Povești

Din când în când mă lovește un dor de povești. Cred că orice om își spune sieși povești inventate, într-un fel sau altul, pentru că e imposibil să fii atât de rupt de propria persoană încât să nu simți nevoia să-ți populezi ființa cu altceva în afară de reacțiile la ce se întâmplă în realitatea imediată. Mai ales când suntem singuri.
Am fost la mare. Acolo este locul în care eu, personal, viețuiesc în echilibru perfect. Am impresia că nu sunt o persoană prea plăcută pentru cei care mă înconjoară, atunci când suntem la mare, dar eu jur că mă simt desăvârșit de bine. Adică sunt în același timp și cu oamenii vii și cu cei din capul meu. Și aici, și acolo.
Revenind la povești, îmi doresc să stau lângă un om la mare, pe două scaune comode, sau direct pe nisip, iar omul acela să-mi spună povești. Am viziunea unor culori separate care se întâlnesc și difuzează liniștit, fără să se confunde. Chiar dacă sună arid, mărturisesc că am căutat întotdeauna în oamenii pe care-i cunosc ceva care să mă facă să-i ascult cu aceeași atenție cu care citesc o carte. Nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată, nici chiar când m-am îndrăgostit - atunci am ascultat cu atenție nestrămutată zumzetul altor lucruri dinlăuntrul celuilalt, nu povestea spusă; ca și când intri într-o casă pe lângă gazda care vorbește la ușă cu tine, iar tu te strecori nevăzut, lăsându-te pe tine la ușă, și te plimbi cu ochi lacomi prin camerele goale, dar vii. Ei bine, aș vrea să mă plimbe gazda prin casă și să-mi spună o poveste pentru fiecare cameră.
Foarte puțini oameni au talentul ăsta de povestitor, dar la mare totdeauna am chef să întâlnesc unul.
Poate în iulie.