Trup, farfurii și circ

 Scrisul e terapie. Sensul acestei sentințe e cu adevărat înțeles doar atunci când îl practici, când îl SIMȚI cum acționează asupra propriei ființe. Chiar așa, sentimentul de ușurare treptată e aproape fizic, mă întreb dacă (sau cât) știm cu adevărat despre funcțiile trupului acesta care ne poartă de colo-colo de la naștere până la moarte și pe care-l tratăm de obicei ca pe-un văr îndepărtat de la țară, încapabil să priceapă subtilitățile dialogului cult și spumos al orășeanului educat care e mintea noastră. Pe dracu. 

Așa cum mi s-a întâmplat de multe ori până acum cu credințele nestrămutate pe care doar la tinerețe le poți avea, faptul că înaintarea în vârstă nu duce deloc la o desprindere înceată a sufletului de trup - la o sublimare a funcțiilor umane în favoarea spiritului mai degrabă decât a corpului fizic - ci dimpotrivă, la o descoperire oarecum uimită a influenței statornice și puternice a corăbiei ăsteia din carne asupra spiritului ce o animă mi se pare una dintre cele mai surprinzătoare revelații. Nu, nu vorbesc aici despre frica de moarte, de pierdere în neființă, sau de fiorul de tristețe pe care-l simt uneori când simt că am încetinit fizic, că trupul începe să dea mici rateuri ca o mașină bună pe care nicio revizie nu mai poate s-o oprească să zdrăngăne pe la încheieturi și începe să te enerveze - asta e o altă discuție, una nasoală și totuși necesară față de mine însămi, dar nu despre asta e vorba. Vorbesc acum cu bucurie și reverență despre miracolul acesta al simțurilor și al conștiinței propriei ființe fizice, despre armonia incredibilă dintre ce simt cu trupul și ce simt cu inima sau cu mintea și pe care am ignorat-o cu nepăsare atâta timp. Atingere, miros, văz, auz, gust - dar mai ales atingere și miros, pentru mine - câtă opulență de experiențe aparent minore, dar atât de pline de semnificații subtile, câtă liniștire (sau neliniștire) a sufletului provenită dintr-o undă de parfum uitat sau dintr-o textură neașteptată, cât de adânc înrădăcinat e spiritul eteric și umanitatea noastră în carnea frumoasă și incredibil de complicată a trupului care definește de fapt ceea ce numim realitate și viață! Dacă e adevărat că devenim din ce în ce mai mult odată cu înaintarea în vârstă (ceea ce e cu dus și-ntors, eu, de exemplu, simt cum mă prostesc cu vârsta, dar mă rog...), atunci această treptată înțelegere a importanței corpului fizic în viața spirituală e unul dintre câștigurile de necontestat.

Am divagat, dar așa se-ntâmplă cu scrisul, pornești de undeva și nu știi unde ajungi.

Revenind așadar la scris, am părăsit blogul ăsta acum aproape zece ani și nu-mi amintesc exact de ce, pur și simplu am pierdut dorința să înregistrez gânduri și experiențe într-un singur loc, poate pentru că mi s-a părut din ce în ce mai insignifiant efortul în sine în raport cu trăitul vieții. Sau poate că am simțit din ce în ce mai acut - ceea ce e în continuare valabil - că trișez și mă ascund după fraze conturate și cuvinte frumoase, în loc să mă arăt exact așa cum sunt, în toată ”gloria” discutabilă a slăbiciunilor și greșelilor de percepție sau de simțire. Nu sunt în stare să mă mărturisesc întru totul, să mă abandonez adevărului gândurilor mele și asta nu din cauză că nu sunt în stare să le scriu, ci pentru că mi-e rușine, aia e. La un moment dat mi-am pierdut simțul umorului față de mine însămi, am încetat să mai am înțelegere față de lipsurile propriei ființe, iar asta te îmbolnăvește în inimă fără să-ți dai seama. M-am încrâncenat să nu greșesc, să nu rănesc, să fiu permanent atentă să nu-mi scape vreo soluție pe care numai eu, vezi doamne, sunt capabilă s-o ofer și să vindec o rană a mea sau a altcuiva - și uite-așa aproape am uitat să fiu. Cine dracu să mai aibă timp și chef să scrie doar de plăcere, atunci când e ocupat să fie vraciul incompetent și stângaci al tuturor celor din jur și al propriului eu , eșuând iar și iar să țină totul într-un echilibru precar ca un circar cu cinșpe farfurii rotindu-se în același timp pe cinșpe bețe și cu unica grijă ca nu cumva să se spargă vreuna? Chiar așa, ce să caute farfuriile rotindu-se în vârful unor bețe, în loc să stea fiecare pe masă la locul ei și să fie umplute cu mâncare, spălate și puse la loc în dulap, să se spargă din neatenție sau într-o criză de draci - nu ăsta e rolul farfuriilor? Poate că asta e tot natura umană, să descoperi că ești în stare să faci ceva și dup-aia să te încrâncenezi să faci același lucru la nesfârșit, ignorând crampele și durerea mușchilor, fără să mai știi cum să dai farfuriile jos de pe bețele alea nenorocite fără să le spargi pe toate și transformând bucuria unei reușite într-un circ ridicol. Cam acolo sunt eu acum, la zece ani după ce am scris ultimul post pe blog, iar ușurarea cu care se scurge veninul din mine e, repet, aproape fizică.

O să fie groasă treaba pe-aici ceva vreme, după cum se poate citi mai sus. Încetul cu încetul îmi adun puterile ca să mă târâi mai departe și procesul e al dracului de anevoios - dar nu e frumos să blocăm intersecția la nesfârșit, nu?