cuvinte virtuale

am realizat azi, când îmi duceam copilul la școală, că e foarte probabil ca fetele mele să intre la un moment dat pe acest blog, să afle cam ce-i mai trece mamei prin cap, atunci când nu le pisează să se spele pe dinți și să-și facă lecțiile (sau pe blogul tatălui, perpătrat!). mă mângâie iluzia unei conversații între una dintre ele și o prietenă dintr-a V-a, cam așa ”auzi fată, am stat aseară și m-am uitat pe net la concertu lu Justin Timberlake, a fost super - tare !” - ”aaa, n-am avut timp, că am stat pe blogu lu mama”. nu zău !!!
eu n-am avut alternativa asta, pe vremea când încă mă mai simțeam superioară părinților mei și-i uram constant. am doar câteva scrisori trimise de tata, când am fost plecată 6 luni în California cu o bursă, pe la 16 ani. tata oricum e un caz particular, întotdeauna a vorbit cu mine așa cum vorbești cu un om matur, inteligent și sensibil (de, e tata!). în afară de asta, habar n-am ce gândeau în raport cu celelalte lucruri importante din viața lor în afară de noi, copiii.

faptul în sine e hilar și e o întrebare foarte personală, care mă privește pe mine și copiii mei.
dar mă duce cu gândul la o discuție mai veche, cu un prieten, despre cărți tipărite vs. cărți publicate în spațiul virtual.

dincolo de dependența definitivă de substanța cărții tipărite, la care subscriu, știu că abundența de informație accesibilă pe internet, la un simplu click de mouse, a schimbat deja radical abordarea cititului, a CĂRȚII. problema pe care a ridicat-o prietenul meu în discuția sus-amintită a fost că această abundență de informație e cantitativă și nu calitativă, că cititorii se pierd în rezumate și nu mai ajung la substanța profundă a detaliului, adicătelea ”aflu mult, dar știu puțin”.
mă îndoiesc, pentru că fiecare generație se adaptează natural la starea de fapt. eu proiectez pe computer, părinții mei proiectau la planșetă. s-a pierdut în desuet frumusețea schiței înnegrite de cărbune pe o foiță mototolită, s-a câștigat rapiditatea cu care proiectul prinde formă la nivel de pixeli. nostalgia pentru ochii lăcrămoși sub lampa de birou, aplecată peste teu și echer există, dar e a mea, nu a copiilor mei. e cinstit să le-o transmit și lor ? nu cred, prefer să-și creeze propriile nostalgii, cu parfumul personal al vieții lor trăite în epoca de aur a internetului.


ca să nu mă dau bătută în fața rațiunii, totuși, uneori ( prea rar...) beau ceai dintr-o ceșcuță cu farfurioară, ceainic și zaharniță, set complet moștenit de la o soră a bunicului, așa, ca să-i fac în ciudă fiică-mii. măcar să-și pună întrebarea ”oare mama are blog, sau s-a boșorogit de tot?”.