America. Ep. 2

Los Angeles.

Spaţiu, din nou. Construcţii răsfirate, retrase generos de la stradă. Curăţenie, inclusiv în cartiere mărginaşe, mai sărace. Tot ce reprezintă spaţiu public arată impecabil, în ceea ce priveşte pavaje, plantaţii, borduri, etc. Am înţeles că dacă nu-ţi tunzi gazonul din faţa casei o dată pe lună, primăria te amendează de te usucă, şi asta se vede. Fiecare casă din cartierele rezidenţiale are zona de la stradă plantată altfel, cu un copăcel, un rond de flori, nişte ierburi, cumva altfel decât vecinul, dar la fel de îngrijit. Nu există garduri. Casele sunt simple, fără pretenţii, dar foarte bine executate la nivel de detaliu. Oamenii nu se grăbesc şi dau impresia generală că o cam ard, deşi ştiu din surse de încredere că munca la serviciu în America e o continuă competiţie; cu toate astea, după ce ies de la serviciu, americanii se plimbă până acasă, se plimbă prin parc, la film sau la cârciumă.
Los Angeles pare cumva de plastic, un oraş (sau megalopolis) al oamenilor implicaţi în special în zona de entertainment şi figuraţie. Centrul cu clădiri înalte - buricul târgului - câştigă prin caracterul cârciumilor şi magazinelor de la parter, care par să aibă o istorie, scurtă sau nu, în spatele lor.

Am vizitat (la plesneală, cum s-ar spune) Huntington Library. Asta reprezintă de fapt un domeniu al unui bogătaş care a donat proprietatea primăriei, după moartea lui prin 1920. Biblioteca e adăpostită de palatul de reşedinţă, iar pe restul domeniului există, încă de la 1900, o grădină botanică împărţită în diverse categorii : grădina de trandafiri (cu peste 200 de soiuri diferite), grădina japoneză, pădurea de bambus, pavilionul de ceai, grădina de mirodenii, grădina chinezească, pavilionul de expoziţie a colecţiei de tablouri şi ceramică, sera enormă ce adăposteşte padurea tropicală, plus toate amenajările cu gazon, statui, pomi, etc., toate astea desfăşurate cam pe 3ha. Mi-a lăsat impresia unui loc unde poţi să vii în fiecare duminică cu copiii şi să te plimbi, iarăşi şi iarăşi, fără să te plictiseşti. Frumuseţea locului şi gradul de îngrijire te fac să respiri uşor, ca în vacanţă.

Yosemite Park
Rezervaţie naturală în munţii Sierra Nevada, cam cât judeţul Ialomiţa. La intrarea în rezervaţie am oprit la o benzinărie să facem plinul, iar moşul de la casă mi-a zâmbit şi mi-a vorbit cu "dear". Mai încolo, am oprit să luăm nişte sandwichuri şi apă, iar indienii de la casă mi-au zâmbit din nou şi au comentat cam aşa :" nu sunteţi americani, nu? sigur că nu sunt americani (zice celălalt), nu vezi cât de drăguţă e domnişoara? să ştii că americancele nu sunt în regulă (continuă primul), au ceva greşit la cap." După ce ieşim, Dan îmi explică, deşi eu nu ţineam neapărat - "Păi sigur, te-au văzut de-a lor, ca de la Bombay, sigur că s-au dat la tine. Noroc că arăt eu a suedez. Şi treaba cu domnişoara e o bobiţă la care nu credeam că mai pici." Să afle domnia-sa, ca şi toţi bărbaţii din lume, că asta e o bobiţă la care femeile pică ÎNTOTDEAUNA.
Cu moralul ridicat, am purces în rezervaţie. Glumele s-au stins încet, în timp ce înaintam spre pădurea de seqoia. Parcă e altă lume, la altă scară, impresionantă până la os, fără să te strivească. Parcarea pentru maşini e amenajată într-un luminiş, printre câţiva copaci cu diametrul trunchiului de minim 3 metri fiecare. În jurul lor, câte o împrejmuire cu gard de lemn şi o inscripţie hilară :"vă rugăm nu călcaţi lângă copac, asta ar putea dăuna rădăcinilor". Să mori tu!, cum ar zice prietenul Badiu.
Cel mai bătrân seqoia din rezervaţie (al patrulea ca dimensiuni din lume) are 1800 de ani şi grosimea trunchiului de 8,5 metri; doar o creangă laterală e groasă cât un brad de Crăciun pentru piaţa San Pietro.
Nu se poate explica, pozele nu fac două parale, trebuie să stai lângă ei ca să simţi dimensiunile şi anii.

Mai sus în parc, drumul urcă pe lângă o vale enormă a unui râu, unde lumina cade ca o pătură şi rămâne acolo. Dimensiunile stâncilor laterale sunt covârşitoare, tăiate dintr-o bucată, câţiva nori stau agăţaţi la nivelul ochilor. Peisajul este greu de descris în cuvinte. Din nou, trebuie mers acolo ca să înţelegi.

Lake Tahoe.
Am vrut să ajungem acolo în aceeaşi seară, plecând din Yosemite Park, dar noaptea ne-a prins în faţa unei trecători din munţi, închisă din cauza a  3cm de zăpadă. GPS-ul american pe care l-am menţionat ne-a indicat corect o mică staţiune de schi, la vreo 2km, unde am oprit la singurul hotel existent. Un mexican enorm târâia un tomberon în faţa intrării, într-o linişte de munte pustiu. Apelat politicos cu "vă rog", omul a lăsat tomberonul şi ne-a dus pe nişte coridoare pustii până la barul hotelului, unde barmaniţa voinică hrănea cu tărie şi bere vreo 7-8 turişti americani, obişnuiţi de-ai locului. După ce a telefonat după persoana care trebuia să ne înregistreze cazarea şi s-a scuzat că asta e singura zi când cucoana cu pricina plecase la fii-sa mai devreme, ne-a făcut ea formele, mai precis o hârtie scrisă de mână şi o cheie de la cameră. După care a scris un afiş cu pixul, pe care l-a aşezat la recepţie, pe care sugera altor eventuali turişti apăruţi acolo, în puterea nopţii, să sune la 911 dacă vor cazare. În cameră frig, că nu dăduseră drumul la încălzire în hotel, dar un băiat îndatoritor ne-a adus repede o aerotermă care mirosea periculos a ars, aşa că am stins-o. Am dormit tun până a doua zi, cu mulţumirea că nu ne-au rămas oasele prin pustietăţile alea .

Evident, va urma episodul 3.