revoltă? Nu e prima proastă care nu-mi vorbește corect, de obicei zâmbesc și dau la o parte persoana pentru totdeauna, că n-am timp să-mi ocup mintea cu închipuiți, am alți oameni de care să mă bucur.
Îmi răspund din nou imediat. Asta se întâmplă la grădinița unde îmi duc copilul! Nu sunt nebună să asociez comportamentul singular al directoarei cu restul grădiniței, care este acceptabilă, una peste alta. Dar fără să vreau, răbufnesc mici detalii care mă irită chiar din prima zi în care am înscris-o: o clădire tip, o răceală a spațiului disimulată de desene și afișe cu iepurași și prințese, un aer de instituție și de personal care vine la servici să semneze condica, o educatoare tânără, cu bunăvoință și suficientă pregătire, care dă impresia că a ajuns la o grădiniță de stat pentru că posturile bune au fost ocupate de alte educatoare mai relaxate și cu mai multă pregătire, copii din familii mai puțin înstărite încercând să-și afirme poziția cu hăinuțe noi și lucioase (și fiind lăsați să facă asta, pentru că, nu-i așa, competiția începe de la vârste fragede), evidenta ușurare a părinților că au unde să lase copilul în timpul zilei. Cel mai grav, nici o întrebare către și despre copii. De la sine înțeles că ei sunt mici și le arătăm noi ce și cum să facă, au capetele goale pe care o să le umplem cu ce trebuie să știe în primul an de școală, după care o să le umplem mai mult la școală, după care or să fie pregătiți să se încadreze în câmpul muncii într-o societate multilateral dezvoltată. Dacă au vreo părere sau sunt diferiți, să-și găsească un hobby după ce câștigă un salariu.
Gata, am terminat cu asta.
Fondul problemei este sistemul educațional românesc, în întregime, axat pe acumulare de informație și complet dezinteresat pe descoperirea potențialului specific fiecărui copil/elev/student și îndreptarea lui, cu bunăvoință și minimă psihologie infantilă , către direcția cu pricina. Asta ca să avem o societate de oameni maturi cu un oareșice respect față de ei înșiși, cât de cât mulțumiți cu realizările propriei persoane, în consecință cu un firesc respect față de ăilalți din jur. Oameni care privesc în urmă la o zi istovitoare de muncă și au o mică mulțumire inconștientă că au făcut bine, pentru că se pricep la asta mai mult decât omul de alături care a făcut și el bine altceva, pentru că se pricepe la asta. Uite-așa ajunge acasă unde zâmbește obosit soției și copiilor și-i ascultă povestind ce au făcut și ei bine în ziua aia, pentru că cineva la grădiniță i-a ascultat și s-a minunat de ce pot să facă și i-a învățat să facă bine chestia aia. Fiecare cu povestea lui, pentru că suntem diferiți și e firesc, fir-ar al dracului, ca eu să croșetez ciorapi la cinci croșete și vecinul să proiecteze piulițe pentru avioane. Lipsa de respect față de ceilalți și mândria cretină că ”ne pricepem și la asta” e cancerul societății românești, iar defectele astea se cultivă de la trei ani, în instituțiile de stat, unde spoiala de bucurie în fața copilăriei și a misterului frumos al creativității fără margini a unui copil este acoperită de jegul uniformizării și formalului ca regulă.
Am înscris-o pe Irina la ”Fast track kids”, un program opțional pentru copii între 3 și 8 ani, cumva similar cu sistemul Waldorf. Am fost invitată la o prezentare de o oră, unde un tânăr îmbrăcat ca mine, în blugi și tricou, relaxat și totodată firesc timid în fața a 10 necunoscuți, ne-a explicat cu răbdare și atenție despre ce e vorba, cum nu trebuie să așteptăm să descoperim un Einstein în propriul copil, cum trebuie să-l ascultăm pe respectivul copil și să-i răspundem la orice întrebare sau afirmație, oricât de absurdă ar părea, cu ”ciudat, nu m-am gândit la asta, de ce crezi că-i așa? se poate și altfel, sau realitatea e altfel, dar întâi povestește-mi tu ce crezi că se întâmplă”; cum este științific demonstrat că între 3 și 8 ani creierul uman înregistrează cea mai mare receptivitate la informație, cea mai rapidă procesare și cea mai pregnantă creativitate, după care coboară rapid și inevitabil către 0, adicătelea ce afli și cum te dezvolți la vârsta asta îți marchează restul vieții și copiii noștri, ce mai încoace-încolo, sunt mai buni și mai deștepți decât noi. Iar noi suntem datori să-i îndrumăm cu respect și autoritate justificată.
Asta se întâmpla joi dup-amiază, iar astăzi, în sfânta zi de luni, mi-am dus copilul la grădiniță la 8 și 20 de minute, iar copilul meu a fost martor involuntar la bâlbâiala stupefiată a mamei lui (ei) în fața răstelii lipsite de respect a unei cucoane necunoscute care habar n-are cum o cheamă pe fata mea, cu atât mai puțin pe mine, preocupată fiind cu paza unei uși. Pentru că domnia-sa nu a găsit fonduri anul acesta pentru asigurarea pazei în grădiniță, pază pe care părinții au stabilit de comun acord să o achite din fonduri proprii.
Deci, așadar și prin urmare, dacă Irina hotărăște să nu mă mai asculte și să țipe imperativ la mine ”că așa vrea ea”, să mă supăr pe copil? Să-l pun la colț și să-i spun ceva de genul ”uită-te la sor-ta ce cuminte e, așa trebuie să fii și tu, exact ca ea”? Sau nu?
la intrare, doamna directoare a grădiniței, încruntată, mă apostrofează ca pe un copil de școală, atrăgându-mi atenția că programul de primire al copiilor este până la ora 8 și 15 minute. Îngaim niște scuze, fiind evident (și adevărat) neinformată asupra orei limită până la care se primesc copiii dimineața în grădiniță. Doamna continuă, la fel de încruntată, comunicându-mi că de acum încolo ușa se va încuia la 8 și-un sfert. Cu viziunea penibilă asupra mea și a copilului nevinovat de 4 ani jumate stând în fața unei uși încuiate, urc scările cu furia clocotind în gât. La plecare, spun frumos ”la revedere” doamnei directoare. Mi se urează încruntat ”o zi bună”. Ușa e deja încuiată, o descui ca să ies, aud în urma mea cheia răsucindu-se la loc. Pârnaie.
Pe drum, încerc să-mi stăpânesc nervii, pentru că e luni și dacă o luăm așa de luni, am belit-o toată săptămâna. Încerc să-mi dau seama de ce sunt așa de enervată. Avea dreptate femeia? Avea. E datoria mea să știu până la ce oră pot să aduc copilul, e normal să fie obișnuit de mic să respecte un program stabilit pentru toți ceilalți din grupul din care face parte. Atunci?
Mi-am răspuns imediat. TONUL. ABORDAREA. Cine pula mea se crede cucoana asta, să-mi vorbească așa cum mi s-a vorbit 12 ani de școală românească? Am 36 de ani, 18 ani de învățătură, doi copii și nu stau la mila nimănui. Am recunoscut întotdeauna când am greșit, dar mi s-a suit sângele la cap de fiecare dată când mi s-a atras aternția asupra greșelii ca și când aș fi retardată sau rău-intenționată. Lumea asta în care ești vinovat din start și în care nu încape bunăvoință mă sperie și mă înrăiește, îmi doresc să-mi iau copiii și să fug în Antarctica să trăiesc printre pinguini. Dar înainte de asta, îmi doresc să am prezența de spirit să răspund corect și cu autoritate: ” de ce vă încruntați la mine luni dimineața? suntem la același nivel social, două persoane mature care-și datorează respect și amabilitate. Aveți dreptate, îmi cer scuze (din nou!), dar este ultima dată când vă permit să vă adresați în felul ăsta fals profesoral, mai ales de față cu copilul meu. Data viitoare, vă întorc spatele, iar dacă am o dimineață foarte proastă, o să vă bag, cu tot respectul, în pizda mamii dumneavoastră. Vă doresc o zi mai bună decât asta.”.
Cu mațele răscolite, continui la birou să mă întreb: de unde atâta revoltă? Nu e prima proastă care nu-mi vorbește corect, de obicei zâmbesc și dau la o parte persoana pentru totdeauna, că n-am timp să-mi ocup mintea cu închipuiți, am alți oameni de care să mă bucur.
Îmi răspund din nou imediat. Asta se întâmplă la grădinița unde îmi duc copilul! Nu sunt nebună să asociez comportamentul singular al directoarei cu restul grădiniței, care este acceptabilă, una peste alta. Dar fără să vreau, răbufnesc mici detalii care mă irită chiar din prima zi în care am înscris-o: o clădire tip, o răceală a spațiului disimulată de desene și afișe cu iepurași și prințese, un aer de instituție și de personal care vine la servici să semneze condica, o educatoare tânără, cu bunăvoință și suficientă pregătire, care dă impresia că a ajuns la o grădiniță de stat pentru că posturile bune au fost ocupate de alte educatoare mai relaxate și cu mai multă pregătire, copii din familii mai puțin înstărite încercând să-și afirme poziția cu hăinuțe noi și lucioase (și fiind lăsați să facă asta, pentru că, nu-i așa, competiția începe de la vârste fragede), evidenta ușurare a părinților că au unde să lase copilul în timpul zilei. Cel mai grav, nici o întrebare către și despre copii. De la sine înțeles că ei sunt mici și le arătăm noi ce și cum să facă, au capetele goale pe care o să le umplem cu ce trebuie să știe în primul an de școală, după care o să le umplem mai mult la școală, după care or să fie pregătiți să se încadreze în câmpul muncii într-o societate multilateral dezvoltată. Dacă au vreo părere sau sunt diferiți, să-și găsească un hobby după ce câștigă un salariu.
Gata, am terminat cu asta.
Fondul problemei este sistemul educațional românesc, în întregime, axat pe acumulare de informație și complet dezinteresat pe descoperirea potențialului specific fiecărui copil/elev/student și îndreptarea lui, cu bunăvoință și minimă psihologie infantilă , către direcția cu pricina. Asta ca să avem o societate de oameni maturi cu un oareșice respect față de ei înșiși, cât de cât mulțumiți cu realizările propriei persoane, în consecință cu un firesc respect față de ăilalți din jur. Oameni care privesc în urmă la o zi istovitoare de muncă și au o mică mulțumire inconștientă că au făcut bine, pentru că se pricep la asta mai mult decât omul de alături care a făcut și el bine altceva, pentru că se pricepe la asta. Uite-așa ajunge acasă unde zâmbește obosit soției și copiilor și-i ascultă povestind ce au făcut și ei bine în ziua aia, pentru că cineva la grădiniță i-a ascultat și s-a minunat de ce pot să facă și i-a învățat să facă bine chestia aia. Fiecare cu povestea lui, pentru că suntem diferiți și e firesc, fir-ar al dracului, ca eu să croșetez ciorapi la cinci croșete și vecinul să proiecteze piulițe pentru avioane. Lipsa de respect față de ceilalți și mândria cretină că ”ne pricepem și la asta” e cancerul societății românești, iar defectele astea se cultivă de la trei ani, în instituțiile de stat, unde spoiala de bucurie în fața copilăriei și a misterului frumos al creativității fără margini a unui copil este acoperită de jegul uniformizării și formalului ca regulă.
Am înscris-o pe Irina la ”Fast track kids”, un program opțional pentru copii între 3 și 8 ani, cumva similar cu sistemul Waldorf. Am fost invitată la o prezentare de o oră, unde un tânăr îmbrăcat ca mine, în blugi și tricou, relaxat și totodată firesc timid în fața a 10 necunoscuți, ne-a explicat cu răbdare și atenție despre ce e vorba, cum nu trebuie să așteptăm să descoperim un Einstein în propriul copil, cum trebuie să-l ascultăm pe respectivul copil și să-i răspundem la orice întrebare sau afirmație, oricât de absurdă ar părea, cu ”ciudat, nu m-am gândit la asta, de ce crezi că-i așa? se poate și altfel, sau realitatea e altfel, dar întâi povestește-mi tu ce crezi că se întâmplă”; cum este științific demonstrat că între 3 și 8 ani creierul uman înregistrează cea mai mare receptivitate la informație, cea mai rapidă procesare și cea mai pregnantă creativitate, după care coboară rapid și inevitabil către 0, adicătelea ce afli și cum te dezvolți la vârsta asta îți marchează restul vieții și copiii noștri, ce mai încoace-încolo, sunt mai buni și mai deștepți decât noi. Iar noi suntem datori să-i îndrumăm cu respect și autoritate justificată.
Asta se întâmpla joi dup-amiază, iar astăzi, în sfânta zi de luni, mi-am dus copilul la grădiniță la 8 și 20 de minute, iar copilul meu a fost martor involuntar la bâlbâiala stupefiată a mamei lui (ei) în fața răstelii lipsite de respect a unei cucoane necunoscute care habar n-are cum o cheamă pe fata mea, cu atât mai puțin pe mine, preocupată fiind cu paza unei uși. Pentru că domnia-sa nu a găsit fonduri anul acesta pentru asigurarea pazei în grădiniță, pază pe care părinții au stabilit de comun acord să o achite din fonduri proprii.
Deci, așadar și prin urmare, dacă Irina hotărăște să nu mă mai asculte și să țipe imperativ la mine ”că așa vrea ea”, să mă supăr pe copil? Să-l pun la colț și să-i spun ceva de genul ”uită-te la sor-ta ce cuminte e, așa trebuie să fii și tu, exact ca ea”? Sau nu?
