M-am întrebat acum câteva zile ce tip de comportament mi se pare cel mai detestabil la oamenii din jurul meu, sau ce anume mă poate îndepărta definitiv de un necunoscut despre care nu știu încă nimic. Mi-am răspuns aproape imediat, fără să stau prea mult pe gânduri : mitocănia.
Sau grosolănia? Nu, pentru că grosolănia nu presupune neapărat nesimțire.
Mitocanul nu are dubii față de propria persoană. E ”corect și complet definit”, așa cum spunea nemuritorul Lorin Furtună (cred că am mai scris-o pe undeva pe-aici, dar nu pot să mă abțin să-l citez. Realmente mi-e dor de el, la fel de dor cum îmi e și de dl. fost ministru al agriculturii Petre Daea).
Prin comparație, cretinul are circumstanța atenuantă că nu știe că e cretin. Dacă stai la suficientă distanță și ești permanent în gardă ca să nu devii obiectul atenției lui, poți să descoperi delicioase comori de prostie care să-ți schimbe starea unei zile de căcat într-o euforie plină de umor.
Mitocănia nu mă face niciodată să râd, probabil datorită bănuielii înfricoșătoare că mitocanul știe ce face și nu-i pasă. Se poartă în total acord cu propria persoană și nu e nimic în neregulă cu asta, indiferent dacă-i jignește sau nu pe cei din jur - pentru că își e sie însuși suficient. O reacție de aprobare mitocănească îl validează (deși n-are nevoie de validare - ”dă-l și p-ăsta în pizda mă-sii de bou, hă,hă!”), o reacție jignită e prilej de insistență în mitocănie (”ce, bă, mă face pe mine ăsta? dă-l în pula mea de fandosit, o să-l fac să plângă și pe el și pe mă-sa!”). Orice conflict cu un mitocan e escaladat imediat cu o superbă lipsă de interes asupra motivației din spatele respectivului conflict, iar agresivitatea de orice natură e ”sticlă și benzină, cârpă și chibrit” pentru noi manifestări de mitocănie. Ca și în cazul cretinului, cu mitocanul nu poți să câștigi decât dacă ești și tu mitocan, și-atunci oricum ai pierdut pentru că te-ai făcut frate cu el.
Mărturisesc că nu-mi place să pierd, iar dacă totuși pierd îmi place să ies din povestea aia cu o parte din mine ceva mai bună decât era - înțelepciune, respect, o întrebare pe care încă n-am știut să mi-o pun, o reevaluare a propriei prostii. De la un mitocan nu câștigi nimic altceva decât frustrarea că ești complet dezarmat și rușinea că singura soluție e să-i întorci spatele și să faci tot posibilul să nu-ți mai ajungă vreodată prin preajmă.
Buna cuviință nu e doar o formalitate (deși presupune, într-adevăr, folosirea unor formule general acceptate de coversație și comportament) , ci e semnul delicatei sfieli de a te expune fără rușine în fața celorlalți, a refuzului asumat de a jigni intenționat sau din greșeală, a vanității sănătoase de a nu fi desconsiderat de altcineva a cărui părere poate contează. În primul rând buna cuviință e semnul dorinței de comunicare, de dialog (verbal, comportamental, sentimental). Mitocănia e cea mai crasă și detestabilă formă de monolog. Mitocanul nu vrea să afle, vrea să se expună.
Am (re)întâlnit de curând un om timid. În unii oameni timiditatea e ca o rană - greu de sesizat, dacă persoana e binecuvântată cu inteligență și umor care s-o protejeze de ochi neatenți și nepăsători. Cred că a fi timid înseamnă de fapt să nu prea fi în stare (sau să consideri sub demnitatea ta) să minți sau să te prefaci, iar atunci când un astfel de om începe să fie cât de cât relaxat în prezența mea și aparent interesat de ce prostii îmi ies pe gură e unul dintre cele mai frumoase complimente care mi se pot face.
Și uite-așa, după această întâmplare fericită, mi-am amintit eu de o perioadă mai îndepărtată din tinerețe în care timiditatea m-a făcut să sufăr și să fiu singură în prezența cuiva cu care aș fi vrut să fiu cu totul împreună. M-am întrebat apoi dacă un om matur, care-și cunoaște propria valoare și și-a câștigat suficientă siguranță de sine (dar are miezul încă timid), n-ar apela la mitocănie ca la o platoșă impenetrabilă împotriva rănilor voluntare sau involuntare provocate de cei din jur. Posibil. Cu toate astea cred sincer că adevărata mitocănie n-are scuze, e asumarea nesimțirii de a nu-ți păsa de nimeni altcineva în afara propriei persoane - căci mitocanul e la fel de mitocan și cu nevasta, copiii, părinții sau prietenii apropiați. O formă de mândru autism agresiv.
Îmi pare rău că întâlnirea cu un om mișto a fost sursa unui post despre ceva atât de nasol ca mitocănia, dar e posibil ca tocmai efectul ăsta otrăvitor să fie motivul pentru care mitocanul stă în capul listei cu oamenii pe care-i detest. Aaa, să nu uit, și în capul listei cu oamenii care mă plictisesc de moarte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu