Vorbesc, deci exist.

 Ieri seară în drum spre casă am proptit bicicleta la umbră și am stat pe o bancă în parc vreo 20 de minute, ca să-mi limprezesc creierii de nămolul de la birou și fiu înconjurată de chestii vii care - slavă domnului! -  se nasc, trăiesc și mor bine-mersi de capul lor, fără ca vreun om să aibă ceva de-a face cu ele. Adică iarbă, pomi, vrăbii, muște. 

Datorită unui obicei compulsiv am citit mare parte din minutele astea - apropos, acum vreo câțiva ani am făcut un experiment ca să-mi testez dependența de citit, adică m-am forțat să nu citesc nimic o perioadă (nu sunt vreo lumină a intelectualității, citesc dezlânat și fără metodă, inclusiv cărți proaste când n-am altceva la îndemână, pentru că pur și simplu nu pot să mă abțin). Am rezistat eroic patru zile, am decis să studiez problema serios și am ajuns la concluzia că mi-e rușine de inconsistența propriilor gânduri și de-aia caut inconștient cu ochii ceva scris - ca să-mi umple golul lipsei de imaginație și de profunzime din cap. Cât mă bălăceam eu așa în autocompătimire, înduioșată părintește față de propria prostie, mi-am dat seama că învârtesc în mână un tub de pastă de dinți de pe care încercam să citesc eticheta ÎN TIMP ce mă gândeam la cât de proastă sunt. După care am realizat că știu deja ce scrie pe eticheta aia, la fel cum știu ce scrie pe toate etichetele produselor din jur, pentru că de patru zile le-am citit obsesiv de zeci de ori fără să-mi dau seama. Am încheiat așadar abrupt experimentul pentru că m-a umflat un râs isteric, iar atunci când râzi cinci minute singură în baie (ca proasta, evident) e semn clar că orice introspecție e fix o frecție la un picior de lemn - am dat pe gât niște palincă în bucătărie și m-am liniștit, cu un ochi către Dilema care zăcea pe masă de-o săptămână - aia e, există dependențe mai nasoale ca asta, aș putea să încerc să mă las de fumat de exemplu. Deși nu vreau. Mă rog, ar trebui să mă gândesc serios la asta, dar mai bine citesc ceva.

Să revin totuși la pauza din parc.

Pe o bancă apropiată de mine s-a așezat la un moment dat un tip cu un iz vag de hipster cu bun simț, suficient de tânăr, bine îmbrăcat și bine făcut ca să merite să te uiți la el un pic și să fii mulțumită că nu e un cocalar cu ceafa lată. Eu am citit în continuare savurând liniștea parcului și lumina caldă a începutului de apus, el s-a sprijinit nonșalant cu picioarele de trotineta electrică de pe care descinsese și și-a scos telefonul din buzunar. Așa a început conversația telefonică cu doamna sau domnișoara Manuela, la cca cinci metri de mine, suficient de tare încât să aud fără să vreau (realmente fără să vreau) tot ce avea de spus tânărul aproapehipsterdecent.

Zece minute !!! Zece minute verificate pe ceas a vorbit omul ăla încontinuu, fără nicio pauză!!! Nu contează ce-i povestea Manuelei (o bârfă despre un prieten comun), chestia e că nu s-a oprit din trăncăneală nici cât să respire puțin mai adânc. Femeia aia, săraca, nu a putut scoate niciun cuvințel, la un moment dat mi-am imaginat cum îl lasă pe speaker și-și vede de treabă cu o tocăniță, ceva, că din partea lui nu a venit nicio întrebare  și oricum n-ar fi avut loc  măcar de vreun mormăit de aprobare sau exclamație de fals interes în torentul cursiv de cuvinte de la celălalt capăt. Am ascultat fascinată zgomotul care ieșea de la el din gură încercând să găsesc o portiță în care să strecori un alt sunet și n-am găsit. Copleșită de admirație mi-am dat seama că oricum nu pot să mai citesc nimic și că e posibil să rămân blocată într-o ascultare fără sfârșit, așa că m-am ridicat și m-am suit pe bicicletă cu părere de rău, iar atunci când am trecut pe lângă el probabil că ceva din privirea mea l-a făcut să încline imperceptibil din cap către mine, vorbind în continuare fără întrerupere ca un adevărat profesionist care simte că e apreciat - dar asta nu înseamnă că întrerupem treaba vreun moment!

Mă întreb cât de interesantă poate să fie o persoană ca s-o poți asculta cu atenție și abandon așa cum citești o carte bună. Și pentru câtă vreme. Om avea oare un timer în creier care să bâzâie la un moment dat (indiferent de calitatea discursului) și te trezești cu o voce mică în urechea internă care să murmure obraznic ”Băejtinebun, ăsta face apoplexie dacă tace și ascultă cinci minute?” Mă întreb mai ales dacă suntem conștienți vreodată cât ne place să monologăm și dacă ne dăm seama cu adevărat de momentul ăla de bun simț în care e bine să taci și să asculți ce are de zis celălalt, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când e evident că ce-ai bălmăjit tu i-a trecut pe lângă ureche sau n-a înțeles nimic.

Eu mărturisesc că-mi place să vorbesc cu oameni deștepți și că uneori ”o dau în Balzac”, așa cum spune prietenul Badiu. Mă străduiesc să ascult măcar la fel de mult pe cât vorbesc, iar verificarea infailibilă e să fii atent care-i prima replică a partenerului de dialog - dacă a prins ideea și-l interesează o duce mai departe. Dacă nu, atunci ai luat-o deja pe arătură și nu-i rău deloc să-ți dai seama că nu tot ce-ți trece prin cap e interesant sau inteligent și că e mai rodnic să asculți decât să le spui altora ceva ce tu știi deja - ai toate șansele să rămâi un plicticos prost.

De-aia zic, cu cititul n-ai cum să dai greș.

Mitocănie, decât.

 M-am întrebat acum câteva zile ce tip de comportament mi se pare cel mai detestabil la oamenii din jurul meu, sau ce anume mă poate îndepărta definitiv de un necunoscut despre care nu știu încă nimic. Mi-am răspuns aproape imediat, fără să stau prea mult pe gânduri : mitocănia. 

Sau grosolănia? Nu, pentru că grosolănia nu presupune neapărat nesimțire.

Mitocanul nu are dubii față de propria persoană. E ”corect și complet definit”, așa cum spunea nemuritorul Lorin Furtună (cred că am mai scris-o pe undeva pe-aici, dar nu pot să mă abțin să-l citez. Realmente mi-e dor de el, la fel de dor cum îmi e și de dl. fost ministru al agriculturii Petre Daea). 

Prin comparație, cretinul are circumstanța atenuantă că nu știe că e cretin. Dacă stai la suficientă distanță și ești permanent în gardă ca să nu devii obiectul atenției lui, poți să descoperi delicioase comori de prostie care să-ți schimbe starea unei zile de căcat într-o euforie plină de umor. 

Mitocănia nu mă face niciodată să râd, probabil datorită bănuielii înfricoșătoare că mitocanul știe ce face și nu-i pasă. Se poartă în total acord cu propria persoană și nu e nimic în neregulă cu asta, indiferent dacă-i jignește sau nu pe cei din jur - pentru că își e sie însuși suficient. O reacție de aprobare mitocănească îl validează (deși n-are nevoie de validare - ”dă-l și p-ăsta în pizda mă-sii de bou, hă,hă!”), o reacție jignită e prilej de insistență în mitocănie (”ce, bă, mă face pe mine ăsta? dă-l în pula mea de fandosit, o să-l fac să plângă și pe el și pe mă-sa!”). Orice conflict cu un mitocan e escaladat imediat cu o superbă lipsă de interes asupra motivației din spatele respectivului conflict, iar agresivitatea de orice natură e ”sticlă și benzină, cârpă și chibrit” pentru noi manifestări de mitocănie. Ca și în cazul cretinului, cu mitocanul nu poți să câștigi decât dacă ești și tu mitocan, și-atunci oricum ai pierdut pentru că te-ai făcut frate cu el.

Mărturisesc că nu-mi place să pierd, iar dacă totuși pierd îmi place să ies din povestea aia cu o parte din mine ceva mai bună decât era - înțelepciune, respect, o întrebare pe care încă n-am știut să mi-o pun, o reevaluare a propriei prostii. De la un mitocan nu câștigi nimic altceva decât frustrarea că ești complet dezarmat și rușinea că singura soluție e să-i întorci spatele și să faci tot posibilul să nu-ți mai ajungă vreodată prin preajmă.

Buna cuviință nu e doar o formalitate (deși presupune, într-adevăr, folosirea unor formule general acceptate de coversație și comportament) , ci e semnul delicatei sfieli de a te expune fără rușine în fața celorlalți, a refuzului asumat de a jigni intenționat sau din greșeală, a vanității sănătoase de a nu fi desconsiderat de altcineva a cărui părere poate contează. În primul rând buna cuviință e semnul dorinței de comunicare, de dialog (verbal, comportamental, sentimental). Mitocănia e cea mai crasă și detestabilă formă de monolog. Mitocanul nu vrea să afle, vrea să se expună.

Am (re)întâlnit de curând un om timid. În unii oameni timiditatea e ca o rană - greu de sesizat, dacă persoana e binecuvântată cu inteligență și umor care s-o protejeze de ochi neatenți și nepăsători. Cred că a fi timid înseamnă de fapt să nu prea fi în stare (sau să consideri sub demnitatea ta) să minți sau să te prefaci, iar atunci când un astfel de om începe să fie cât de cât relaxat în prezența mea și aparent interesat de ce prostii îmi ies pe gură e unul dintre cele mai frumoase complimente care mi se pot face. 

Și uite-așa, după această întâmplare fericită, mi-am amintit eu de o perioadă mai îndepărtată din tinerețe în care timiditatea m-a făcut să sufăr și să fiu singură în prezența cuiva cu care aș fi vrut să fiu cu totul împreună. M-am întrebat apoi dacă un om matur, care-și cunoaște propria valoare și și-a câștigat suficientă siguranță de sine (dar are miezul încă timid), n-ar apela la mitocănie ca la o platoșă impenetrabilă împotriva rănilor voluntare sau involuntare provocate de cei din jur. Posibil. Cu toate astea cred sincer că adevărata mitocănie n-are scuze, e asumarea nesimțirii de a nu-ți păsa de nimeni altcineva în afara propriei persoane - căci mitocanul e la fel de mitocan și cu nevasta, copiii, părinții sau prietenii apropiați. O formă de mândru autism agresiv.

Îmi pare rău că întâlnirea cu un om mișto a fost sursa unui post despre ceva atât de nasol ca mitocănia, dar e posibil ca tocmai efectul ăsta otrăvitor să fie motivul pentru care mitocanul stă în capul listei cu oamenii pe care-i detest. Aaa, să nu uit, și în capul listei cu oamenii care mă plictisesc de moarte!