miercuri, ianuarie 27
erată
Retractez fraza de final din postul anterior. Nu știu dacă sunt normală, habar n-am ce înseamnă normal. Nici măcar nu știu dacă e bine să fii normal. Scuze pentru încheierea de compunere de clasa a II-a, mi-a scăpat.
joi, ianuarie 21
Să mai punem mâna pe o carte
Îl iubesc pe Salman Rushdie.
Am un etalon în ceea ce privește efectul pe viață al unor cărți asupra mea, etalon care s-a format brusc și irevocabil la 7 ani, respectiv ”Cei trei mușchetari”. Pentru cei care rânjesc superior și ghiduș (inclusiv soțul), detaliez : toate cărțile pe care le-am citit de atunci au intrat în competiție cu ”Cei trei mușchetari” și foarte puține au ieșit cu mândria neșifonată. Din cele care au reușit să se plaseze cumva la egalitate, ca importanță asupra intelectului și inimii mele, sunt : ”Sankt Petersburg” de Andrei Belîi, ”Doisprezece cezari” de Suetonius, ”Istoria asediului Lisabonei” și ”Memorialul mânăstirii” de Jose Saramago, poeziile lui Rilke, ”Junky” de William Burroughs, ”Zilele regelui” de Filip Florian, ”Moromeții”, ”Frații Karamazov” și ”Idiotul”, ”Război și pace” și mai sunt câteva dar nu mă mai concentrez acum că n-are rost. Aaa, Balzac întru totul, ”Istoria Angliei” de Trevelyan, ”Getica” lui Pârvan, Jules Verne la grămadă, și gata acum. Doar de Melville mai zic și de Jane Austen. Și de Jokai Mor. Și Nietzsche pe ici pe colo. ”Paradoxele eleate” de Imre Toth.
Această varză pusă în balanță cu ”Cei trei mușchetari” are o explicație simplă și scurtă: cartea lui Dumas e prima carte de care îmi amintesc. Ea mi-a declanșat o foame insațiabilă de cărți, o dependență de sentimentul pe care doar îndrăgostiții îl au - să fii singur cu cartea și să trăiești în ea aproape fizic. Și să te uiți cu jale că mai sunt doar câteva pagini până la sfârșit, dar să nu poți să citești mai încet ca să prelungești starea în care ești.
În toate cărțile pe care le-am deschis de la 7 ani am căutat sentimentul ăsta în primele pagini și am știut fără greșeală că o să-l aflu acolo sau nu.
Ei bine, cu vârsta am observat că e din ce în ce mai greu de găsit, deși acum știu cum să-mi aleg cărțile, intuiesc automat potențialul cărților pe care le cumpăr, mi-am ordonat prioritățile, dar bănuiesc că intelectul meu s-a perfecționat și el cu vremea - e ca un bodyguard din ce în ce mai musculos și performant care tranșează rapid situația și nu mai lasă unele cărți să-mi ajungă în suflet, care poate ar merita să fie judecate cu inima.
Prima carte a lui Rusdie pe care am citit-o a fost ”Copiii din miez de noapte”. Am picat la bobiță imediat, cum zice Dan, fără scăpare. Îmi amintesc cum holbam ochii progresiv, cum mă așezam mai comod în scaun și cum îi flituiam pe toți cei din jur care aveau pretenții absurde de dialog cu mine. Au urmat ”Harun și marea de povești”, ”Furia”; ”Pământul de la picioarele ei”, ”Shalimar clovnul”, ”Versetele satanice”, ”Rușinea” , ”Grimus”, tot ce a fost publicat la noi până acum.
De fiecare dată când cumpăr o carte de-a lui o deschid cu o așteptare secretă de a afla dacă a reușit și de data asta să egaleze standardul, dacă se repetă, dacă e previzibil, dacă e mai puțin. Nu e ! În fiecare nenorocită de carte pe care am citit-o e mai mult, e altceva, e ca prima oară, e ”Cei trei mușchetari” reloaded ! De unde concluzia : m-am îndrăgostit de scriitura lui. Asta e explicația rezonabilă la care am ajuns. Face ce vrea din mine, mi-a distrus comunicarea cu lumea reală și-mi hrănește insidios credința periculoasă că lumea imaginară dinlăuntrul meu e la fel de vie, profundă, complexă, dotată cu lumină, sunet, miros, textură ca și aia din afară. Adicătelea, realitatea e supra-evaluată în comparație cu imaginația.
Toată tirada asta a fost declanșată de , bineînțeles, o carte : ”Seducătoarea din Florența”. Ca de fiecare dată, m-a frapat ușurința cu care o poveste suprarealistă e transformată în realitate tangibilă. Ce avem noi? Păi avem un împărat al Hindustanului , de origină divină, nițeluș burtos din cauza vârstei, care și-a creat o regină imaginară cu care face dragoste și căreia i-a dat un nume, servitori și camere în palat, personaj care se preumblă pe holuri în invizibilitatea ei și gândește, face planuri, visează și-i satisface împăratului toate dorințele. Supușii o cunosc și o ascultă ca pe o regină, deși nu o aud și nu o văd. Mai avem un florentin care devine războinic musulman și schimbă cursul istoriei Imperiului Otoman, Persiei și Hindustanului, o prințesă indiană ștearsă din analele istoriei, înzestrată cu o asemenea frumusețe și putere a privirii încât e idolatrizată instantaneu de toți cei care o văd, o Florență desfătătoare și crudă, un povestitor blond plin de farmece, Amerigo Vespucci și Niccolo Machiavelli, condotieri, prieteni pe viață, târfe visătoare, târfe cu talente în magia parfumurilor, un bazin a cărui apă prevestește nenorocirile, mulți oameni vii. Atât de vii, că poți să-i auzi și să-i miroși. Și atunci, nu e adevărată regina imaginară a Împăratului?
Ba da.
Am terminat de citit și am vrut să ies în curte și să mă plimb prin palatele și curțile din capul meu și să schimb înțelepciuni cu împăratul, sub lumina lunii, sub gutuiul proprietate personală. Jur că le-am văzut pe geam, reale, imense, în 150 de metri pătrați de curte. Doar că era ger și n-am ieșit, dar ele au rămas acolo. Acum sunt deja mai difuze, cred că se pregătesc să se ducă în altă parte, dar nu-mi pare rău, pot să le chem înapoi când vreau.
Cam asta e treaba cu Salman Rushdie. Îl iubesc pentru că din când în când îmi amintește de ce citesc și de ce sunt un om normal.
Am un etalon în ceea ce privește efectul pe viață al unor cărți asupra mea, etalon care s-a format brusc și irevocabil la 7 ani, respectiv ”Cei trei mușchetari”. Pentru cei care rânjesc superior și ghiduș (inclusiv soțul), detaliez : toate cărțile pe care le-am citit de atunci au intrat în competiție cu ”Cei trei mușchetari” și foarte puține au ieșit cu mândria neșifonată. Din cele care au reușit să se plaseze cumva la egalitate, ca importanță asupra intelectului și inimii mele, sunt : ”Sankt Petersburg” de Andrei Belîi, ”Doisprezece cezari” de Suetonius, ”Istoria asediului Lisabonei” și ”Memorialul mânăstirii” de Jose Saramago, poeziile lui Rilke, ”Junky” de William Burroughs, ”Zilele regelui” de Filip Florian, ”Moromeții”, ”Frații Karamazov” și ”Idiotul”, ”Război și pace” și mai sunt câteva dar nu mă mai concentrez acum că n-are rost. Aaa, Balzac întru totul, ”Istoria Angliei” de Trevelyan, ”Getica” lui Pârvan, Jules Verne la grămadă, și gata acum. Doar de Melville mai zic și de Jane Austen. Și de Jokai Mor. Și Nietzsche pe ici pe colo. ”Paradoxele eleate” de Imre Toth.
Această varză pusă în balanță cu ”Cei trei mușchetari” are o explicație simplă și scurtă: cartea lui Dumas e prima carte de care îmi amintesc. Ea mi-a declanșat o foame insațiabilă de cărți, o dependență de sentimentul pe care doar îndrăgostiții îl au - să fii singur cu cartea și să trăiești în ea aproape fizic. Și să te uiți cu jale că mai sunt doar câteva pagini până la sfârșit, dar să nu poți să citești mai încet ca să prelungești starea în care ești.
În toate cărțile pe care le-am deschis de la 7 ani am căutat sentimentul ăsta în primele pagini și am știut fără greșeală că o să-l aflu acolo sau nu.
Ei bine, cu vârsta am observat că e din ce în ce mai greu de găsit, deși acum știu cum să-mi aleg cărțile, intuiesc automat potențialul cărților pe care le cumpăr, mi-am ordonat prioritățile, dar bănuiesc că intelectul meu s-a perfecționat și el cu vremea - e ca un bodyguard din ce în ce mai musculos și performant care tranșează rapid situația și nu mai lasă unele cărți să-mi ajungă în suflet, care poate ar merita să fie judecate cu inima.
Prima carte a lui Rusdie pe care am citit-o a fost ”Copiii din miez de noapte”. Am picat la bobiță imediat, cum zice Dan, fără scăpare. Îmi amintesc cum holbam ochii progresiv, cum mă așezam mai comod în scaun și cum îi flituiam pe toți cei din jur care aveau pretenții absurde de dialog cu mine. Au urmat ”Harun și marea de povești”, ”Furia”; ”Pământul de la picioarele ei”, ”Shalimar clovnul”, ”Versetele satanice”, ”Rușinea” , ”Grimus”, tot ce a fost publicat la noi până acum.
De fiecare dată când cumpăr o carte de-a lui o deschid cu o așteptare secretă de a afla dacă a reușit și de data asta să egaleze standardul, dacă se repetă, dacă e previzibil, dacă e mai puțin. Nu e ! În fiecare nenorocită de carte pe care am citit-o e mai mult, e altceva, e ca prima oară, e ”Cei trei mușchetari” reloaded ! De unde concluzia : m-am îndrăgostit de scriitura lui. Asta e explicația rezonabilă la care am ajuns. Face ce vrea din mine, mi-a distrus comunicarea cu lumea reală și-mi hrănește insidios credința periculoasă că lumea imaginară dinlăuntrul meu e la fel de vie, profundă, complexă, dotată cu lumină, sunet, miros, textură ca și aia din afară. Adicătelea, realitatea e supra-evaluată în comparație cu imaginația.
Toată tirada asta a fost declanșată de , bineînțeles, o carte : ”Seducătoarea din Florența”. Ca de fiecare dată, m-a frapat ușurința cu care o poveste suprarealistă e transformată în realitate tangibilă. Ce avem noi? Păi avem un împărat al Hindustanului , de origină divină, nițeluș burtos din cauza vârstei, care și-a creat o regină imaginară cu care face dragoste și căreia i-a dat un nume, servitori și camere în palat, personaj care se preumblă pe holuri în invizibilitatea ei și gândește, face planuri, visează și-i satisface împăratului toate dorințele. Supușii o cunosc și o ascultă ca pe o regină, deși nu o aud și nu o văd. Mai avem un florentin care devine războinic musulman și schimbă cursul istoriei Imperiului Otoman, Persiei și Hindustanului, o prințesă indiană ștearsă din analele istoriei, înzestrată cu o asemenea frumusețe și putere a privirii încât e idolatrizată instantaneu de toți cei care o văd, o Florență desfătătoare și crudă, un povestitor blond plin de farmece, Amerigo Vespucci și Niccolo Machiavelli, condotieri, prieteni pe viață, târfe visătoare, târfe cu talente în magia parfumurilor, un bazin a cărui apă prevestește nenorocirile, mulți oameni vii. Atât de vii, că poți să-i auzi și să-i miroși. Și atunci, nu e adevărată regina imaginară a Împăratului?
Ba da.
Am terminat de citit și am vrut să ies în curte și să mă plimb prin palatele și curțile din capul meu și să schimb înțelepciuni cu împăratul, sub lumina lunii, sub gutuiul proprietate personală. Jur că le-am văzut pe geam, reale, imense, în 150 de metri pătrați de curte. Doar că era ger și n-am ieșit, dar ele au rămas acolo. Acum sunt deja mai difuze, cred că se pregătesc să se ducă în altă parte, dar nu-mi pare rău, pot să le chem înapoi când vreau.
Cam asta e treaba cu Salman Rushdie. Îl iubesc pentru că din când în când îmi amintește de ce citesc și de ce sunt un om normal.
joi, ianuarie 7
streașină vs. calculator
curg streașinele. sau streșinele? oricum ar fi, azi curg.
Îmi place că am o casă cu streașină, ca să poată să curgă, m-aș simți neacoperită într-o casă cu învelitoare terasă.
mi-amintesc de camera de la mamaia Lucica, unde dormeam în vacanțe. Avea un ceas pe ”bufet”, cum îi spune ea, enorm, care ticăia foarte tare. Dacă nu era ceasul ăla în cameră, nu puteam să adorm, lipsea un ritm necesar ca să pot să încep să respir regulat, a somn. De-aia cred că mă liniștește atât de mult să aud picurând apa de pe streașină, măsoară regulat secundele vremii, parcă mintea mea nu mai balansează așa haotic.
Vara, după ploi torențiale, streașinele curg sprințar, mă-ndeamnă la sărituri iepurești cretine, cu veselie nițeluș nebună.
Iarna dorm toate cele vii, sub ceasul streașinelor, în liniște. Doar noi umblăm hăbăuci, cu ochi holbați de nesomn, cu treabă. Adică ne aflăm în treabă. Ar trebui să picotim regulat, să mai punem un lemn pe foc, să mai schimbăm o vorbă înceată cu alt semi-adormit, după care să adormim de tot.
Ieri am stat 6 ore să fac un calculator pentru fii-mea. Eee? M-am aflat și eu în treabă....
Mă trezesc pe la sfârșitul lui martie. Promit.
Îmi place că am o casă cu streașină, ca să poată să curgă, m-aș simți neacoperită într-o casă cu învelitoare terasă.
mi-amintesc de camera de la mamaia Lucica, unde dormeam în vacanțe. Avea un ceas pe ”bufet”, cum îi spune ea, enorm, care ticăia foarte tare. Dacă nu era ceasul ăla în cameră, nu puteam să adorm, lipsea un ritm necesar ca să pot să încep să respir regulat, a somn. De-aia cred că mă liniștește atât de mult să aud picurând apa de pe streașină, măsoară regulat secundele vremii, parcă mintea mea nu mai balansează așa haotic.
Vara, după ploi torențiale, streașinele curg sprințar, mă-ndeamnă la sărituri iepurești cretine, cu veselie nițeluș nebună.
Iarna dorm toate cele vii, sub ceasul streașinelor, în liniște. Doar noi umblăm hăbăuci, cu ochi holbați de nesomn, cu treabă. Adică ne aflăm în treabă. Ar trebui să picotim regulat, să mai punem un lemn pe foc, să mai schimbăm o vorbă înceată cu alt semi-adormit, după care să adormim de tot.
Ieri am stat 6 ore să fac un calculator pentru fii-mea. Eee? M-am aflat și eu în treabă....
Mă trezesc pe la sfârșitul lui martie. Promit.
marți, ianuarie 5
bună ziua
așaaaaa. deci, așadar și prin urmare, la mulți ani !
Pornind de la premisa că e stupid să-ți imaginezi că te-ai schimbat radical în noaptea de revelion, continui să plutesc confuz prin iarna meteorologică în direcția unei primăveri așteptate. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
Nu înțeleg din ce motiv nu se schimbă anul începând cu Nașterea Domnului. De ce după 6 zile? Știe cineva? Sau să fie Anul Nou pe 1 martie, când începe primăvara? sau pe 21 decembrie, la solstițiu? Ăăă? Oare ce calcule absconse au dus la ziua asta care nu pare să aibă vreo semnificație mistică, religioasă, climaterică, astrală? e de studiat.
Gata cu asta.
Oameni mor și alții se nasc, ignorând cu nerușinare calendarul. Ne raportăm vârsta fizică la ani cu 12 luni, când trăim, de fapt, vârste psihice, emoționale, atât de diferite. Din toată călătoria asta cu finalitate stupidă, se pare că însăși călătoria trebuie să aibă sens, altfel ai pizdit-o, te trezești pe patul de moarte cu mâinile încă goale, apucând nimic, ferească Domnul să te uiți îndărăt și să te vezi fugind ca un prost toată viața după o concluzie care ți se revelează brusc : ai trăit, acum mori! Asta e tot. Dar ai trăit?
Din experiența mea (limitată la 34 de ani), am trăit doar în întâmplările mici. Pacea interioară, fericirea, m-au lovit inexplicabil în momente neprogramate și nemuncite - într-o seară oarecare cu soțul, la un șpriț cu prietenii în noiembrie (apropos, cea mai cretină lună din an, alături de februarie!), pe malul unei gârle noroioase, la marginea unei pârloage însorite pe la Negru Vodă, uscându-mi vara părul la soare, povestind copiilor pe întuneric despre sistemul solar, ascultând o Nocturnă de Chopin, etcetera, etcetera, etcetera. Nu știu NIMIC despre mine. Amintindu-mi de certitudinile de nezdruncinat de la 20 de ani, mi se pare că m-am prostit incredibil cu vârsta; sau, mai bine zis, m-am pierdut cu vârsta.
În concluzie, singura speranță care mai stă în picioare este speranța în surprize. Vă doresc și îmi doresc să ni se întâmple doar lucruri pe care nu ni le-am dorit niciodată.
Sună frumos? : ” Cu ocazia noului an, vă doresc să nu vi se împlinească dorințele!”.
Punct și de la capăt.
Pornind de la premisa că e stupid să-ți imaginezi că te-ai schimbat radical în noaptea de revelion, continui să plutesc confuz prin iarna meteorologică în direcția unei primăveri așteptate. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
Nu înțeleg din ce motiv nu se schimbă anul începând cu Nașterea Domnului. De ce după 6 zile? Știe cineva? Sau să fie Anul Nou pe 1 martie, când începe primăvara? sau pe 21 decembrie, la solstițiu? Ăăă? Oare ce calcule absconse au dus la ziua asta care nu pare să aibă vreo semnificație mistică, religioasă, climaterică, astrală? e de studiat.
Gata cu asta.
Oameni mor și alții se nasc, ignorând cu nerușinare calendarul. Ne raportăm vârsta fizică la ani cu 12 luni, când trăim, de fapt, vârste psihice, emoționale, atât de diferite. Din toată călătoria asta cu finalitate stupidă, se pare că însăși călătoria trebuie să aibă sens, altfel ai pizdit-o, te trezești pe patul de moarte cu mâinile încă goale, apucând nimic, ferească Domnul să te uiți îndărăt și să te vezi fugind ca un prost toată viața după o concluzie care ți se revelează brusc : ai trăit, acum mori! Asta e tot. Dar ai trăit?
Din experiența mea (limitată la 34 de ani), am trăit doar în întâmplările mici. Pacea interioară, fericirea, m-au lovit inexplicabil în momente neprogramate și nemuncite - într-o seară oarecare cu soțul, la un șpriț cu prietenii în noiembrie (apropos, cea mai cretină lună din an, alături de februarie!), pe malul unei gârle noroioase, la marginea unei pârloage însorite pe la Negru Vodă, uscându-mi vara părul la soare, povestind copiilor pe întuneric despre sistemul solar, ascultând o Nocturnă de Chopin, etcetera, etcetera, etcetera. Nu știu NIMIC despre mine. Amintindu-mi de certitudinile de nezdruncinat de la 20 de ani, mi se pare că m-am prostit incredibil cu vârsta; sau, mai bine zis, m-am pierdut cu vârsta.
În concluzie, singura speranță care mai stă în picioare este speranța în surprize. Vă doresc și îmi doresc să ni se întâmple doar lucruri pe care nu ni le-am dorit niciodată.
Sună frumos? : ” Cu ocazia noului an, vă doresc să nu vi se împlinească dorințele!”.
Punct și de la capăt.
un comentariu genial la hollywood
am preluat-o de la un deștept de pe blog și o dau și eu aici, ca să se bucure și alții. poftim: http://www.youtube.com/watch?v=9VDvgL58h_Y&feature=player_embedded#
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
