.

de ce, mă întreb absolut retoric, toți oamenii de bună calitate pe care-i cunosc aleg invariabil bunăvoința în detrimentul adevărului? de ce preferă să te-ncălzească cu o vorbă liniștitoare în loc să spună pe față un adevăr care știu sigur că o să te doară?
să fie clar, eu nu vreau să mi se spună că sunt proastă. asta știu deja. și pe mine mă și doare propria prostie, motiv pentru care nu pot să iau decizii pe care ar trebui să le fi tranșat de multă vreme, decât după chinuitoare și prostesc de lungi procese de conștiință. hai, frățioare, să fim cinstiți! doar am știut de mult că nu poți să schimbi o stare de fapt doar pentru că nu vrei să accepți evidența.
Evidența? aici e problema. nimic nu e evident pentru oamenii care vor cu încăpățânare să fie buni. orice pare a fi posibil. dacă mai are și cultură, și ceva iscusință dialectică, te-ai fript. Nimic nu stă în calea afecțiunii celor din jur după ce au hotărât că există cu siguranță un fel în care să te facă fericit. treaba asta cu fericirea e o capcană în care cădem cu toții, ba chiar ne și zvârcolim prin ea, așa ca unchiul Gili care a alunecat pe o balegă, la Podul Dâmboviței, după care a agravat teribil situația încercând să iasă din ea. Fericirea nu e un bun pentru care muncești responsabil și-l capeți la salariu, ci te lovește cam când nu te-aștepți, ca dragostea.
Păi e cinstit așa? Nu e. Și ? Suntem buni pentru că ni se dă satisfacția admirației și respectului oamenilor pe care-i iubim, sau pentru că nu putem trăi altfel? Întrebarea nu ți-o pui decât atunci când trebuie să renunți la unul din motive, adică faci ce trebuie, ce știi că e adevărat, riscând să fi urât și detestat de cei la care ții, sau te sacrifici afecțiunii lor?
răspunsul este da. nu contează pentru care din ele, atâta timp cât poți să trăiești cu el și să fii consecvent. numai că doare ca o schilodeală, în oricare din cazuri.
Și atunci mă bălăcesc mai departe în dilemă, o uit uneori, sau o dau la o parte, sau mi se pare că n-are importanță, așteptând să mă lovească un trăznet din afară care să declanșeze o reacție în lanț. Dar trăznetul nu vine de nicăieri pentru că, nu-i așa, toți cei care ar trebui să trăznească sunt buni, mult mai buni ca mine.
Of, nici n-ar fi trebuit să scriu postul ăsta. Dar acum l-am scris și nu pot să-l uit.