în oraș

Îmi place să conduc mașina, mi-aș lua un motor Harley dar n-am bani, așa că deocamdată rămân la autoturismul proprietate a familiei (destul de numeroasă, de altfel; nu cred că o să pot să-mi duc fetele în spate pe motor).
În sfânta zi de duminică, fiind liberă de obligații familiale, inclusiv deposedată de prezența soțului, m-am decis să ies prin oraș, să conduc cu muzica dată tare (dar nu cu geamurile coborâte, ca să nu se impacienteze vreun domn consumator de alte genuri muzicale decât de jazz sau rock industrial).
Așa că am purces la drum, conducând fără țintă pe străzi, până când am observat că e cam obositor să tot ferești vitezomani care-ți taie fața din dorința de a ajunge la stop cu 2,5 secunde mai devreme.
M-am oprit în centrul istoric, am parcat și am plecat la plimbare pe jos.
Am hoinărit vreo oră prin Lipscănie, m-am uitat pe ferestrele cârciumilor, m-am intersectat cu cohorte de oameni care păreau că și ei caută ceva, dar nu găsesc (ceea ce e relaxant, în definitiv, să vezi oameni indeciși și neliniștiți, semn că mai au loc pentru surprize). Ca o paranteză, mie îmi place Centrul istoric așa desfundat, ca după război, e o imagine cinstită aceea ce e orașul ăsta în esență, necosmetizat, cumva despuiat de false pretenții și cu parfum de ceva adevărat, trecut dar nu mort. Îmi place să mă preling noaptea pe o stradă pustie și dărăpănată, îmi miroase a case bolnave și vii.
În final, m-am oprit la Bruno, o cârciumioară vis-a-vis de berăria Amsterdam, unde se dă vin foarte scump și foarte bun. Am stat singură acolo și m-am uitat pe geam, am mai citit, iar m-am uitat pe geam, am băut un pahar de vin și am mai citit puțin. Mi-am amintit de senzația pe care o am la mare când citesc, atunci când ridic ochii de pe carte și văd apa și cerul în față, toate având dintr-o dată o altă dimensiune. Așa e și cu oamenii de pe stradă, par mult mai plini, compleți și mari cumva, priviți după cărți sau muzici, de unde zic așa : arta transformă realitatea, nu invers (sunt sigură că au mai zis alții mult mai deștepți treaba asta).
Una peste alta, am ajuns înapoi la mașină, am închis ușa după mine și am privit în gol. Nu mi-am găsit locul nicăieri, pe deplin, am privit și am fost privită, incomplet de ambele părți. Am rămas cu neliniștea că am trecut poate pe lângă ceva ce merita găsit, doar că nu m-am priceput eu să descifrez semnele din oameni sau din locuri - decât din cărți.
E bine să fii singur.
În concluzie, am fost în oraș, dar nu era acolo.