Să mai punem mâna pe o carte

Îl iubesc pe Salman Rushdie.
Am un etalon în ceea ce privește efectul pe viață al unor cărți asupra mea, etalon care s-a format brusc și irevocabil la 7 ani, respectiv ”Cei trei mușchetari”. Pentru cei care rânjesc superior și ghiduș (inclusiv soțul), detaliez : toate cărțile pe care le-am citit de atunci au intrat în competiție cu ”Cei trei mușchetari” și foarte puține au ieșit cu mândria neșifonată. Din cele care au reușit să se plaseze cumva la egalitate, ca importanță asupra intelectului și inimii mele, sunt : ”Sankt Petersburg” de Andrei Belîi, ”Doisprezece cezari” de Suetonius, ”Istoria asediului Lisabonei” și ”Memorialul mânăstirii” de Jose Saramago, poeziile lui Rilke, ”Junky” de William Burroughs, ”Zilele regelui” de Filip Florian, ”Moromeții”, ”Frații Karamazov” și ”Idiotul”, ”Război și pace” și mai sunt câteva dar nu mă mai concentrez acum că n-are rost. Aaa, Balzac întru totul, ”Istoria Angliei” de  Trevelyan, ”Getica” lui Pârvan, Jules Verne la grămadă, și gata acum. Doar de Melville mai zic și de Jane Austen. Și de Jokai Mor. Și Nietzsche pe ici pe colo. ”Paradoxele eleate” de Imre Toth.
Această varză pusă în balanță cu ”Cei trei mușchetari” are o explicație simplă și scurtă: cartea lui Dumas e prima carte de care îmi amintesc. Ea mi-a declanșat o foame insațiabilă de cărți, o dependență de sentimentul pe care doar îndrăgostiții îl au - să fii singur cu cartea și să trăiești în ea aproape fizic. Și să te uiți cu jale că mai sunt doar câteva pagini până la sfârșit, dar să nu poți să citești mai încet ca să prelungești starea în care ești.
În toate cărțile pe care le-am deschis de la 7 ani am căutat sentimentul ăsta în primele pagini și am știut fără greșeală că o să-l aflu acolo sau nu.
Ei bine, cu vârsta am observat că e din ce în ce mai greu de găsit, deși acum știu cum să-mi aleg cărțile, intuiesc automat potențialul cărților pe care le cumpăr, mi-am ordonat prioritățile, dar bănuiesc că intelectul meu s-a perfecționat și el cu vremea - e ca un bodyguard din ce în ce mai musculos și performant care tranșează rapid situația și nu mai lasă unele cărți să-mi ajungă în suflet, care poate ar merita să fie judecate cu inima.
Prima carte a lui Rusdie pe care am citit-o a fost ”Copiii din miez de noapte”. Am picat la bobiță imediat, cum zice Dan, fără scăpare. Îmi amintesc cum holbam ochii progresiv, cum mă așezam mai comod în scaun și cum îi flituiam pe toți cei din jur care aveau pretenții absurde de dialog cu mine. Au urmat ”Harun și marea de povești”, ”Furia”; ”Pământul de la picioarele ei”, ”Shalimar clovnul”, ”Versetele satanice”, ”Rușinea” , ”Grimus”, tot ce a fost publicat la noi până acum.
De fiecare dată când cumpăr o carte de-a lui o deschid cu o așteptare secretă de a afla dacă a reușit și de data asta să egaleze standardul, dacă se repetă, dacă e previzibil, dacă e mai puțin. Nu e ! În fiecare nenorocită de carte pe care am citit-o e mai mult, e altceva, e ca prima oară, e ”Cei trei mușchetari” reloaded ! De unde concluzia : m-am îndrăgostit de scriitura lui. Asta e explicația rezonabilă la care am ajuns. Face ce vrea din mine, mi-a distrus comunicarea cu lumea reală și-mi hrănește insidios credința periculoasă că lumea imaginară dinlăuntrul meu e la fel de vie, profundă, complexă, dotată cu lumină, sunet, miros, textură ca și aia din afară. Adicătelea, realitatea e supra-evaluată în comparație cu imaginația.
Toată tirada asta a fost declanșată de , bineînțeles, o carte : ”Seducătoarea din Florența”. Ca de fiecare dată, m-a frapat ușurința cu care o poveste suprarealistă e transformată în realitate tangibilă. Ce avem noi? Păi avem un împărat al Hindustanului , de origină divină, nițeluș burtos din cauza vârstei, care și-a creat o regină imaginară cu care face dragoste și căreia i-a dat un nume, servitori și camere în palat, personaj care se preumblă pe holuri în invizibilitatea ei și gândește, face planuri, visează și-i satisface împăratului toate dorințele. Supușii o cunosc și o ascultă ca pe o regină, deși nu o aud și nu o văd. Mai avem un florentin care devine războinic musulman și schimbă cursul istoriei Imperiului Otoman, Persiei și Hindustanului, o prințesă indiană ștearsă din analele istoriei, înzestrată cu o asemenea frumusețe și putere a privirii încât e idolatrizată instantaneu de toți cei care o văd, o Florență desfătătoare și crudă, un povestitor blond plin de farmece, Amerigo Vespucci și Niccolo Machiavelli, condotieri, prieteni pe viață, târfe visătoare, târfe cu talente în magia parfumurilor, un bazin a cărui apă prevestește nenorocirile, mulți oameni vii. Atât de vii, că poți să-i auzi și să-i miroși. Și atunci, nu e adevărată regina imaginară a Împăratului?
Ba da.
Am terminat de citit și am vrut să ies în curte și să mă plimb prin palatele și curțile din capul meu și să schimb înțelepciuni cu împăratul, sub lumina lunii, sub gutuiul proprietate personală. Jur că le-am văzut pe geam, reale, imense, în 150 de metri pătrați de curte. Doar că era ger și n-am ieșit, dar ele au rămas acolo. Acum sunt deja mai difuze, cred că se pregătesc să se ducă în altă parte, dar nu-mi pare rău, pot să le chem înapoi când vreau.
Cam asta e treaba cu Salman Rushdie. Îl iubesc pentru că din când în când îmi amintește de ce citesc și de ce sunt un om normal.