sălbăticiunile orașului

le-am vazut acum o oră, din mașină. copii, tineri, maturi, bătrâni. ascunși după nebunie, obsesii, pungi de aurolac. au priviri hăituite și furișe, veșnic în alertă, nu sunt niciodată prinși pe picior greșit de vreo agresiune și nici nu se miră. dacă aleargă, o fac cu aceeași grație implacabilă ca animalele sălbatice, fără să le pese cum le stau hainele în fugă, fără poză, pur și simplu de nevoie acută de a scăpa de ceva. când au ceva de spus, e ceva stringent și o spun cu voce tare, ca și cum ar fi singuri. de fapt, chiar sunt întotdeauna singuri, sau dacă fac parte dintr-un grup, e unul atât de ascuns despre care oamenii nu știu aproape nimic, o ramură nescrisă a vreunui ordin masonic unde nu ai acces decât dacă nu ai nimic. nimic al tău.
sălbăticiunile orașului sunt cel mai puțin ale orașului decât toate celelalte creaturi, nu sunt stăpânite de lucruri, sau de dragostea altor oameni, sau de nevoia de a aparține. n-au ajuns niciodată acolo, în locul acela cald, așa că sunt permanent pregătite să facă față răului, sau să facă rău. Răul n-are prea mult sens, e doar o problemă de supraviețuire.
dacă le prinzi privirea ți se face frică, frică de toată evoluția ta ca om educat, protejat, neliniștit, cu noțiuni acute de trecut și viitor. ei n-au istorie și nici n-o fac vreodată. trăiesc acum și se adaptează instantaneu la prezent, cu instinct primitiv.
sălbăticiunile orașului ar fi atât de frumoase, dacă n-ar fi atât de hăituite sau ignorate. dar atunci n-ar mai fi sălbăticiuni, și orașul ar fi o casă unde poți să crezi că știi pe toată lumea.