decât parc

Într-un oraș ca Bucureștiul, parcurile (mari) sunt locurile unde poți să vezi oameni normali.
Intru în parc și după vreo 50 de metri mă lovește evidența: nimeni nu se grăbește. Nimeni nu se uită după mașini, nu ferește vreun zid sau vreun dobitoc și mai grăbit, toți se plimbă.
Spațiul e larg și oamnii încetinesc voit. Dobândesc o ușurință a corpului, care începe să se bălăngăne într-un ritm lent, mușchii se relaxează (în special mușchii feței), tălpile sunt aruncate înainte puțin a lehamite, mâinile se odihnesc prin buzunare, sau în alte mâini, sau pur și simplu se leagănă și ele liniștite pe lângă restul corpului.
Dar mai ales, oamenii din parcuri privesc în jur.
Mi-am dat seama cât de stresant e să mergi printre oameni care privesc constant doar în ei înșiși. Chiar când vorbesc cu mine, chiar când sunt atenți la un lucru anume, privirea e cumva întoarsă spre interior și concentrată să nu lase vreo breșă prin care să fie luați prin surprindere de altă privire. Ori, în parc, privirea se întoarce în afară și privește, laolaltă cu tot corpul. Adică nu le mai e frică de alți oameni, probabil datorită existenței a ceva frumos și viu, care nu e om - copaci, iarbă, cer, câini -, unde ar putea să-și odihnească privirea în cazul unei agresivități vizuale din partea altui om. Alternativa de siguranță.
Bucureștenii sunt foarte singuri când ies în oraș. De frică insidioasă de alți bucureșteni. Pentru că, probabil, nu suntem o comunitate, nu avem spirit de haită - în sensul bun al expresiei - decât cu cei de pe același nivel social cu noi, prieteni, neamuri, cei care se îmbracă-mișcă-vorbesc aceeași limbă; Bucureștiul e o sumă de orașe umane care nu formează un oraș mare, ci coexistă cumva de nevoie în același spațiu finit. Amestecați alandala, funcționăm pe principiul prezumției de vinovăție, având experiența repetată a unei întâmplări tulburătoare : orice agresiune (incluzând tot spectrul cuvântului, fizică sau psihică) e multiplicată înzecit de faptul că te descoperi singur în fața ei, chiar dacă ești într-o mulțime. Adică, revenind la povestea cu privirea, dacă întorci ochii de la agresor, nu găsești nici o altă privire care să te susțină, sau măcar să fie puțin tentată să se implice cumva (păi da, generalizez grosier, dar procentul de excepții e ridicol). Toți sunt singuri, cu ei, pentru ei și-atât. Problema (chiar dacă e personală, deși nu cred) se extinde dincolo de nevoia de suport psihic la nevoie, ci și în caz de parteneriat întâmplător la distracție - fiind bucureșteancă născută, nu făcută, sunt blindată (măcar în exterior) în fața violențelor concitadinilor mei - dar, frățioare, nu se bagă nimeni nici la râs! Măcar cu ochii, cu fața, cu ceva! Mi s-a întâmplat de multe ori să mă trezesc zâmbind ca proasta pe stradă, dintr-un motiv evident, fără să observ în jur nici o reacție. E jenant, mă simt puțintel dusă cu pluta și-mi recompun rapid fața de oraș.
Am divagat, dar o să revin. Până atunci, scenariul e așa : să zicem că o domnișoară platinată, îmbrăcată lucios de firmă, defilează triumfător cu bustul înainte și privirea vulturească, iar deodată, piciorușul încălțat cu cizmă cu toc cui și bot extrem de ascuțit se agață discret de pantoful moale cu ciucurași al unuia dintre cei doi maneliști ce încălzesc o bordură, în pauza nesfârșită dintre două târnăcoape (să le spunem Dorel, ca nume generic), care cască admirativ gura tocmai la domnișoara cu pricina. Nu au vrut să-i pună piedică, doar au uitat că piciorul unuia dintre ei a alunecat nepermis de mult în pietonal, iar domnișoara n-are nici ea vreo vină, privirea fiindu-i vulturească, așa cum am spus, parțial blocată oricum de bustul agresiv. Ea se dezechilibrează vulgar, mai să-și rupă tocul, dar își revine rapid cu instinctul infailibil al culegătoarei de roșii și castraveți de la Popești-Leordeni (na, că am instinct de haită, din ăla greșit!), după care le aruncă o privire de un dispreț zdrobitor tradusă cam așa :”băi luzăre, io nu mă uit la unu ca tine nici cînd îmi cară sacoja (copyright exarhu), cum ți-ai permis să-mi întrerupi marșul către shopping, nu vezi că muncesc? ai noroc că Juan Antonio zis Gămălie (că și prietenii ăia ai lui sunt niște facări, da măcar au Audi, nu ca tine) e plecat cu nisanu la proasta aia de mă-sa să-i ducă varza, că dacă ierea cu mine ți-o furai de nici nu mai vedeai șanțu ăla de căcat lângă care stai. Și degeaba ți-ai tras freza aia, că tot ca un prost arăți. Hai sictir!”. Dorel (1 sau 2) se face mai mic, Dorel (2 sau 1) rânjește încurajator, tradus cam așa :”mamă ce bună ești, ăsta e prost, așa-i, da io? Ăăă?”. Ea defilează nervoasă mai departe, s-a dus dracului, pentru 5 minute, aerul de superioritate, da-și revine repede cu același instinct amintit mai sus. Ei râd gros și-și dau câteva coate, acum și-au propus deja să pună piedică discret domnișoarelor care trec, că mai trece timpul și târnăcoapele alea au mânerul rece. The end.
Acum întreb eu : jumatea aia de minut în care s-au petrecut toate astea nu merită un zâmbet, măcar așa, cu colțul ochiului? Nu de oamenii implicați, doar așa, de scenariul personal care-ți vine instantaneu în cap? Nu e un motiv de enervare (pentru mine), ci de amuzament fugar, într-o zi obișnuită, o întâmplare fericită (tot pentru mine), văzută de mai mulți oameni, care n-au nici o reacție. Zero. Mă seacă!
Așadar, revin la parcuri. Trebuie să menționez cei câțiva cretini (în majoritate de sex feminin) care țipă la copiii lor ”nu alerga cu gura deschisă! uită-te pe unde calci, că m-ai înnebunit!” etcetera, dar în afară de ăștia zău dacă mă enervează cineva în parc. Oamenii dansează echilibrat, în ritmul propriu, cu legănarea firească a ierbii și a copacilor.
Cred că oamenii preistorici nu erau niște brute cu mișcări neterminate și agresive, ci niște dansatori grațioși cu ochii limpezi. Pentru că aveau numai parc.