Trup, farfurii și circ

 Scrisul e terapie. Sensul acestei sentințe e cu adevărat înțeles doar atunci când îl practici, când îl SIMȚI cum acționează asupra propriei ființe. Chiar așa, sentimentul de ușurare treptată e aproape fizic, mă întreb dacă (sau cât) știm cu adevărat despre funcțiile trupului acesta care ne poartă de colo-colo de la naștere până la moarte și pe care-l tratăm de obicei ca pe-un văr îndepărtat de la țară, încapabil să priceapă subtilitățile dialogului cult și spumos al orășeanului educat care e mintea noastră. Pe dracu. 

Așa cum mi s-a întâmplat de multe ori până acum cu credințele nestrămutate pe care doar la tinerețe le poți avea, faptul că înaintarea în vârstă nu duce deloc la o desprindere înceată a sufletului de trup - la o sublimare a funcțiilor umane în favoarea spiritului mai degrabă decât a corpului fizic - ci dimpotrivă, la o descoperire oarecum uimită a influenței statornice și puternice a corăbiei ăsteia din carne asupra spiritului ce o animă mi se pare una dintre cele mai surprinzătoare revelații. Nu, nu vorbesc aici despre frica de moarte, de pierdere în neființă, sau de fiorul de tristețe pe care-l simt uneori când simt că am încetinit fizic, că trupul începe să dea mici rateuri ca o mașină bună pe care nicio revizie nu mai poate s-o oprească să zdrăngăne pe la încheieturi și începe să te enerveze - asta e o altă discuție, una nasoală și totuși necesară față de mine însămi, dar nu despre asta e vorba. Vorbesc acum cu bucurie și reverență despre miracolul acesta al simțurilor și al conștiinței propriei ființe fizice, despre armonia incredibilă dintre ce simt cu trupul și ce simt cu inima sau cu mintea și pe care am ignorat-o cu nepăsare atâta timp. Atingere, miros, văz, auz, gust - dar mai ales atingere și miros, pentru mine - câtă opulență de experiențe aparent minore, dar atât de pline de semnificații subtile, câtă liniștire (sau neliniștire) a sufletului provenită dintr-o undă de parfum uitat sau dintr-o textură neașteptată, cât de adânc înrădăcinat e spiritul eteric și umanitatea noastră în carnea frumoasă și incredibil de complicată a trupului care definește de fapt ceea ce numim realitate și viață! Dacă e adevărat că devenim din ce în ce mai mult odată cu înaintarea în vârstă (ceea ce e cu dus și-ntors, eu, de exemplu, simt cum mă prostesc cu vârsta, dar mă rog...), atunci această treptată înțelegere a importanței corpului fizic în viața spirituală e unul dintre câștigurile de necontestat.

Am divagat, dar așa se-ntâmplă cu scrisul, pornești de undeva și nu știi unde ajungi.

Revenind așadar la scris, am părăsit blogul ăsta acum aproape zece ani și nu-mi amintesc exact de ce, pur și simplu am pierdut dorința să înregistrez gânduri și experiențe într-un singur loc, poate pentru că mi s-a părut din ce în ce mai insignifiant efortul în sine în raport cu trăitul vieții. Sau poate că am simțit din ce în ce mai acut - ceea ce e în continuare valabil - că trișez și mă ascund după fraze conturate și cuvinte frumoase, în loc să mă arăt exact așa cum sunt, în toată ”gloria” discutabilă a slăbiciunilor și greșelilor de percepție sau de simțire. Nu sunt în stare să mă mărturisesc întru totul, să mă abandonez adevărului gândurilor mele și asta nu din cauză că nu sunt în stare să le scriu, ci pentru că mi-e rușine, aia e. La un moment dat mi-am pierdut simțul umorului față de mine însămi, am încetat să mai am înțelegere față de lipsurile propriei ființe, iar asta te îmbolnăvește în inimă fără să-ți dai seama. M-am încrâncenat să nu greșesc, să nu rănesc, să fiu permanent atentă să nu-mi scape vreo soluție pe care numai eu, vezi doamne, sunt capabilă s-o ofer și să vindec o rană a mea sau a altcuiva - și uite-așa aproape am uitat să fiu. Cine dracu să mai aibă timp și chef să scrie doar de plăcere, atunci când e ocupat să fie vraciul incompetent și stângaci al tuturor celor din jur și al propriului eu , eșuând iar și iar să țină totul într-un echilibru precar ca un circar cu cinșpe farfurii rotindu-se în același timp pe cinșpe bețe și cu unica grijă ca nu cumva să se spargă vreuna? Chiar așa, ce să caute farfuriile rotindu-se în vârful unor bețe, în loc să stea fiecare pe masă la locul ei și să fie umplute cu mâncare, spălate și puse la loc în dulap, să se spargă din neatenție sau într-o criză de draci - nu ăsta e rolul farfuriilor? Poate că asta e tot natura umană, să descoperi că ești în stare să faci ceva și dup-aia să te încrâncenezi să faci același lucru la nesfârșit, ignorând crampele și durerea mușchilor, fără să mai știi cum să dai farfuriile jos de pe bețele alea nenorocite fără să le spargi pe toate și transformând bucuria unei reușite într-un circ ridicol. Cam acolo sunt eu acum, la zece ani după ce am scris ultimul post pe blog, iar ușurarea cu care se scurge veninul din mine e, repet, aproape fizică.

O să fie groasă treaba pe-aici ceva vreme, după cum se poate citi mai sus. Încetul cu încetul îmi adun puterile ca să mă târâi mai departe și procesul e al dracului de anevoios - dar nu e frumos să blocăm intersecția la nesfârșit, nu?

https://www.youtube.com/watch?v=HydvceA1PAI

Din când în când Dumnezeu îți ia mințile.
Dintr-o dată, fără să-ți dai seama când exact s-a întâmplat asta, te trezești mut, autist, deconectat complet de la propria viață (inclusiv, sau mai ales, de la oamenii cei mai apropiați) și foarte concentrat într-un singur punct. Punctul ăsta îți acaparează toată atenția și-ți aduci aminte cu uimire că parcă te-ai rugat să ți se-ntâmple, și-ai gemut pe dinăuntru că simți că mori cu mulțumirea asta egală a fiecărei zile, și-ai jurat să te bucuri de fiecare moment al surprizei ăsteia - cu calm, adâncime și ritm - în definitiv să te bucuri că încă n-ai murit de tot.
Jur că scriu acum ca să rămână o amintire cât de cât coerentă și s-o citesc mai târziu, când o să-mi recapăt mințile și o să vreau din nou să le pierd.

Vulnerabilă ca o rană deschisă la fiecare gest sau cuvânt. O singurătate copleșitoare și un dor de atingere și muzică. Frică și rușine că nu poți să spui sau să arăți nimic din ce simți, o grijă bolnăvicioasă să nu te dai de gol, să sperii ochi străini, să te trezești tremurând de ridicol că ești undeva foarte departe de realitate. Un blocaj chinuit, permanenta și firaraldracului extenuanta grijă să rămâi pe linia de plutire și să încerci, prostește evident, să dai drumul la frânturi din ce simți cu speranța că te eliberezi și poți din nou să începi să respiri. Toate astea se acumulează extrem de rapid și dintr-o joacă incitantă și egoistă te trezești prins ca prostul într-o capcană pe care ți-ai construit-o singur, fără scăpare. Te rogi să se termine cumva, să poți să vezi din nou oamenii din față cu claritatea dinainte, să te adaptezi sprinten și inteligent la ideile și privirile lor, să simți subtil cum să le pui întrebările potrivite ca să te scalzi în plăcerea lor de-a fi înțeleși. Acum ești proastă și nu înțelegi nimic. Ți-e frică. Nu știi de ce ți-ai pierdut bunul simț și echilibrul și mai ales pentru ce. Ești absolut convinsă că bați câmpii grav și că există chiar în fața ta niște semne care ți-ar lămuri cum să te acordezi elegant la ce ți se oferă și să dansezi corect, chiar spectaculos, să oferi exact ce ți se cere, doar că habar n-ai să interpretezi semnele, brusc îți dai seama cât de neajutorată ești în fața codurilor verbale și fizice pe care le deslușeai fără greș. Asta pentru că obișnuiai să primești generos, dar acum vrei și tu. Nu știi ce să ceri. Nu știi cât să ceri. Nu știi cât ar fi de-ajuns. Vrei să te deschizi și să oferi tot, nici nu-ți pasă cât ți se ia din ce dai, doar să fie primit, veniți de primiți lumină.
Dar ești mică și neinteresantă, de fapt. Ești retardată emoțional. Tot ritmul muzical în care te miști înăuntru e o manea care doar ție ți se pare un cântec original. Te-ai construit din carton spoit și ai pretenția să fii catedrală. Nimeni n-o să audă și nimeni n-o să vrea altceva decât ce pot lua ușor de la atâția alții. Nimeni n-o să lase garda jos să te privească cu bunăvoință și cu atenție ca să poată să te îndrume ușurel pe drumul ăla pe care puteți să mergeți împreună, cât o fi el de scurt, dar împreună. Și lor le e frică de ridicol, sau pur și simplu încearcă să vadă cât pot să ia fără să dea nimic important la schimb. Ai, n-ai mingea, dai la poartă, cum zicea nemuritorul Anghel Iordănescu.

Te umflă râsul. Atâta melodramă, atâtea cuvinte, nici o legătură cu prospătura din sufletul tău. De fapt nu e deloc așa cum ai scris, te sperie și pe tine ce citești, cine dracului e primadona asta? Nebunia vine în valuri, când ridici ochii și privești în jur îți dai seama că scrii doar pentru tine și că de fapt ești în siguranță, n-are de ce să-ți fie frică, nimeni nu-ți cere tot și nici n-o să poți să dai cât ai de dat pentru că ești om serios, liniar fericit, și nu e timp decât pentru mărunțiș cu care te-ai mulțumi râzând, oricum e mai mult decât ai.

E simplu. Vrei să te îndrăgostești puțin. Probabil că te-ai și îndrăgostit puțin. Cine să știe? O să treacă, o să te-apuce o lehamite de inadecvarea asta bolnavă încât o să renunți pur și simplu, dup-aia o să fii la fel de echilibrată, loială, pe alocuri deșteaptă și o să te intereseze din nou lucrurile și oamenii din jur. O să știi foarte bine cât și ce se vrea de la tine și o să dai exact cât e nevoie ca să rămâi stăpână pe situație și să simți și ceva furnicături fizice și emoționale bonus. O să uiți și-o să te rogi din nou să-ți ia Dumnezeu mințile ca să-ți amintești cum e să vrei cu adevărat ceva. Punct și de la capăt.

Despre oboseală și scris

Am devenit dependentă de Facebook. Așa cum spunea prietenul Badiu, internetul îndeamnă la acumularea de informații în detrimentul cunoașterii. După ce m-am contrazis cu el de câteva ori - cred, în continuare, că internetul e cea mai importantă invenție a speciei, de la roată și mașina de tipărit a lui Gutenberg - trebuie să recunosc că am obosit. Mi-am cumpărat de ceva vreme Kindle și-mi place să car după mine 40 de cărți comprimate într-un device de 150 de grame, dar mărturisesc că în intimitatea palpabilă a singurătății din fotoliul meu preferat de acasă deschid, totuși, o carte - grea, fizică, mirositoare a tipăritură. Chiar așa, cărțile au miros, mare lucru.
Cam așa e și cu feisbucu. Comprim în câteva cuvinte o părere, o nemulțumire, un banc și le arunc în șuvoiul de alte păreri și trăiri, mă adaptez la viteza și concizia necesare, alerg sprințară printre comentarii și șeruiri cu privirea atentă la detalii și subtilități. Azi, acum, am obosit. Vreau să scriu curgător (pe cât posibil), nu neapărat coerent.
Mi-ar plăcea să stau cu TOȚI prietenii mei în jurul unui foc, cu 20 de litri de vin bun alături, și să vorbim. Am un gust stătut de nepotrivire, incongruență, ne-corespondență (ăsta e un cuvânt?) între stările mele fizică, psihică și sentimentală. Adică nu mă potrivesc cu mine. Nici măcar nu mă mai enervez ca altădată, ceea ce e groaznic - mă simt echilibrată, la un nivel mediu. Treaba e îngrijorătoare, asta înseamnă că am început să mor. Mă rog, asta e viața, probabil că n-am mai întâlnit demult un cretin adevărat care să mă declanșeze. Având în vedere mediul, se va rezolva rapid, mai ales că totuși vine primăvara, mă aștept să înnebunesc cât de curând, așa că nu mă impacientez.
Dacă stau să mă gândesc mai bine, totuși mă enervează câteva lucruri, iar pe Facebook nu cred că am comunicat adevărata dimensiune a iritării și nemulțumirii mele. Mă enervează ICR-ul și educația.
Ce se întâmplă cu ICR-ul astăzi este un atac nimicitor asupra culturii române. Asta nu e ceva nou, doar că lucrurile începuseră să avanseze într-o direcție bună de ceva vreme, după care a venit refluxul incompetenței și al autismului cultural care îngroapă eforturi susținute cu bună credință ale unor oameni - artiști, curatori, manageri culturali - și împinge cultura română în obscuritatea în care s-a bălăcit atâtea zeci de ani. Pur și simplu nu reușesc să înțeleg mecanismul prin care aprecierea internațională pentru proiecte, artiști, evenimente culturale, este cu desăvârșire ignorată în favoarea unei abordări cretine cu iz naționalist. Nu aspirăm la universalitate? Oare forma de comunicare a actului artistic românesc este încarcerată într-o sarma învelită în tricolor? Cum dracului punem noi - căci noi, poporul român, am votat - oameni de o asemenea obtuzitate în poziții de maximă importanță pentru țara asta? Sau poate ICR-ul nu este o instituție ce ține de siguranța națională, ăăă? Dacă organizează vreun inconștient un miting pentru salvgardarea ICR, io mă duc, indiferent unde și cum se face treaba. Îmi iau și copiii cu mine și dacă nu vor să meargă, îi bat de-i smintesc.
Cât despre educație, aș pune o bombă la Ministerul Educației și alte câteva zeci pe la inspectorate. Mă îngrozește sincer forma și fondul cunoașterii predate în școlile românești, cel puțin la nivel de clasele I-IV unde am copil studios. Ce învață viitorii adulți la școală nu are NICI O LEGĂTURĂ cu ceea ce este necesar pentru formarea unui caracter viabil pentru o societate sănătoasă. Stau și freacă la nesfârșit tone de informație accesibilă cu un singur click pe Wikipedia, cât despre educație civică, morală, speranțe de viitor, încredere, generozitate socială, simț artistic, încurajarea înclinațiilor particulare - zero barat. NIMIC. Eu verific lecțiile fiică-mii cam în zece minute, după care îi pun muzică, comentăm comportamente mai mult sau mai puțin deviante, mergem la expoziții, facem sute de căcaturi din hârtie, plastilină sau lemn, pictăm, vorbim despre oameni importanți, citim și comentăm cu expresii și cuvinte firești, îi spun povești din istorie, îi desenez hărți geografice cu sensuri umane reale, povestim despre univers și nimicnicie, fac pe dracu-n-patru ca să văd scânteia aia de interes și curiozitate care declanșează o idee, un gând scos din propriul creier. Adică, pe scurt, ascult muzica vieții copilului meu. Mă rog, asta e datoria mea personală de părinte, dar în școală nu găsesc nicio corespondență cu eforturile mele. Manuale cretine, programă scorțoasă. Jale.
Așadar, cam atât. Deci la revedere.

Vorbitor

”Vorbitor” - un documentar de Radu Muntean și Alexandru Baciu, la HBO.
Mă gândesc de cele mai multe ori la oameni împărțindu-i în categorii clar definite: inofensivi, infractori, culți, demni de încredere, periculoși..... E o prostie. Societatea tranșează juridic și social problema și îmi transmite rezumatul vieții unui om într-un cuvânt sau o frază, iar eu, îngustă la cap, o iau de bună.
Documentarul de mai sus arată oameni din pușcărie, închiși pentru 5,9,16 ani pentru omor sau alte infracțiuni grave, care vorbesc doi câte doi despre dragostea dintre ei. Unii sunt urâți, alții nu. Tineri, sau mai bătrâiori. Absolut toți vorbesc despre  femeia unică sau bărbatul vieții lor, despre sufletul pereche pe care l-au aflat întâmplător printr-o scrisoare, o vizită la vorbitor sau o recomandare din partea altui pârnăiaș. Oamenii sunt îmbrăcați frumos, se țin de mână, nu fac greșeli de exprimare și folosesc cuvinte care te surprind, aș fi zis că e un film prost făcut cu actori care pretind că sunt criminali dar nu pot să iasă din pielea lor de oameni normali, de care poți să te lovești întâmplător la piață la Obor sau în autobuz. Dar se pare că nu-i așa, altele sunt filmele proaste, ei sunt chiar oameni ca mine dar fără școală, fără statut social, oameni care au greșit grav și și-au dat cu naturalețe încă o șansă. Dumnezeu știe dacă au dileme morale, regrete adânci despre ce au făcut, asta nu se vede atunci când vorbesc despre iubitul sau iubita lor, pentru că au ochii luminoși pe care și-i feresc de camera de filmat din când în când, cu o rușine plină de grație.
Discuția despre infractori și pedeapsă, despre șanse de reabilitare și integrarea reală după pușcărie nu poate fi, cred eu, rezolvată atât de simplu și unilateral, problema socială ”are multe aspecte”, dar nu cred că despre asta e vorba acolo. E pur și simplu un film despre dragoste care mi-a făcut bine. Recunosc cinstit că mi-a reamintit cât de multe zac într-un om, indiferent de unde provine și care e povestea vieții lui, iar pentru această schimbare  binevenită de perspectivă le mulțumesc cu respect celor doi domni care au făcut documentarul.

Cuvinte de scris

Cercevea, mahala, bască. Griuliu.
Dacă mă uit în caietul cu dictări pentru fii-mea, pot să recuperez exact starea de spirit din ziua respectivă. De unde deduc că treaba e interactivă.
Când scrie cuvinte pe care nu le folosește în mod curent, scrie mai încet, în consecință mai frumos. ”Harbuz” se prezintă cu litere egale, frumos înclinate la același unghi; ”mama” e jale. După ce termină cuvântul complicat, se mai uită odată la el ca să-l admire și dup-aia mă întreabă ce înseamnă. Se gândește puțin la el și pot să-mi imaginez cum i se formează instantaneu în cap poza cu obiectul cu pricina și tot decorul adiacent. S-ar putea ca lumea să fie mult mai bogată pentru copii și datorită încetinelii cu care scriu la început, pentru că au timp să se gândească efectiv la cuvinte și la înțelesul lor.
Cuvântul scris a schimbat fundamental lumea interioară a cititorilor de cărți. Ei sunt oameni deosebiți de ceilalți, cei care ”vizualizează” și ”aud”. Imaginea aridă a înșiruirii de semne negre pe o pagină albă obturează binefăcător informațiile vizuale și auditive  reziduale; ochiul se întoarce către înlăuntru și creează o lume paralelă interioară, asemenea înțelesului celor citite. Orice cititor compulsiv cunoaște senzația pe care o ai atunci când ridici privirea din carte și ochii se lovesc, mai mari și mai înțelegători, de ceea ce te înconjoară. Realitatea se vede mai bine de după cărți.
Acum vreo două zile am ieșit cu Maria cu bicicletele pe stradă. La colț, o mașină parcată lângă trotuar. Din partea opusă venea o mașină de școală de șoferi, cu o domniță holbată la volan. I-am spus Mariei să tragă pe dreapta, ca să nu impacientăm cucoana de la volan, iar copilul care nu e încă sigur pe bicicleta fără roți ajutătoare s-a sprijinit cu mâna de mașina parcată. Un boșorog de pe trotuarul celălalt mă admonestează :”nu vezi că poate să zgârie mașina cu ghidonu'? ai grijă ce face copilu ăla!” Am pus frumușel cricul la bicicletă, m-am dat jos și l-am invitat răstit să vină să se uite dacă mașina e zgâriată, după care l-am întrebat,ca o tâmpită, dacă e mașina lui. Bineînțeles că nu era. Cretinul ridică din umeri și dă din cap drept răspuns, adică ” las' că nu asta e important, esențial e că fătuca a respirat abraziv către mașina aia care nu e a mea sau a lu fi-miu, dar eu tot o ard pe dungă pe trotuar, nu m-am putut abține să nu-ți zic”. Plină de draci, mă răstesc disprețuitor, în timp ce încalec pe bicicletă : ” hai dom'le vezi-ți de treabă, decât să pierzi vremea pe-afară, mai bine-ai pune mâna pe-o carte!”. Am dat colțul cu bicicletele, după care m-am oprit ca să râd ca proasta de replica zdrobitoare cu cartea. Sper c-a luat-o ca pe-o înjurătură, dar mă-ndoiesc, eu așa am avut intenția, dar m-a trădat vocabularul.
Eeeeiii, boieri dumneavoastră, cam așa stau lucrurile azi. Griuliu luminos. Vreme de bască.

Monarhie

Ce se mai aude despre monarhie? Hăă?
Mă întreb câți cetățeni români se gândesc serios la restaurație. Care sunt avantajele și dezavantajele din punct de vedere social, economic și nu în ultimul rând (sau poate în primul rând) moral.
Eu sunt monarhistă. Adică vreau monarhie constituțională pentru România. Nu vreau să dau argumente pentru alegerea mea, sau să discut contraargumente, această discuție pro și contra se poartă între oameni mult mai deștepți și mai avizați decât mine - google it! Ce mi se pare important este că discuția nu s-a tranșat încă în spațiul public românesc, ceea ce vorbește îndeajuns atât despre calitatea subiectului, cât și despre calitatea interlocutorilor.
Îmi doresc cu toată rațiunea și simțirea de care sunt capabilă să mă scutur de dezgustul și lipsa de speranță cu care urmăresc spectacolul politic și social din România. Sunt femeie (adică proastă), prin urmare simt nevoia unui reper moral în societatea în care trăiesc eu și mai nou copiii mei, pe care carevasăzică nu-l am. Sunt conștientă că oamenii nu sunt perfecți, că sunt supuși greșelii, iar rolul esențial al instituțiilor statului (cred eu) este să reprezinte un standard spre care să acceadă oamenii imperfecți angrenați în sistem. În societatea românească, instituțiile statului sunt deturnate și formate după imaginea oamenilor care le conduc. Și ce oameni....
Îmi doresc să văd oameni conștienți de responsabilitatea pe care o implică un post într-o poziție de conducere, un minim respect pentru scaunul pe care îl ocupă.
În încheiere, mă înclin respectuos în fața unui om care face cinste cu decență poziției pe care o ocupă de la naștere - atenție! - fără să poată alege.
La mulți ani M.S. Mihai I.

La grădiniță, haideți cu toții

am inceput ziua de luni ducandu-mi copilul la gradinita, la ora (marturisesc) 8 și 20.
la intrare, doamna directoare a grădiniței, încruntată, mă apostrofează ca pe un copil de școală, atrăgându-mi atenția că programul de primire al copiilor este până la ora 8 și 15 minute. Îngaim niște scuze, fiind evident (și adevărat) neinformată asupra orei limită până la care se primesc copiii dimineața în grădiniță. Doamna continuă, la fel de încruntată, comunicându-mi că de acum încolo ușa se va încuia la 8 și-un sfert. Cu viziunea penibilă asupra mea și a copilului nevinovat de 4 ani jumate stând în fața unei uși încuiate, urc scările cu furia clocotind în gât. La plecare, spun frumos ”la revedere” doamnei directoare. Mi se urează încruntat ”o zi bună”. Ușa e deja încuiată, o descui ca să ies, aud în urma mea cheia răsucindu-se la loc. Pârnaie.
Pe drum, încerc să-mi stăpânesc nervii, pentru că e luni și dacă o luăm așa de luni, am belit-o toată săptămâna. Încerc să-mi dau seama de ce sunt așa de enervată. Avea dreptate femeia? Avea. E datoria mea să știu până la ce oră pot să aduc copilul, e normal să fie obișnuit de mic să respecte un program stabilit pentru toți ceilalți din grupul din care face parte. Atunci?
Mi-am răspuns imediat. TONUL. ABORDAREA. Cine pula mea se crede cucoana asta, să-mi vorbească așa cum mi s-a vorbit 12 ani de școală românească? Am 36 de ani, 18 ani de învățătură, doi copii și nu stau la mila nimănui. Am recunoscut întotdeauna când am greșit, dar mi s-a suit sângele la cap de fiecare dată când mi s-a atras aternția asupra greșelii ca și când aș fi retardată sau rău-intenționată. Lumea asta în care ești vinovat din start și în care nu încape bunăvoință mă sperie și mă înrăiește, îmi doresc să-mi iau copiii și să fug în Antarctica să trăiesc printre pinguini. Dar înainte de asta, îmi doresc să am prezența de spirit să răspund corect și cu autoritate: ” de ce vă încruntați la mine luni dimineața? suntem la același nivel social, două persoane mature care-și datorează respect și amabilitate. Aveți dreptate, îmi cer scuze (din nou!), dar este ultima dată când vă permit să vă adresați în felul ăsta fals profesoral, mai ales de față cu copilul meu. Data viitoare, vă întorc spatele, iar dacă am o dimineață foarte proastă, o să vă bag, cu tot respectul, în pizda mamii dumneavoastră. Vă doresc o zi mai bună decât asta.”.
Cu mațele răscolite, continui la birou să mă întreb: de unde atâta revoltă? Nu e prima proastă care nu-mi vorbește corect, de obicei zâmbesc și dau la o parte persoana pentru totdeauna, că n-am timp să-mi ocup mintea cu închipuiți, am alți oameni de care să mă bucur.
Îmi răspund din nou imediat. Asta se întâmplă la grădinița unde îmi duc copilul! Nu sunt nebună să asociez comportamentul singular al directoarei cu restul grădiniței, care este acceptabilă, una peste alta. Dar fără să vreau, răbufnesc mici detalii care mă irită chiar din prima zi în care am înscris-o: o clădire tip, o răceală a spațiului disimulată de desene și afișe cu iepurași și prințese, un aer de instituție și de personal care vine la servici să semneze condica, o educatoare tânără, cu bunăvoință și suficientă pregătire, care dă impresia că a ajuns la o grădiniță de stat pentru că posturile bune au fost ocupate de alte educatoare mai relaxate și cu mai multă pregătire, copii din familii mai puțin înstărite încercând să-și afirme poziția cu hăinuțe noi și lucioase (și fiind lăsați să facă asta, pentru că, nu-i așa, competiția începe de la vârste fragede), evidenta ușurare a părinților că au unde să lase copilul în timpul zilei. Cel mai grav, nici o întrebare către și despre copii. De la sine înțeles că ei sunt mici și le arătăm noi ce și cum să facă, au capetele goale pe care o să le umplem cu ce trebuie să știe în primul an de școală, după care o să le umplem mai mult la școală, după care or să fie pregătiți să se încadreze în câmpul muncii într-o societate multilateral dezvoltată. Dacă au vreo părere sau sunt diferiți, să-și găsească un hobby după ce câștigă un salariu.
Gata, am terminat cu asta.
Fondul problemei este sistemul educațional românesc, în întregime, axat pe acumulare de informație și complet  dezinteresat pe descoperirea potențialului specific fiecărui copil/elev/student și îndreptarea lui, cu bunăvoință și minimă psihologie infantilă , către direcția cu pricina. Asta ca să avem o societate de oameni maturi cu un oareșice respect față de ei înșiși, cât de cât mulțumiți cu realizările propriei persoane, în consecință cu un firesc respect față de ăilalți din jur. Oameni care privesc în urmă la o zi istovitoare de muncă și au o mică mulțumire inconștientă că au făcut bine, pentru că se pricep la asta mai mult decât omul de alături care a făcut și el bine altceva, pentru că se pricepe la asta. Uite-așa ajunge acasă unde zâmbește obosit soției și copiilor și-i ascultă povestind ce au făcut și ei bine în ziua aia, pentru că cineva la grădiniță i-a ascultat și s-a minunat de ce pot să facă și i-a învățat să facă bine chestia aia. Fiecare cu povestea lui, pentru că suntem diferiți și e firesc, fir-ar al dracului, ca eu să croșetez ciorapi la cinci croșete și vecinul să proiecteze piulițe pentru avioane. Lipsa de respect față de ceilalți și mândria cretină că ”ne pricepem și la asta” e cancerul societății românești, iar defectele astea se cultivă de la trei ani, în instituțiile de stat, unde spoiala de bucurie în fața copilăriei și a misterului frumos al creativității fără margini a unui copil este acoperită de jegul uniformizării și formalului ca regulă.
Am înscris-o pe Irina la ”Fast track kids”, un program opțional pentru copii între 3 și 8 ani, cumva similar cu sistemul Waldorf. Am fost invitată la o prezentare de o oră, unde un tânăr îmbrăcat ca mine, în blugi și tricou, relaxat și totodată firesc timid în fața a 10 necunoscuți, ne-a explicat cu răbdare și atenție despre ce e vorba, cum nu trebuie să așteptăm să descoperim un Einstein în propriul copil, cum trebuie să-l ascultăm pe respectivul copil și să-i răspundem la orice întrebare sau afirmație, oricât de absurdă ar părea, cu ”ciudat, nu m-am gândit la asta, de ce crezi că-i așa? se poate și altfel, sau realitatea e altfel, dar întâi povestește-mi tu ce crezi că se întâmplă”; cum este științific demonstrat că între 3 și 8 ani creierul uman înregistrează cea mai mare receptivitate la informație, cea mai rapidă procesare și cea mai pregnantă creativitate, după care coboară rapid și inevitabil către 0, adicătelea ce afli și cum te dezvolți la vârsta asta îți marchează restul vieții și copiii noștri, ce mai încoace-încolo, sunt mai buni și mai deștepți decât noi. Iar noi suntem datori să-i îndrumăm cu respect și autoritate justificată.
Asta se întâmpla joi dup-amiază, iar astăzi, în sfânta zi de luni, mi-am dus copilul la grădiniță la 8 și 20 de minute, iar copilul meu a fost martor involuntar la bâlbâiala stupefiată a mamei lui (ei) în fața răstelii lipsite de respect a unei cucoane necunoscute care habar n-are cum o cheamă pe fata mea, cu atât mai puțin pe mine, preocupată fiind cu paza unei uși. Pentru că domnia-sa nu a găsit fonduri anul acesta pentru asigurarea pazei în grădiniță, pază pe care părinții au stabilit de comun acord să o achite din fonduri proprii.
Deci, așadar și prin urmare, dacă Irina hotărăște să nu mă mai asculte și să țipe imperativ la mine ”că așa vrea ea”, să mă supăr pe copil? Să-l pun la colț și să-i spun ceva de genul ”uită-te la sor-ta ce cuminte e, așa trebuie să fii și tu, exact ca ea”? Sau nu?

Winter's bone

Filmul regizat de Debra Granik este prima surpriză plăcută pe care o am cam de multișor.

Intriga este previzibilă, cei nevinovați și perseverenți izbutesc, până la final, măcar să rămână în viață (la urma urmei, e film american).
Construcția filmului, însă, nu e previzibilă de loc, e originală, minuțios exactă și dezvăluie o lume contemporană americană în care clișeele de Hollywood binecunoscute capătă substanță reală - mizerie socială și economică de fund de Missouri, atașament de clan, droguri și violență. E o imagine atât de proaspătă a tuturor acestor locuri comune, încât m-a lăsat cu gura căscată. E un film complet, care nu se încadrează într-un gen, pentru că e unic.
Bravo.

America.Ep.4-the end

Seattle.
Acolo locuiește fratele meu Andrei, zis Oase (de pe vremea liceului, când era un slăbănog. Ulterior s-a apucat de tras de fiare, iar acum are 100 de kile și foarte mulți mușchi. E și foarte inteligent - doctorand în fizică și mare cititor. Îi plac foarte mult femeile și băutura).
Este momentul, din nou, să fac apologia GPS-ului american marca Garmin, care nu a greșit nimic și a găsit absolut orice  i-am dat să caute. Acum 2 zile ne-am întors din Austria, unde GPS-ul marca  Myo nu a binevoit să găsească aeroportul internațional din Viena. O fi neimportant. În fine.
Așadar, am descins în Redmond, o prelungire a Seattle-ului, acasă la Andrei. Cartier de străduțe cu case P+1 tip, înșiruite, cam cum era la Dublin, la Irina. Străzile frumoase, cu plantații îngrijite și copaci frumoși, colorați înnebunitor în nuanțe de toamnă. Zona e destinată în special imigranților care lucrează prin Seattle, la afaceri bazate aproape exclusiv pe tehnologie avansată (Microsoft are sediul principal acolo, spre exemplu).
Orașul este cumva peninsular, adică în afară de centrul cu clădiri foarte înalte, e împrăștiat în zone de dealuri, împrejurul unor limbi de apă . Nu ai nici o clipă impresia că te afli într-o metropolă sufocantă, ci mai degrabă într-un oraș care respiră larg la ocean.
Centrul este curat, îngrijit, oamenii aparțin evident unor clase sociale peste medie, n-am văzut cerșetori sau cartiere dărăpănate. Am urcat în Space Needle, un turn construit în 1962, de 184 de metri, de unde se vede tot Seattle-ul, până la granița cu Canada. Jos, alături, se află muzeul muzicii proiectat de Frank Gehry în stilul caracteristic - Andrei s-a exprimat plastic :”o grămadă de table răsucite”; I-am reamintit că el e fizician, nu arhitect, el ne-a reamintit că noi nu știm mai mult despre laseri decât să scriem ”pula” pe perete cu un pistol de jucărie, după care am încheiat amiabil la o cârciumă din centru.
Cam atât despre Seattle, e de mers acolo, totul e frumos și nu te deranjează nimic. Cam prea nimic, pe gustul meu.
San Francisco.
E, da, frățioare, acolo e America.
Pardon, era să uit de Medford. Ne-am oprit o noapte pe drumul dinspre Seattle spre SF, deși dacă te grăbești, ajungi în vreo 12 ore de condus pe autostrada 5. Dar noi nu grăbeam, așa că ne-am oprit. Nu se poate spune nimic despre Medford, pentru că acolo nu se întâmplă nimic, niciodată. E un oraș tipic american, fără sare și piper, de unde pleci vesel, mulțumit că nu trebuie să locuiești în el. Cred că sinucigașii din Medford își atârnă ștreangul de gât la fel de plat ca și orașul în care locuiesc.
Când am intrat în San Francisco, peste Bay Bridge, Dan s-a panicat nițel. Senzația a fost că intrăm printr-o gâtuitură, dinspre America largă, spre un loc al pierzaniei și pericolului necunoscut. Probabil că mersul prin spații atât de vaste, oboseala și experiența cu Seattle ne-a defectat adaptabilitatea la urbanul extrem. Soarele apunea peste ocean, podul enorm era ticsit de mașini pe toate sensurile, traficul ne împingea implacabil spre orașul aglomerat, cu turnuri înalte, apropiate unele de altele, iar restul spațiului părea construit în demență, ca să ocupe și cel mai mic locșor liber. Gps-ul și-a făcut treaba și ne-a adus în fața motelului Best Western de pe 9th Street, concomitent cu mașina poliției care tocmai descindea într-una din camerele de la etaj, pentru motive pe care n-am vrut să le aflăm. Doi bărbați ca brajii în uniform bleu, ne-au privit fugar în timp ce urcau scara, jucându-se neglijent cu cătușele și binecunoscutele bastoane de cauciuc. Din fericire, nu umblau la pistoalele de la brâu, dar păreau capabili s-o facă în orice moment.
Ne-am cazat grăbiți, ne-am descărcat bagajele și am plecat repede cu mașina prin oraș, nu de alta, dar în mașină ne simțeam mai în siguranță. La plecare, în holișorul înghesuit de la recepție ședea un individ înalt, îmbrăcat în piele, cu un papagal enorm pe umăr, însoțit de o duduie fardată violent care, probabil, se odihnea puțin de la treabă.
Cartierul aflat la sud de Main Street, adică spre continent, este ghetou de negri, curve și imigranți, exact ca în filmele americane. Mi-a fost frică să ies pe stradă, recunosc cinstit, așa că ne-am deplasat doar cu mașina. Primul loc unde am îndrăznit să coborâm a fost Fisherman's Warf , portul vechi al pescarilor la ocean, destinat turiștilor. Acolo, magazine înghesuite ținute de arabi, cu toate tâmpeniile produse în China, axate pe plastic lipit urât. În port există o zonă de tjghele metalice în fața restaurantelor cu specific pescăresc, tejghele la care poți să comanzi și să mănânci în picioare, cu doar 2 dolari, un super clamchowder cu scoici servit într-o jumătate de chiflă caldă, alături de un cerșetor jegos și doi chinezi vorbăreți. Pe jos, dâre de apă sau pișat. ”Uite fă păpușă ce frumos te-am adus!” rânjește Dan ghiduș, în timp ce-mi face o poză în ipostaza de mai sus. Cu gura plină, rânjesc și eu malefic, gândindu-mă ce-o să-i audă urechile de la soacră, atunci când o să vadă poza.
A doua zi am plecat la plimbare pe străzile din San Francisco. Treaba e foarte clară : casele de pe dealuri, aproape de ocean, aparțin ștabilor cu bani (nu doar îngrijite, ci și cu arhitectură frumoasă, elegante, dar nu mari), cum cobori într-o gaură, imaginea se schimbă sensibil, casele sunt la fel de înghesuite, dar mai neângrijite și mai sărace. Oamenii sunt orășeni get-beget, grăbiți, ușor nervoși (dar oricum mult departe de ce înseamnă nervos în București) și nu zâmbesc tâmp la orice. Altfel, la fel de americănește îndatoritori. Impresia generală este de forță urbană direcționată clar spre progres, cu orice preț.
Parcul Golden Gate adăpostește The museum of science și The art museum. Le-am văzut pe amândouă și m-au lăsat fără grai, așa că intrați pe Wikipedia.
Într-o dimineață, Dan a ieșit la o țigară în fața ușii camerei și s-a întâlnit lângă scrumieră cu un tânăr pletos și bărbos, cu căciuliță tricotată de hipiot, care i-a povestit în 10 minute istoria vieții lui, cum l-au buzunărit doi negri pe stradă într-o noapte și cum orașul ăsta e prea dur, așa că se pregătește să plece în Alaska. Întrebarea firească a fost ce căuta el pe stradă la unu noaptea, stând de vorbă cu doi negri, deși privirea blândă sugera clar că treaba avea legătură, probabil, cu un joint de marijuana.
Mi-a plăcut și m-a speriat San Francisco, așa cum ar trebui s-o facă un mare oraș, puternic și viu.
Cam atât despre America.
La întoarcere, în București, am privit o vreme orașul cu alți ochi, mai înțelegători. Acasă nu e atât de nasol pe cât credem și cu mult mai mic decât ni se pare. A fost revigorant, o vreme, să nu mai simt că suntem buricul pământului, ci doar diferiți, în altă parte de lume.
Hai România! La muncă, ortodocșilor!

Dictare pentru Maria (clasa a II-a B)

Greierele era nervos.
Noaptea era luminată de o lună plină galbenă ca lămâia, iarba foșnea zgomotos, așa cum numai un greiere, sau cineva similar, poate să audă, dar una peste alta părea o noapte ca oricare alta.
Cu toate astea, greierele se frecă la ochi, scutură aripile și privi scârbit cărarea enormă din iarbă care se închidea încet în urma labelor enorme ale motanului. ”Cum este posibilă atâta nesimțire ?” gândi supărat, amintindu-și somnul adânc și sperietura zdravănă pe care o trăse-se atunci când se trezise brusc, stâlcit între două pernuțe ale motanului sus-menționat, care nici măcar nu avusese bunul-simț să se oprească să-și ceară scuze.
”Tâmpitul ăsta se crede mare vânător, dar face mai mult zgomot decât o privighetoare beată” cugetă greierele. ”În fine, dacă-l prind dormind, o să-i intru în ureche și-o să-i cânt un cântecel de-al meu, să-l vedem atunci cum i se pare somnul”. Apoi, mulțumit de dulceața răzbunării viitoare, se ridică, își trosni piciorușele și sări pe primul fir de iarbă mai înalt, pregătit să-și înceapă ziua, adică noaptea, de preferință cu un concert ușor în si bemol, nu de alta, dar figurantul ăla de greiere din lotul 5, firul de iarbă 12bis, se crede mare cântăreț. ”Îi scot eu muzica din cap, negreșit” hotărâ el, acordându-și piciorușele din spate.