blog

treaba asta cu blogu trebuie tratată cu oarece circumspecție.
de ieri până azi am reflectat nițel la impulsul oarecum infantil, dar temperat de umor, cu care m-am apucat eu să-mi fac blog. cu umor, zic, pentru că aproape instantaneu cu ideea de a mă băga pe net mi-am amintit de o poveste a unui prieten (Doru), aflat la film la cinematograf (evident un film de calitate, că domnul cu pricina nu-și aglomerează viața cu prostii - păcat, uneori prinde bine). Lângă el, o domnișoară și un domnișor, în spate, 2 gaițe care trăncăneau fără oprire despre minunile shoppingului la mol - mai exact una dintre ele, lansată într-un monolog exasperant. la un moment dat, domnișoara de lângă Doru se întoarce către domnișorul adiacent și comentează contrariată ”auzi dragă, dacă asta are atâtea de spus, de ce nu-și face blog?”.

de unde vin și mă întreb: de ce-și fac oamenii blog?
poți să tratezi problema din perspective foarte variate, una din ele fiind cea de mai sus - unii au atâtea de spus și sunt complet lipsiți de auto-cenzură, adicătelea nu are importanță valoarea substanței comunicării, nu contează că informația transmisă nu trezește nici un tremur interior de curiozitate sau vreo revelație minoră în cei care o citesc, important e să afle frate tot poporu virtual că exist și folosesc limbajul.

atunci, de ce-și fac oamenii inteligenți și sensibili blog?
2 motive principale, zic eu: după ani de zile de dialoguri vioaie, culte, cinice, după citit sute de cărți, văzut capodopere cinematografice, ascultat muzică obscură (spre exemplu jazz, care e obscur pentru 99% din populație, deși merită mult mai mult), un om deștept se confruntă cu problema propriei ființe îmbogățite - avem un suflet, cum procedăm? atunci se întoarce către prieteni apropiați, iubiți, neamuri, etc. și dechide gura să spună cu adevărat ceva. și nimic nu e mai groaznic decât licărul de panică și retragerea instantanee, ca de melc în propria cochilie, a unui om cu care ai băut, ai vorbit despre artă, ai borât pe la colțuri de stradă, ai râs până la lacrimi și ai contemplat frumusețea, atunci când te aude, sau te vede, cum deschizi cu naturalețe cușca inimii și vrei să-i arăți cine ești cu adevărat (mă rog, pe cât posibil ). cu alte cuvinte ”bă, ăsta vorbește serios, ce mă fac?”. insuportabilă priveliște, extrem de greu să-ți ții firea, să-l liniștești cu un banc porcos strecurat inteligent în conversație, să aștepți cu răbdare și calm o reacție firească, gândită și prietenoasă. ne trădează mimica, ochii, respirația agitată, mai bine mai bagă o bere și întoarce micu ăla că se face scrum. în concluzie, e de preferat un jurnal deschis pentru toți, un monolog din care pricepe fiecare ce vrea, în intimitatea din fața computerului, unde cei ce vor comentează, cei ce nu pricep trec pe blogul cu shopping la mol.

al doilea motiv - foarte important și care mă umple de bucurie - e reverența față de cuvântul scris. orice om iubitor de CARTE are un respect enorm pentru curgerea cuvintelor în scriitură, cum se-așează ele frumos, unul după altul, compunând idei, lumea vie din capul nostru, aia care prinde formă în singurătate și după reflecții liniștite, neântrerupte de zgomotul vorbirii. cred că orice om adevărat savurează singurătatea.

e sănătos să-ți expui insulița pe net? am o teamă circumspectă că poate creea dependență și poate să distrugă definitiv plăcerea (dureroasă, uneori) unui dialog față în față cu un om viu.