Mamaia Lucica, Maica Domnului și niște garduri

Mamaia Lucica e cel mai BUN om sănătos la cap pe care îl cunosc. Mai cunosc și alții, e adevărat, sunt buni, dar nu sânt sănătoși la cap. Toți au în ei un pic de uimire rănită, temperată de umor sau obișnuință, că și-o iau peste scăfârlie aproape de fiecare dată când fac ceva dezinteresat.
Ei bine, mamaia n-are reacția asta niciodată. E bună cu simplitate, așa e natura ei interioară.

Are 84 de ani, a venit în București după al doilea război, de la Călugăreni, a prins foametea, a locuit într-o cameră cu tataia Gicu și cu 2 copii mici (tata și unchiu Luță) vreo 2 ani, după care s-au mutat în casa în care stă și azi, în Pieptănari - 2 camere, pivniță, pod și curte cu viță.
Povestește toate astea cu poftă, ca și cum viața ei a fost importantă și plină de sevă. Și chiar așa a și fost.
I-a plăcut să trăiască toate greutățile vieții ei pentru că a avut doi copii sănătoși și deștepți pe care i-a făcut oameni, un soț care n-a ridicat mâna sau vocea la ea niciodată și pe care a putut să pună bază, pentru că vara stăteau cu toții la șpriț în curte, cu neamurile și prietenii, toamna culegeau viia și făceau o nenorocire de vin care se termina invariabil până la Crăciun, primăvara trăgeau niște mese de Paște de pomină, pentru că se duce la biserică de 84 de ani în fiecare duminică și e ferm convinsă că Isus Cristos și Maica Domnului sunt reali, vii și o ascultă.

Că veni vorba, eu cred că e adevărat. Una din puținele certitudini pe care le am e că toate lucrurile bune care mi se întâmplă (și nu cred că le merit), ca și toate lucrurile nasoale care nu mi se întâmplă (pe care sigur le merit) se datorează exclusiv faptului că Mamaia Lucica dă acatiste la biserică în fiecare duminică pentru tot neamul nostru. Jur că așa cred.

Acum o doare un șold de la vreme, obosește mai repede ca altădată după ce spală-calcă-gătește-face curățenie-face piața, dar tot sare la bucătărie să aducă niște gogoși cu gem sau niște sarmale de vis, plus dulceață în farfuriuță cu un pahar de apă rece (să nu ți s-aplece, mămăică).

Se uită la telenovele, după ora 3 dup-amiaza. Într-o zi ne-a povestit happy-end-ul uneia, citez : ”erau frumoși, mămăică, cum alergau ei așa, printre niște garduri !”. Eu mă uit la Dan (soțul meu), el se uită la tata, tata întreabă ușor răstit (că are boală fundamentalistă pe telenovele) :”ce garduri, dom-ne?”. Mamaia răspunde convinsă :”niște garduri frumoase, cu flori pă ele”.
Stăm noi, trei arhitecți, în cameră la tata și studiem problema: am eliminat din start posibilitatea ca protagoniștii să fi fost sportivi de performanță la campionatul mondial de 400m garduri. Plus că telenovela era de epocă, cu rochii lungi și costume cu melon. Păi cum mama dracului sălta domnișoara peste uluci fără să-și agațe poalele, câte duble să tragi până iese acrobația? Apoi, dacă nu săreau peste ele, ce căutau printre? Erau homeleși? - nu cadrează cu subiectul.
După multe ipoteze abracadabrante și râsete cu lacrimi, ne-a lovit evidența : erau pergole ! din alea care se cumpără la Hornbach la bucată! Concluzia a fost clară : mamaia are o capacitate de sinteză excepțională, iar noi suntem zero la amenajări peisagistice.

Toate astea, plus încă un milion de alte lucruri, mă fac să mă doară inima puțin când mă gândesc la ea. O să moară firesc, într-un viitor relativ apropiat, pun pariu că n-o să zacă nici o zi, iar eu trăiesc cu groaza că n-o să fiu acolo (din cine știe ce motive stupide) să-i aprind lumânarea, așa cum m-a rugat: ”să vii tu, mămăică, că în tac-tu nu pun nici o bază!”.

Și nu-mi pasă că postul ăsta e patetic și atât de personal. Dacă n-aveți una ca ea, ați fript-o!