despre cele ce curg şi celelalte

Sâmbătă am privit apa curgând.
Râul Neajlov, la vreo 50 km de București, pădurice pe mal cu gunoaie, frunze uscate, picnic, mă rog, tacâm complet de week-end ecologist.
Trebuie să menționez aici, cu toată seriozitatea, bunăvoința și înțelepciunea fără margini (sau cu margini îndepărtate) ale soțului meu, care intuiește locuri comune ale personalităților noastre și le fructifică elegant. Mărturisesc faptul că nu arăt suficient cât de mult modifică acest lucru imaginea de ansamblu a relaţiei noastre. Cer iertare.
Revenind, cred că un râu, oricare ar fi el, e darul lui Dumnezeu pe pământ pentru specia umană , aşa cretină cum e ea. Literal un dar. E ceva profund alinător în curgerea unei ape şi cred că toate apele mişcătoare vindecă orice boală la cap.
Faptul e explicabil acum pentru mine, pentru că asta am realizat sâmbătă: se pare că boala se defineşte fundamental ca dezordine, aritmie, dizarmonie, în consecinţă panaceul este ritm, muzică, dans. Parcă nimic nu dansează mai implacabil vindecător ca un râu.
Mie mi-a cântat apa aia până n-am mai avut cuvinte să le gândesc. A curs prin faţa mea până m-a vindecat complet de idei; am stat, pur şi simplu, cu un băţ în apă, privind tâmp curgerea.
N-am avut nici o şansă. Oricât de masochist ai fi, oricât de mult ţi-ai iubi foamea interioară şi neliniştea, şi sufletul veşnic incomplet, lângă un râu timpul curge simplu cu sens, implacabil, nu se curbează, n-are valori diferite, vârfuri pozitive sau negative: nu e linia aia dreaptă de pe monitoarele de spital care arată că în sfârşit ai scăpat, ci umple tot ecranul.
Mai târziu m-am gândit la teoria relativităţii a lui Einstein - orice om cu scaun la cap trebuie să fie profund neliniştit de implicaţiile celei de-a patra dimensiuni asupra conceptului de evoluţie a spaţiului tridimensional. Mi s-a părut incredibil că abia în secolul XX, un mustăcios ciufulit a atras atenţia, matematic pe deasupra, că cele trei dimensiuni ale materiei finite nu valorează nici cât o ceapă degerată dacă nu există încă ceva care să le facă să se mişte - ca diferenţa între pictura de gang şi Rembrandt. Moartea nu poate fi concepută în coordonate temporale, pentru că nu le are, că dacă le avea, era viaţă (măcar puţin pe fund, cum zice un prieten de-al meu).
Care e legătura? Am avut eu o viziune sâmbătă : am văzut umbra nemişcată a unui copac pe curgerea apei de dedesubt şi mi-am simţit curgerea timpului prin viaţa mea, cuprinzător peste miezul nemişcat al propriei fiinţe. Nu cred că ne schimbăm fundamental, doar percepem această curgere a timpului prin noi şi asta am numit-o viaţă. Poate creştem, ne facem mai mari, dup-aia ne scofâlcim şi ne scufundăm, dar umbra rămâne mereu acolo, în acelaşi loc pe râul care e mereu altul. Iar alinarea în faţa apei curgătoare cred că vine din lecţia pe care ţi-o arată cu simplitate : viaţa poate curge muzical, cu ritm, fără să faci din asta un spectacol de circ.
Acum, mă rog, mie-mi place la circ. Dacă nu mi-ar plăcea, nici n-aş căuta liniştea cu atâta consecvenţă. Dar ăsta e alt dar cu două feţe, tot de la nemernicul care a făcut şi râuri ca să ne dea peste nas că suntem neterminaţi.
Mai e ceva ce am vrut dintotdeauna să spun, dar n-am ştiut cum : apa cu val mic mi-a revelat sunetul liniştii profunde (paranteza e dedicată celor care au stat cu mine pe maluri şi-au băut Martini, ştiu ei care sunt). Pe la 6 dup-amiaza, vara pe malul mării, dacă stai şi taci, auzi cum se sparg discret şi ritmic valuri mici de mal. Între ele, auzi perfect şi clar muzica tăcerii - aş vrea s-o spun mai adevărat, dar tot nu ştiu cum. O las pe altădată.
După ce am stat mult pe malul râului în linişte, m-am vindecat atât de profund că am vrut neapărat să plec undeva şi să ascult un om vorbind. Adică să ghicesc cum curge.