orhan pamuk

Există artiști din toate domeniile care mă frustrează. În muzică, este Rolling Stones - e un fel de scurt-circuit între ce cântă ei și ce simt eu și mă enervez de fiecare dată când se întâmplă, pentru că ȘTIU că muzica lor are toate calitățile necesare ca să devină o plăcere profundă când o ascult. Doar că nu se întâmplă așa. În puzzle-ul meu interior Rolling Stones, Rafael și Picasso, Lars von Trier și subiectul postului de azi, printre alții, sunt ca niște piese care sunt clar făcute să se potrivească, doar că nu intră cum trebuie.
Dumnezeu știe dacă piesele sunt greșite din fabrică, sau am eu degetele neândemânatice, chestia e că mie puzzle-ul ”îmi face burtă”, sau pur și simplu nu vor să intre.
Și mă străduiesc, încerc să întorc problema pe toate părțile, dar nu și nu.

Asta pățesc eu cu Orhan Pamuk.
Nu discut aici valoarea obiectivă ca scriitor, nici măcar nu discut premiul Nobel pentru literatură pe care l-a luat, pentru că prima carte pe care am citit-o a fost Mă numesc Roșu și mi-a plăcut foarte mult - felul în care a împărțit povestea în capitole cu succesive puncte de vedere ale fiecărui personaj, detaliile parfumate ale artei miniaturiștilor turci, eleganța cu care a conectat firele poveștii (polițistă, în esență) cu istoria unei lumi trecute, aproape inaccesibilă spațiului creștin occidental, în fine, m-a prins de la început și n-am lăsat-o din mână până la capăt.
Am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap și am găsit un nou deliciu literar, cum sunt scriitori pe care-i cumpăr fără ezitare și nu mă dezamăgesc niciodată - Salman Rushdie, Jose Saramago, Kurt Vonnegut. Așa că m-am grăbit să cumpăr tot ce-am mai găsit publicat la noi, respectiv Zăpada și Viața cea nouă.

Am început să citesc Zăpada și după primele pagini mi-a scăpat ușurel din mână, am uitat-o pe noptieră fără să-mi dau seama și când am regăsit-o sub un vraf de cărți, m-am uitat cu uimire la ea și mi-am amintit că, parcă, am început s-o citesc la un moment dat. Ce s-o fi întâmplat ?

Acum două săptămâni am cumpărat Viața cea nouă și m-am așezat temeinic, hotărâtă să nu mă las până nu mă lămuresc ce se-ntâmplă. M-am concentrat, mi-a plăcut scriitura, dar nici asta nu m-a prins în plasă. Îmi place să mă încolțească o carte, să mă facă s-o caut cu ochii din când în când, să anticipez momentul când o deschid din nou, din diverse motive - să-mi placă, să mă enerveze, să mă contrarieze, - dar nu am reușit să deschid nici o relație personală cu cărțile lui Orhan Pamuk. Am senzația că trișează cumva, cu talentul de povestitor și ușurința cu care încheagă frazele în carte, substituie substanța pe care o descopăr și mă impresionează la Rushdie, de exemplu.

Sunt aproape sigură că pur și simplu nu rezonăm pe aceeași frecvență, deși mă încearcă un dubiu că, poate, într-adevăr lipsește ceva esențial în cărțile lui.
Cât despre excepția Mă numesc Roșu , gândindu-mă retrospectiv îmi amintesc desfătarea cu care am savurat detaliile de factură istorică, mai mult decât povestea în sine, iar asta e o înclinație personală către istorie - am vrut să scriu despre cărțile care m-au schimbat, iar una dintre primele care mi-au venit în minte a fost Suetonius, 12 cezari! - hai că e clar.

Așa că renunț. Le pun frumos în bibliotecă și le adaug la lista frustrărilor mele. În definitiv, n-am destul timp pentru toate cărțile pe care vreau să le citesc, toată muzica pe care vreau s-o ascult, toate filmele pe care vreau să le văd.

Adio, domnule Pamuk.